A fost al bătrânului, pistolul ăsta, spune tatăl după ce mai trag în alte trei ținte. Îl ținea lângă el zi și noapte, las’ să fie, spunea, nu știi niciodată ce se poate-ntâmpla, așa spunea, și n-am știut niciodată la ce se referea el de fapt, la fiarele sălbatice care până la urmă i-au halit juma’ de față, sau la excursioniștii care s-ar fi aventurat până la Roches. Un lucru-i sigur, anume că ideea că cineva s-ar fi putut apropia de ruina asta, băgându-și nasul în pământul pe care îl cumpărase el de la habar n-am cine, dar cu siguranță pe mai nimic, pământul și ruina asta pe care nimeni în afara lui nu și le-ar fi dorit, poate doar dac-ar fi trebuit să mâne oile la pășunat – e clar că pentru asta a și fost construită la-nceput clădirea, ca să adăpostească păstorii, poate și animalele lor, în timpul lunilor de transhumanță –, ideea deci că cineva ar fi putut pune piciorul pe țancul ăsta de munte fără să fie invitat, autorizat de el, îi era de nesuportat. Primul lucru pe care l-a făcut, încă înainte de a pune una peste alta două pietre ca să ridice vreunul dintre zidurile astea care se prăbușeau, înainte chiar de a scoate prima dintre multele roabe cu moloz pe care-a trebuit să le care pentru a curăța pământul, a fost să pună un panou de lemn pe care scrisese cu pensula și vopsea roșie avertismentul: Proprietate privată/ Intrarea interzisă/ Atenție, capcane. Și-asta deși era cât se poate de clar pentru oricine ar fi nimerit pe coclaurile astea din întâmplare – că numai din întâmplare puteai ajunge-aici, nu se putea decât să treci pe-aici ca să-ți continui drumul spre creastă, traseu improbabil, de altfel, la îndemâna doar a munțomanilor experimentați, nimeni n-ar fi venit vreodată dinadins la Roches, ca să contemple mormanul asta de dărâmături înghițite de vegetație –, era deci cât se poate de clar că nu era aici nimic de protejat, de privatizat, nici măcar nu era o poartă de care să treci doar din plăcerea de a nu ține seamă de-o interdicție, cu atât mai puțin de vreo capcană ascunsă. Dar el tot și-a înfipt panoul confecționat cu greu, cu literele lui tremurate, trasate cu singura lui mână validă, stânga, el fiind dreptaci, și era clar, văzându-l cum se uită la grămada lui de bolovani și la peticul lui de pădurice că va domni singur peste ele și nu va permite nici un fel de intruziune. În cei aproape zece ani câți am petrecut la Roches alături de el, întotdeauna l-am văzut cu pistolul prins sub cureaua pantalonului, partea de jos a unei salopete din care nu ieșea decât ca s-o spele din timp în timp, când i se părea suficient de jegoasă ca s-o schimbe cu altă salopetă – amândouă proveneau evident din anii când lucrase la joagăr – doar cât prima își lăsa murdăria într-un lighean cu detergent în care apa devenea rapid cenușie, apoi cât se usca la soare, și tot așa, folosindu-le alternativ, una după cealaltă, până când beteliile și tivurile au ajuns zdrențe, cusăturile au cedat, iar el le repara cu greu seara, cu mâna lui stângă beteagă, salopeta pusă-n poală, ținută cu cotul antebrațului drept. Nu s-ar fi lăsat niciodată ajutat, n-ar fi acceptat în ruptul capului nici măcar jignirea de a-i propune să-l ajut. Am știut asta dintotdeauna și nici n-am încercat. Căpătase privirea aia după accident, mândria ori furia disperată a unei fiare sălbatice care și-a prins laba într-o capcană și mai bine și-o roade decât să lase pe cineva să se-apropie ca s-o elibereze, pentru că nu știe să identifice precis cauza suferinței. Și chiar când a ridicat Roches, când a scos-o din pământ, piatră cu piatră, niciodată nu mi-a acceptat ajutorul decât sub formă de ucenicie, și nici o clipă n-a așteptat de la mine să-i sar în ajutor, nici măcar când căra blocurile de piatră unul câte unul. Prefera să se descurce singur, uneori cu eforturi înspăimântătoare, se crispa și se strâmba de mi se făcea milă și rușine, iar mai târziu mă umplea de respect, da, decât