Flip

Start

Poveste inspirată de seria de tablouri Drift a artistului Adrian Preda (n. 1985).


Când a sunat telefonul și o voce groasă i-a zis: Bună ziua, sunt Mihai Oroveanu, vă sun în legătură cu o expoziție la MNAC,Alin a fost atât de sigur că era o glumă pusă la cale de Barbu, că a izbucnit în râs. Și-a și imaginat cum Barbu găsise pe cineva mai în vârstă, cu o voce mai groasă, să-i facă o farsă. Dar pentru că undeva, în adâncul lui, păstra totuși speranța că poate era adevărat, și în acest caz n-ar fi vrut să se facă de căcat tocmai la directorul Muzeului Național de Artă Contemporană, a rămas politicos: Îmi pare rău, dar nu cred că sunteți cine ziceți că sunteți. Cred că e o glumă. Vocea de la telefon a tăcută, dar nu ca un farsor prins asupra faptei, ci ca un om serios confruntat cu o situație ridicolă. Nu știu ce să vă spun atunci. Eu v-am sunat în legătură cu una din lucrările dumneavoastră. Am numărul de la Alexandru Barbu, a zis vocea, ca și cum încerca să-și dovedească identitatea legând-o de ceva concret din realitatea lui Alin (Barbu era unul din vârfurile generației 2000, care-l luase pe Alin sub aripa lui). Neconvins, Alin a tratat totuși restul convorbirii ca și cum Mihai Oroveanu în persoană îl sunase să-l invite să ia parte la o expoziție cu temă animalieră.

Nu s-a simțit pe deplin convins nici după ce a primit un mail de la asistenta curatorului în care i s-a cerut să trimită fotografii cu tablourile lui în care apăreau animale, nici după ce l-au anunțat că selectaseră unul cu un urs polar pe o banchiză – dar ursul în sine lipsea, se vedea doar reflexia lui răsturnată, deformată de tremurul apei. De când văzuse în copilărie Captain Planet, Alin devenise preocupat de distrugerea mediului natural, în special de dispariția speciilor și aborda des tema în picturile lui.

Parcă nu i-a venit să creadă nici măcar după ce a urcat el însuși tabloul împachetat în folie de plastic în dubița ce urma să-l ducă la MNAC. Un colț al minții lui rezervat îndoieililor și temerilor celor mai negre încă se întreba cum ar fi ca totul să fie o farsă elaborată și sadică, pusă la cale de Barbu, pentru ca dezamăgirea lui să fie cu atât mai mare când avea să meargă la expoziție și să descopere că tabloul lui nu era, de fapt, acolo. Era stupid, își dădea seama, dar poate era stupid și ca el, Alin, să-și închipuie că putea fi invitat să expună la cea mai prestigioasă instituție de artă contemporană când abia terminase de un an facultatea, lucrase șapte luni ca designer de jocuri, apoi își dăduse demisia și se închisese în casă cu o depresie, uleiuri și pânze, să picteze reflexii de urși polari inexistenți. Parcă era și prea ușor. Ce avea să facă mai departe dacă de pe acum reușea să expună la MNAC? Dar dacă chiar era adevărat, asta le-ar fi închis în sfârșit gura părinților, prietenilor și chiar colegilor lui de generație care considerau prea riscant, neprofitabil și, în fond, improbabil, să reușești ca pictor, prin urmare se angajaseră care pe unde, pe la agenții de publicitate, școli, edituri.

Așa că acum, mergând de-a lungul gardului de beton al Palatului Parlamentului, cu maidanul din jurul Academiei Române pe stânga, cu o șapcă și un tricou crem, în aceeași nuanță cu tencuiela clădirilor și cu o pereche de pantaloni trei sferturi cu imprimeu vegetal care amintea de aspectul buruienilor și boscheților din jur – lui Alin îi plăcea să simtă camuflat în mediu, un alt tribut adus animalelor – Alin credea și nu credea că era expus. Prin urmare, trăia simultan nerăbdarea de a ajunge și a-și vedea tabloul pe perete și resemnarea de a ști că lucrarea nu era acolo, bucuria de a-și vedea visul împlinit și dezamăgirea că-și dăduse voie să spere.

Intră pe la ultima poartă de la Palatul Parlamentului, merse pe aleea de dale de piatră sparte care ducea în spatele edificiului, urcă două câte două treptele de marmură din fața muzeului, trecu de coloanele gigante, proporționale numai cu egoul dictatorului care le comandase, se lăsă percheziționat de băieții de la pază, apoi se blocă la bilete. Am un tablou expus aici, în expoziția despre animale, zise Alin fără să știe dacă minte sau nu. Femeia de la bilete îl măsură din cap până în picioare și zise: La etajul unu. Alin luă liftul de sticlă care îi dezvălui o perspectivă și mai amplă asupra dezordinii sălbăticite din curtea Parlamentului, observă, în treacăt, un colț de hol înverzit de umezeală și intră în sala de expoziție.