să ceară ajutorul unui copil, decât să ceară ajutorul propriului copil. Știam că dacă poartă veșnic țeava pistolului ăluia sub curea, era și mărturisirea groaznică a slăbiciunii, a infirmității, că ceea ce-l îngrozea era să nu mai poată să se apere singur și să mă apere pe mine de tot ce-și imagina că poate mișuna prin jur, că poate apărea deodată la Roches ca să ne lase-n fundul gol, el care înainte de accidentul de la joagăr și de moartea mamei fusese un tip de viață, arogant, îndrăzneț și care într-un singur an devenise bătrânul ăsta de nici cincizeci de ani, neliniștit, înspăimântat de propria neputință, umilit de impotența lui, de brațul ăsta pe care-l trăgea după el ca pe un boț de carne moartă, o buturugă, împotriva căruia părea că pornește la luptă în fiecare dimineață. În toți anii ăștia de la Roches alături de el, l-am văzut folosind pistolul doar de trei ori. Prima dată a fost atunci când, în sfârșit, evenimentul atât de improbabil și de temut s-a produs în persoana unui omuleț uscat, îmbrăcat ca un comis voiajor, care a apărut din pădure cu valijoara lui de piele-n mână, cu pantofii care fuseseră odată lustruiți și cu pantalonii lui de oraș noroiți acum la manșete, călcând pământul bătrânului, și pe care bătrânul l-a văzut venind către el cu pas hotărât de îndată ce-a zărit cele două corturi instalate lângă ruina aia pe post de camping. Tipul s-a prezentat drept reprezentant al Direcției Departamentale pentru Echipament și a explicat cu răsuflarea tăiată, sufocându-se după efortul făcut pe drum, că primise misiunea de a-i preda bătrânului scrisoarea pe care-o ținea în mână, scrisoare care ar fi trebuit să-i parvină pe calea poștei dacă poștașul ar fi adus scrisori până aici – ceea ce evident că el nu făcea –, scrisoare în care se preciza că în caz de transformare a unei clădiri destinate inițial unei exploatări agricole în clădire de locuit, trebuia făcută în prealabil o cerere de obținere a permisului și asta după ce se ridica de la primărie un dosar care urma să fie completat conform instrucțiunilor și trimis înapoi pentru a fi examinat de primărie și de Direcția Departamentală pentru Echipament, singurele organisme abilitate să elibereze permisul. Formalitate de care bătrânul, conform datelor din cadastru pe care agentul spunea că le consultase la primărie pentru a se asigura de felul în care era clasificată parcela și pentru a vedea stadiul lucrărilor de renovare deja întreprinse, e evident că nu se achitase. Și tot timpul cât tipul a vorbit cu vocea aceea formală dojenitoare, taică-meu nu s-a clintit măcar, mâna validă ținea încă coada lopeții, brațul estropiat era lipit de burtă ca și cum ar fi fost susținut de-o eșarfă, și n-a clipit nici măcar când agentul a explicat că n-a avut de ales și a parcat mașina mai jos în vale și a urcat până la Roches deși era cât se poate de clar că nu era echipat pentru un asemenea drum care l-a costat o jumătate de zi de muncă, o pereche de pantofi noi și un pantalon care nu mai era bun decât pentru spălătoria chimică. Cum bătrânul asculta la fel de imperturbabil, a adăugat că, de altfel, nu avea nici vârsta, nici constituția fizică necesare unei asemenea ascensiuni – privirea i se muta pe rând de la brațul infirm al tatei la mâna care ținea lopata, năucă, i se părea probabil de neconceput că-l are-n față pe cel care avea ca proiect să mute mormanul acela de pietre –, dar și că toate astea (a indicat cu un gest vag al mâinii muntele, pe bătrân și Roches, toate la un loc) depășeau cu mult atribuțiile lui de agent și funcționar public al Direcției Departamentale pentru Echipament. Când a terminat de vorbit, a fluturat scurt scrisoarea în direcția tatei, ca și cum i-ar fi ordonat s-o ia, și bătrânul a lăsat coada lopeții care-a căzut pe jos, a luat cu stânga plicul și l-a dus la gură, l-a prins între dinți și l-a rupt în două cu o smucitură a capului, sub privirea uluită a agentului. A aruncat bucățile de scrisoare care-au căzut pe jos după ce se opriseră o clipă în manșetele noroite ale pantalonilor funcționarului și l-a invitat să le ridice și să și le bage adânc acolo unde știe, adăugând că nu era tâmpit și îi era clar că dacă agentul venise să-i facă necazuri, însemna că cineva de jos, din oraș, îl denunțase, altfel Direcția Departamentală pentru Echipament n-ar fi aflat în veci de proiectul lui de renovare, în veci agentul n-ar fi fost nevoit să ajungă până aici, să dea năvală la Roches ca să-l amenințe cu scrisorica lui, cu meschina și servila lui somație vrednică de dispreț. Și-n veci, s-a jurat tata, el n-avea să se supună tiraniei unei bande de colaboraționiști a căror afacere nu era alta decât delațiunea și exploatarea nerușinată a oamenilor sărmani și cinstiți, ascunsă sub masca respectabilității, a pretinsei legitimități a administrației publice. Nimic nu-l oripila mai mult decât simpla prezență a agentului, căruia acum îi spunea pe rând sbir, ajutor de băgător de seamă, subaltern, și căruia ar trebui să-i fie rușine c-a venit aici sub pretextul cine știe cărei proceduri administrative al cărei simplu instrument pretindea că este, rușine că se pleacă în fața ordinelor unei ierarhii obscure, ca un nazist, și vine să amenințe un biet infirm – e singura dată când l-am auzit pronunțând acest cuvânt, singura dată când l-am auzit evocându-și infirmitatea –, titular al unei pensii de invaliditate, ba chiar să-l amenințe în fața fiului său. Un bărbat care cumpărase pământul ăsta din creierii munților cu economiile lui, fără să deranjeze pe nimeni, fără să spolieze pe nimeni, fără să calce proprietatea nimănui, cu singura intenție de a renova pentru el și pentru copilul lui un staul vechi, ca să aibă și ei un acoperiș deasupra capului, ca să aibă și ei o locuință decentă, așa cum orice ființă umană ar trebui să fie îndreptățită să aibă. Da, prezența, vederea agentului era pentru bătrân o insultă, manifestarea unui sistem corupt, inechitabil, iar el îl avertiza că împinge către decizii extreme un om care pierduse deja totul, pe care viața îl sleise de puteri, îl adusese la capătul disperării, smulgându-i o soție pe care-o iubise și pe care o văzuse agonizând timp de doi ani, doi ani, vă dați seama, doi ani într-o jalnică, lentă agonie, o soție a cărei moarte l-a distrus în asemenea hal încât nici nu mai era sigur că trăiește el însuși, trezindu-se în fiecare dimineață cu sentimentul acela de uluire că încă se află pe-aici, de disperare că are de înfruntat o nouă zi, ceea ce nu mai era deloc sigur că e în stare, nici măcar pentru propriul copil, pentru că, dacă e să spunem adevărul, nu mai avea nici convingerea că viața copilului său e un motiv suficient de puternic ca să se dea jos din pat. Nu-i ăsta un lucru groaznic, Domnule subaltern, să auzi așa ceva din gura unui părinte – era cu siguranță pentru mine care împietrisem câțiva pași mai încolo, observând cum chipul agentului Direcției Departamentale pentru Echipament se descompune în timp ce-i vorbește bătrânul, cu lacrimile scurgându-se pe cele două șanțuri adânci care se formaseră lângă buze –, nu-nseamnă c-ai atins fundul prăpastiei când te culci seara cu gândul că cel mai bun lucru pe care-l poți face, cel mai rațional, cel mai acceptabil, ar fi să dai drumul la gaz după ce-a adormit copilul? Uite, în starea asta, spune bătrânul, împietrit, deznădăjduit, distrus, așa a trebuit să continue să ia zilnic drumul joagărului la care lucra deja de douăzeci de ani fără nici cel mai mic accident, și putea spune fără să se laude că era unul dintre muncitorii cei mai calificați, cei mai experimentați, cei mai stimați din uzină, până în ziua aia, în timp ce descărcau exact ca de obicei, când brațul i-a fost prins între doi bușteni, câteva sute de kile de lemn uscat care s-au rostogolit din remorcă și i-au făcut zob cotul și încheietura într-o