Ochii îi căzură pe o turmă de rinoceri din centrul încăperii, de Cristian Răduță, apoi porni să scaneze pereții de la stânga la dreapta – un Iepuraș de Paști răstignit, de Roman Tolici, un rinocer înjurând un fluture, de Nicolae Comănescu, un cap de pasăre din gura căruia ieșea o mână, de Gili Mocanu, o girafă pe care o mai văzuse la Barbu – apoi, fix pe peretel opus intrării, Alin își văzu tabloul cu ursul polar. Ceva ca o explozie de artificii i se declanșă în stomac. În secunda următoare însă sesiză ceva în neregulă: o anumită disproporție, o distribuție neobișnuită a albastrului și a albului. Ursul polar se afla în partea de sus a imaginii, așezat pe o banchiză, fără nicio reflexie. Tabloul era atârnat invers.

Toată bucuria i strânse în coșul pieptului și începu să fiarbă ca o lavă, dând să iasă afară, blocându-i-se în gât. Oamenii treceau indiferenți prin fața unui tablou banal cu urs polar pe o banchiză, iar Alin simțea că i se împăienjeneau ochii, că rămânea fără aer.

Se repezi să întoarcă tabloul înainte să-l mai vadă și alți oameni.

– Alo, ce faci? Nu e voie!

– Nu vedeți că e invers – se răsti Alin încă dinainte de a vedea cine vorbise.

O femeie de vârstă mijlocie, cu părul blond, prins în coadă, îmbrăcată cu un costum negru, venea spre el cu buzele strânse și sprâncenele încruntate: supraveghetoarea de sală.

– Te rog foarte frumos, zise ea pe un ton sever. Nu e voie să atingi exponatele.

– Dar e pus invers, doamnă, zise Alin întorcându-se iar spre tablou, dând să-l apuce de pe perete.

– Să știi că chem paza! țipă femeia cu vocea subțiată de panică.

Alin se întoase spre femeie și făcu un efort să comunice:  

– Uitați-vă și dumneavoastră, uitați-vă unde e cerul și unde e apa. Cum să fie apa așa, fără niciun val, iar cerul în halul ăsta de tremurat? Astea, aici, sus, sunt văluriri ale apei, zise Alin gesticulând cu degetul prin fața tabloului, iar asta, uitați-vă cum e pictată, nu e ursul, e reflexia lui.

Femeia îi urmări degetul cu ochii măriți de groază.

– Te rog foarte mult să nu atingi tabloul!

– Ziceți-mi numai de ce ar fi ursul ăsta pictat în halul ăsta!

– E o expoziție de artă contemporană, zise supraveghetoarea enervată.

– Doamnă, eu sunt pictorul, își pierdu și Alin răbdarea, și vă zic că tabloul ăsta e invers!

Femeia se opri o clipă ca și cum evalua posibilitatea.

– Astea sunt tablouri de mii de euro, zise ea în cele din urmă. Nu te gândești, dacă-l strici…

– Cum să-l stric, doamnă? Nu auziți cu eu l-am făcut? se răsti Alin. Îl întoarcem și vă arăt pe spate semnătura. Vreți să vedeți buletinul?

– Da’ nu puteți, așa, pur și simplu, să puneți mâna! Noi aici umblăm cu ele cu mănuși…

– Ce mănuși, doamnă? – țipă Alin scos din sărite. Eu l-am făcut! De la zero! Eu cu mâinile astea două!

Își vârî palmele în fața femeii care se dădu un pas în spate.

– Să știți că dacă începeți cu amenințările, chem paza!

– Ce amenințări, doamnă? Asta-i culmea! Mi-ați pus tabloul invers și tot dumneavoastră…

– Ce se întâmplă?

Barbu apăru ca din pământ lângă Alin.

La cei patruzeci de ani împliniți, Barbu era subțire și fără astâmpăr, cu obrazul ras, păr buclat și o privire insolentă care-l făceau să arate ca abia ieșit din adolescență. Pe fața lui se citea acum amuzament și curiozitate, semn că discuția lui Alin cu supraveghetoarea ajunsese și în restul sălii. Într-adevăr, Alin se uită în jur și văzu mai multe perechi de ochi privindu-l.

– Uită-te și tu, zise Alin, arătând spre tablou.

Barbu se poziționă în fața tabloului, îl privi câteva clipe, apoi izbucni în râs.

Alin simți că îi ardea fața, dar cum nu-i putea zice nimic lui Barbu, i se adresă iar femeii:

– Deci vedeți, da? Vedeți reacție. Domnul e și el pictor, are o lucrare expusă chiar acolo, zise Alin arătând în spate, și uitați cum reacționează la tablou.