fracțiune de secundă. Și, i-a spus bătrânul agentului din ce în ce mai dezumflat, contemplându-și brațul prins în menghina buștenilor ălora, a simțit cum urcă-n el un râs nebun de neoprit, cum nu i se mai întâmplase vreodată, iar când colegii lui s-au grăbit să-l ajute și să dea la o parte buștenii, el râdea-n hohote, cu un râs bolnav, un râs care înjura pronia, pronia care, nemulțumită că i-a smuls soția, îi hăcuia acum și-un braț, și sigur c-ar fi continuat să râdă ca turbat și când l-a luat salvarea dacă n-ar fi apărut durerea, luând locul amorțelii brațului, iradiind într-un mod de nedescris, o durere asemenea exploziei unei stele al cărei suflu ar fi măturat întreaga lume dimpreună cu el, până-ntr-atât încât și-a pierdut cunoștința, trezindu-se abia după patruzeci și opt de ore într-o cameră de spital, cu brațul străpuns de tije, aflând din gura unui medic că operațiile și reeducarea nu vor ajuta la nimic, că nervii fuseseră prea nasol atinși și că nu-și va recăpăta niciodată mobilitatea de dinainte. Trei zile mai târziu, împotriva părerii aceluiași medic, a ieșit din spital și s-a întors acasă pentru că avea un copil de care trebuia să aibă grijă, și niciodată după ziua aia, când a venit la Roches agentul de la Direcția Departamentală pentru Echipament, nu l-am mai auzit pomenind despre brațul lui, nici când gemea-n somn din cauza durerilor groaznice care uneori îl făceau să se dea jos din pat în mijlocul nopții, îl făceau să se îndoape cu alcool, cu tutun și calmante. Și dacă-i povestea toate astea, i-a spus bătrânul funcționarului care părea să se scurgă de-a-n picioarelea, nu era ca să-l facă să-i fie milă de soarta lui; i se rupea de mila lui, mila lui n-ar fi fost decât o jignire-n plus, nu, dacă-i relata această viață de trudă și mizerie, era cu singurul scop ca el, ajutorul de băgător de seamă de la administrația publică, executantul treburilor murdare ale Statului, să înțeleagă că el chiar nu mai avea nimic de pierdut și că prefera să coboare la oraș și să înfigă un glonț între ochii viermilor care-au găsit cu cale să-l denunțe – și a tuturor acelora, oricine-ar fi ei, care-ar încerca să-l împiedice să pună la punct ruina asta de pământ – decât să se lase umilit, călcat în picioare, jefuit de bunul și de dreptul său. Există lucruri pe care un bărbat, dacă vrea să rămână bărbat, nu le poate accepta și e treaba fiecăruia să stabilească unde se plasează onoarea lui, ce anume e acceptabil pentru el și ce nu, adică unde se plasează limita de nedepășit a demnității sale. Asta a spus bătrânul înainte de a-și ridica poala cămășii ca să-i arate funcționarului pistolul de sub cureaua pantalonului, al cărui mâner era lipit de burta lui păroasă și murdară, iar omulețul, care până la urmă pălise, a dat asigurări că se va găsi o soluție, că totul nu era de fapt decât o formalitate, că, de altfel, prerogativele lui la Direcția Departamentală a Echipamentului i-ar permite să claseze dosarul, ceea ce nu va întârzia să facă dacă bătrânul îl va asigura că staulul va fi reconstruit aidoma cum fusese, dar nici nu i-a dat timp să-i dea asigurarea respectivă pentru că își și luase tălpășița, tăind în goană pajiștea, cu servieta de piele strânsă la piept, aruncând din când în când câte-o privire în urmă ca să fie sigur că nu e luat la țintă, până a dispărut în sfârșit în întunericul pădurii și nici c-am mai auzit ceva despre el. Dar bătrânul n-a uitat vizita agentului și mulți ani după aceea tot se mai enerva când își amintea, înjurând în barba hirsută administrația și, încă mai dihai, pe cei care-l denunțaseră la primăria orașului. În loc să se diminueze, apoi să dispară cu timpul, evenimentul acesta – amintirea acestui eveniment –, părea să crească, de parc-ar fi continuat să existe și să se repete într-o realitate paralelă, bătrânul și-l relua necontenit în minte, îl examina din toate unghiurile posibile, imagina noi dezvoltări și concluzii, repeta aceleași replici, concepea alte răspunsuri, mai potrivite, pe care le-ar fi putut plasa, blestema comploturile urzite în oraș împotriva lui, decupla lista conspiratorilor anonimi, a trădătorilor care nu ezitaseră să-l vândă pentru că, evident, el primea o pensie de invaliditate și nu mai era nevoit să lucreze, sau pentru că-i caftise pe unii, și pe bună dreptate, de altfel, pe când încă era curajos și în deplinătatea facultăților sale, sau pentru că pur și simplu le întorsese o dată pentru totdeauna spatele, spunându-le-n față într-o seară, la beție, că nu erau decât o bandă de fii de cățea, acuzându-i pe unii și pe alții că erau responsabili pentru accidentul de la joagăr care l-a costat o mână. Ar fi totuși o prostie să spună că n-a mai fost același după vizita agentului, pentru că un bărbat nu e niciodată același orice s-ar întâmpla, bătrânul n-a mai fost același după moartea mamei și nici după accident n-a mai fost niciodată același, dar chestia e că există evenimente care par să însemne cu fierul roșu o existență, acesta fiind dovada. Începând din acel moment, singurul lui obiectiv a fost să termine șantierul de la Roches și singura obsesie, ideea că ceva sau cineva va da năvală peste el și-l va împiedica. Ceea ce avea să-l împiedice nu era nimic străin de el, nimic venind din oraș. Acolo-l uitaseră deja, sau cel puțin obosiseră să tot povestească episodul de la joagăr și ce-a urmat apoi, curând nu s-a mai vorbit despre asta, cel puțin nu până m-am întors, până să vin eu să trezesc amintirea uitată a diavolului bătrân care totuși rămăsese taică-meu pentru mulți dintre ei, ascunsă prin vreun ungher întunecat al minții lor, printre lucrurile nu tocmai strălucitoare, și care cred că m-am întors ca să-l răzbun, că poate chiar el m-a trimis cu singurul scop de a-i spăla onoarea după ce, în timpul tuturor anilor acelora petrecuți pe munte alături de el, a făcut din mine instrumentul, brațul răzbunării sale; și nu se înșelau complet. Nu, ce-l împiedica pe el să-și ducă la bun sfârșit întreprinderea, să termine adică de renovat Roches și să mă păstreze pe lângă el, era tocmai ce ajunsese: un nebun bântuit de remușcările de a n-o fi putut salva pe femeia pe care-o iubea, de a-i fi supraviețuit, un nebun mistuit de furie și ranchiună, retrăind fără încetare ziua accidentului de la joagăr ca să afle cine-a fost de vină, ajungând chiar să creadă că nici nu fusese un accident, ci un act deliberat, executat împotriva lui ca să-i facă rău, adică să-l elimine (aveam să aflu mult mai târziu, de la unul dintre tipii care-au fost de față atunci și pe care am toate motivele să-l cred, că tocmai el, distrus de moartea mamei, extenuat de nopțile nedormite și de vinul prost, el uitase o regulă elementară de siguranță și cauzase căderea buștenilor care l-a costat folosința brațului), un nebun măcinat de orgoliu, mândrie, aroganță și, în fine, un nebun ros de durerile care nu vor înceta niciodată să-l săgeteze, în ajunul zilelor cu ploaie, de exemplu, îl goneau afară din cort sau din casă, mai târziu, după ce reușisem să punem acoperișul, îl alungau spre munte, în inima pădurii, unde putea să urle și să se furișeze ca o fiară rănită, un drac cu spatele drept ieșit dintr-o poveste de speriat copiii ori din vreo legendă de demult, ca acelea pe care mi le povestea uneori lângă foc, ca să mă îngrozească și să mă-mpiedice să mă-ndepărtez de Roches. În nopțile acelea, culcat sub pânza unui cort pe un morman de pături ori, mai târziu, pe o saltea pe care-o adusese de la gunoi, îl auzeam cum se ridică, se lovește de pereți înainte să iasă din casă, și știam că nu era cu adevărat taică-meu cel care se ridica, ci ceva diferit, ceva cu care nici eu, nici nimeni altcineva n-ar fi vrut să aibă de-a face. Într-o seară, însă, mi-am luat inima-n dinți și m-am dat și eu jos din pat imediat după ce-a plecat. L-am văzut îndreptându-se spre