– Săru’mâna, zise Barbu, zâmbindu-i larg femeii.

Femeia îl privi lung pe el, apoi pe Alin.

– În orice caz – zise ea începând să se înmoaie – eu n-am nicio putere. Dacă vreți să mișcați tabloul, trebuie să vorbiți cu altcineva. Cu directorul, curatorul… Nu aveți un număr de telefon?

Alin se îndepărtă câțiva pași și, cu telefonul la ureche, urmări cum de peste tot din sală, câte unu, câte doi, vizitatorii își croiau discret drum spre tabloul lui, lângă care stăteau în continuare Barbu și supraveghetoarea. Sună de trei ori până îi intră robotul, apoi dădu un mesaj – sunați-mă înapoi urgent!!! – și se grăbi înapoi la grupul de oameni care se strânseseră în fața tabloului, privindu-l cu capul înclinat.

Da, nu vi se pare, chiar e invers, îi zicea Barbu unui domn grizonat, cu cămașă albă și sacou bej. Mie mi se pare că merge și așa, îi zicea un tip tânăr prietenei sale. Dar contează intenția artistului, îi zicea o tipă cu păr roz alteia. Cum e posibil așa ceva, doamnă? o întreba un tip un ten măsliniu și un aer arțăgos pe supraveghetoarea de sală, care se postase în semi-profil în fața tabloului, încercând să obtureze, cât se putea, vederea asupra lui, dar cu aerul că se găsea acolo din întâmplare, oprită în loc de ceva urgent sosit pe telefon. Pe deasupra capului ei, reflexia tremurată a ursului polar privea tristă în sală.

– Serios, vi se pare normal? continua s-o împungă arțăgosul.

– Noi n-avem nicio treabă cu agățatul tablourilor, răspunse supraveghetoarea continuând să scrie de zor pe telefon. Noi suntem aici doar să avem grijă să nu se întâmple ceva cu exponatele. Cum ar fi să intre orice nebun să se apuce să schimbe el, cum îl taie capul…

– Dar el nu e orice nebun, zise Barbu, zâmbind și arătând cu un gest larg spre Alin. El e artistul.

– I-am dat mesaj asistentei curatorului, o informă Alin pe supraveghetoare după ce-și făcu loc prin mulțime până în față. O să vină imediat. Dar până atunci, toți oamenii ăștia, zise Alin și își roti privirea asupra vizitatorilor, văd lucrarea expusă invers. Nu vă dați seama, vă bateți joc de munca mea.

Alți oameni se alăturau mulțimii. Ce se întâmplă? se auzeau întrebând din spate.

– Tabloul e invers, le striga Barbu peste capetele celor din față.

Alin își încleștă pumnii. Pe de o parte, voia ca toată lumea să afle despre situația ridicolă în care se afla, dar nu voia să se pună prost cu muzeul.

– Da, da, ați auzit bine, continuă Barbu. Muzeul a atârnat tabloul invers.

Părea că nu numai Alin se îngrijora de comportamentul lui Barbu, pentru că supraveghetoare de sală îi apucă pe amândoi de câte un braț.

– Haideți s-o așteptăm pe cine ziceți c-ați vorbit pe hol, zise ea începând să-i împingă. Alin se uită în jos. Femeia îi ajungea până la umăr, iar mâinile ei nu reușeau să îi cuprindă circumferința brațului. Își înțepeni picioarele în podea.

– De ce? zise Barbu cu gura până la urechi, lăsându-se și el greu în mâna femeii. Haideți s-o așteptăm aici. Ce vreți, să lăsăm pe toți oamenii ăștia de aici să-și facă o impresie greșită despre artă?

Roșie la față, femeia se opintea să-i ducă de lângă tablou, Barbu râdea, iar Alin se întreba ce să facă, când văzu, peste capetele mulțimii, ușa sălii deschizându-se și doi bărbați în uniformă de paznici înaintând către ei.


Întinderea de buruieni și boschete din curtea Palatului Parlamentului se lăfăia în lumina portocalie a apusului de toamnă. În curând, se zvonea, avea să se construiască acolo o catedrală care să întreacă în înălțime clădirea Parlamentului, fosta Casă a Poporului, ea însuși visul megaloman al unui dictator fără gust. Alin și Barbu stăteau pe treptele de marmură din fața Muzeului Național de Artă Contemporană, fumând și privind soarele care cobora lent în spatele unor blocuri comuniste, în timp ce paznicii îi priveau ostili din spatele geamurilor de la intrare. După ce îi dăduseră afară din muzeu, nu mai veniseră să-i gonească și de pe trepte când se așezaseră să-și aprindă o țigară, dar rămăseseră cu ochii pe ei.

Imaginea principală: Adrian Preda, Drift

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×