pădure în razele palide ale lunii care făceau ca totul să pară straniu și albăstrui, ca-n vis, iar el ținea în mâna bună coada unui topor. M-am culcat la loc și n-am putut închide ochii toată noaptea, până nu l-am auzit întorcându-se-n zori, iar când m-am trezit, după câteva ore, nu mai eram sigur că într-adevăr l-am văzut îndepărtându-se cu toporul ăla-n mână, sau dac-am visat, dar îmi aminteam cam în ce direcție văzusem c-o ia, așa c-am profitat de somnul comatos în care căzuse și-am pornit pe urmele lui. Lăsase urme prin iarbă și n-a fost greu să mă iau după ele până la liziera pădurii, iar de-acolo am continuat să merg înainte, fără să știu prea bine ce caut. Dar, după o jumătate de oră de mers, am înțeles ce făcea el în inima pădurii, înarmat c-un topor, în nopțile când durerea devenea insuportabilă. Era acolo, pe un delușor, un pâlc de mesteceni – niciodată n-am știut de ce alesese mestecenii, poate la-ntâmplare, ori poate că scoarța lor albă îi făcea mai vizibili în întuneric, sau poate nu suporta frumusețea lor spectrală, pentru că-și vedea suferința albă, albă și luminoasă, ca un mesteacăn în noapte, – era deci un delușor presărat cu mesteceni ale căror trunchiuri purtau, la un stat de om, urme de lovituri de topor, fără nicio logică, aplicate nu cu intenția de a-i doborî, ci ca și cum ar fi vrut să-i masacreze, și era o priveliște groaznică, abjectă și scandaloasă, să vezi copacii ăștia cum li se scurge seva din toate rănile-alea, sevă care părea că încearcă zadarnic să acopere toate plăgile și curge de-a lungul trunchiurilor plângând în tăcere. Nu mă puteam opri să mi-l imaginez izbind întruna cu tăișul toporului, cu neîndemânarea aia grotescă a brațului său estropiat, mugind, învârtind toporul în toate direcțiile, trecând de la un mesteacăn la altul într-un fel de transă drăcească, rătăcit, ca o păpușă trasă pe sfori, și totul ca să conjure durerea și furia aceea care-l mistuiau, și-am luat-o la goană și niciodată, niciodată n-am mai călcat prin partea aia de pădure. Dar n-am uitat mestecenii, care de-atunci mi-au apărut în vis în fiecare noapte, fantome cadaverice acoperite cu stigmate, scăldate-n lacrimi de rășină. Abia mult mai târziu am înțeles, și asta tot târziu, că dacă îmi tot apăreau în somn, era pentru că ceva din taică-meu se insinuase-n mine, fără ca eu s-o vreau, că în toți anii ăștia, suferința și nebunia lui îmi fuseseră inoculate și mie pe furiș, în mod insidios. În asta se înșelaseră parțial cei din oraș, totuși nu greșeau cu totul crezând că făcuse din mine brațul răzbunării lui, pentru că atunci când m-am hotărât să plec de la el, mult după ce descoperisem mestecenii mutilați, când m-am hotărât să plec de la Roches și să nu mai calc pe-acolo cât o mai trăi el, n-am făcut-o în ideea de a-l răzbuna pentru cine știe ce, dar aveam deja în mine, fără s-o știu, germenii rezistenți ai urii și dușmăniei lui. Acela a fost momentul când l-am văzut folosind pentru a doua oară pistolul, când am priceput că ajunsesem la capăt, că nu mai suportam șantierul ăla care nu se mai termina – pentru el totul era o trudă interminabilă –, că nu mai suportam izolarea și tirania lui. I-am spus doar că plec pentru că aveam șaptesprezece ani și nu-mi mai era frică de el, că nu mai vedeam în el bărbatul acela de temut cum mi s-a părut atâta vreme (și cum sigur nu mai era el de mult), ci un moș jalnic, cu părul ăla alb lung și barba încâlcită pe care nu și-o tăiase niciodată, numai piele și os. Roches îl supsese cu totul, îl biruise. Am stat drept în fața lui, nici măcar o boccea pe umăr n-aveam, i-am spus că plec și n-o să mă mai vadă vreodată. I-a tremurat gura, a apucat pistolul și i-a lipit țeava de tâmplă și mi-a zis cu glas ciudat, gâtuit, că dacă plec, el se omoară, că nu mai are nimic de făcut decât să se omoare, și chiar dacă arma e-n mâna lui, mâna mea va fi cea care-i varsă sângele, că doar eu voi fi răspunzător de moartea lui, un trădător, un paricid. Am înțeles că ce-l înspăimântase pe el mai mult în tot timpul ăsta, mai mult decât durerea, mai mult decât o invazie barbară, era să-i fie luat și fiul după ce-i fusese luată soția, că nimic nu-l îngrozea mai mult decât propria singurătate, de a fi singur cu el însuși, fără nici un aliat, doar el și demonii lui. Mi s-a părut atât de jalnic, cu gura lui bătrână lividă, tremurând sub barba albă, încât m-am răsucit ca să nu-l mai văd, ca să nu fiu nevoit să duc cu mine imaginea asta a lui complet prăbușit. Am luat-o spre oraș, am mers, am mers fără să mă uit înapoi, așteptând la fiecare pas să aud răsunând un foc de pistol și căderea unui corp pe pământul blestemat de la Roches, și chiar când am ajuns în oraș, după ore întregi de mers, încă mi se părea că detunătura se poate auzi dintr-o clipă-ntr-alta, adusă până la mine de ecoul munților. Dar n-a tras niciodată niciun foc, n-a apăsat niciodată pe trăgaci, iar eu nu l-am mai revăzut niciodată și nici măcar n-am mai auzit despre el până când un excursionist i-a găsit cadavrul pe munte, slab, murdar și dezbrăcat ca vreunul din iluminații ăia, un profet venit direct din iad, hoitul lui sărman din care jumătate înfulecaseră animalele care probabil c-au crăpat și ele prin vreun ungher din pădure, omorâte de otrava în care se transformase sângele lui. Iar când am aflat, când i-am coborât cu brațele mele coșciugul în groapa din cimitirul comunal, de față mai fiind numai un gropar al cărui ajutor l-am refuzat cu același orgoliu, cu aceeași mândrie stupide care erau ale lui, sub o ploaie de parc-ar fi crăpat ceru-n două, atunci m-a străfulgerat un gând și-am înțeles ce lua cu el în mormânt și-am căzut în genunchi pe marginea gropii: lua cu el amintirea mamei pe care cumva el o păstrase vie și asupra căreia veghea el ca un cerber, în timp ce-n memoria mea chipul ei începea să se șteargă, orele infinite petrecute la Roches, ucenicia grea, revoltătoare pentru viața pe care-o spera el, așa cum lumea și soarta îl obligaseră s-o conceapă, ireductibila sa nesupunere. Toate astea, care continuaseră să existe departe de mine, acolo, la munte, ca niște lucruri pe care le știi ascunse și bine păzite pe undeva, pe toate le lua acum cu el. Și pe marginea gropii, sub ploaia aia torențială, acolo mi-am promis să termin de ridicat Roches, să închei ce începusem împreună cu el, fără să bănuiesc că sunt lucruri pe care mai bine nu le readuci la viață, amintiri și oameni care e mai bine să rămână îngropați. Pentru că, de fapt, exact asta așteaptă, să fie scoși din letargia lor adâncă pentru a ieși din nou la lumină și pentru a relua la nesfârșit aceleași fixații, aceleași dezastre.
Tatăl se uită fix la pistolul din mâna lui, simte urcând în el amintiri, cuvinte, imagini, toate într-o uriașă harababură, o magmă de lavă venită din străfunduri. Dar nu spune nimic. Tace, lăsând să se reverse o voce mută, un șuvoi dintr-un colțișor al conștiinței, o umbră enormă plutind deasupra lor în căldura și lumina implacabile ale verii.
Își bagă țeava caldă încă a pistolului în gură, arma îi răspândește pe limbă un miros de metal și de praf – închide ochii. Băiatul se aruncă pe el, îl prinde de braț, îl imploră să dea drumul pistolului, dar tatăl e mult mai puternic decât copilul, brațele lui rezistă și el apasă pe trăgaci. Se-aude un păcănit, deschide din nou ochii și se uită la copil, izbucnește-ntr-un râs sonor, cu țeava pistolului încă strânsă bine-ntre maxilare, în dreptul incisivului rupt.
Copilul e-n fața lui, gata să izbucnească-n lacrimi, tatăl pune-acum pistolul la loc în rucsac fără să se oprească din râs, un râs sub care se ghicește un țipăt, un țipăt venit dintr-o altă vârstă, dintr-o altă realitate, dintr-o altă viață.
Te-am avut, spune. Era o glumă. Acum, cel puțin, știu că tu n-o să mă părăsești.
Imagine reprezentativă: Ludwig Kohn, Reed Brockway Bontecou, 1865
