Noul tău volum e un volum de sonete. De ce te-ai „legat“ de forma asta?
Pentru că am o istorie lungă și o stranie familiaritate față de ea: pe la șaișpe ani, îmi vuiau în cap (amestecate cu System of a Down) Pajerele lui Mateiu Caragiale – și mai ales portretele-miniaturi pe care le făcea în sonete – chestie care a trezit în mine un pic de emulație; doar că primele mele sonete nu erau despre cinstite fețe din înnegritele pagini, ci despre tovarăși cu care jucam Quake și Counter prin internet café-uri (iar în frumoasa tradiție a cronicarilor munteni, scăpa și maliție revanșardă pe lângă nostalgie).
Pentru că – sau mai bine zis deși – are o tradiție lungă, nu merită (așa cum multe alte forme poetice riscă deja) să fie muzeificat în chip de exercițiu/obiect livresc, să rămână apanajul osificat al unei pseudo-elite. Pe măsură ce am scris volumul ăsta, am simțit un puternic imbold de a înnoi sonetul atât cât îmi îngăduie slabele și particularele mele puteri, de a turna în forma asta veche toate cât poate percepe, experimenta, întâmpina cu love, sad, angry react un om de acum, din prezent; evident, se întâmplă ca omul ăla să fiu eu, cu multele mele idiosincrazii – iar asta înseamnă și risc crescut de sonete despre șaormă, pisici, chakre, și/sau neajunsurile capitalismului – dar poate că asta vădește și incredibila flexibilitate a sonetului. Până la urmă, sonetul este – la originea sa, și literalmente în numele său – un mic sunet, un cântecel despre ce ai tu acum pe inimă: ai la îndemână opt versuri să te întrebi și șase versuri să îți răspunzi, să alini, să ostoiești sus-numita inimă, să încerci să îți oferi closure chiar și când/mai ales când nu e cu putință într-un alt fel. Și cred că lucrul ăsta e atemporal, ba chiar mai necesar acum decât oricând.
Pentru că e un exercițiu de disciplină: dacă ai ceva ce merită spus, atunci va încăpea în 14 versuri – nu mai mult, nu mai puțin (spuse el cu ipocrizie, și începu să scrie cicluri de sonete ca workaround încercând să eludeze limitarea asta). Cei trei ani în care am scris aproape exclusiv sonete m-au ajutat enorm să-mi controlez gândurile, precizia exprimării, proprietatea termenilor – și în același timp să-mi găsesc o libertate în interiorul formei, să văd până unde mă poate purta și cum pot explora și „fenta“ regulile (uneori am pierdut rima, alteori am ascuns-o în cezură; uneori am pierdut textul în întregime, alteori am „sudat“ sonete în poeme mai lungi); aș compara asta cu plăcerea (admit, nerdy) de a rezolva side quests după ce ai terminat un joc, sau de a forma modele pe fețele unui cub Rubik. În același timp, regimul auto-impus – în care mi-am cerut măcar 14 versuri pe săptămână (măcar 2 pe zi, continuă negocierea!) în fiecare săptămână – mi-a dat pentru prima dată de când scriu senzația de control, de progres încet și sigur (în loc de procrastinare și golul în stomac simțit înaintea paginii goale.)
Nu în ultimul rând, sonetul a fost pentru mine – ca și pentru confrații mei din Mafia Sonetelor – un liant care ne-a oferit un simț al comunității, ceva ce a început poate ca o distracție intelectuală dar a devenit repede o ancoră prin anii ăștia recenți, frumoși și grei. Volumul ăsta e un tribut, o celebrare a acelei perioade, dar și locul unde plec singur la drum în propriile explorări – cu inima plină și recunoscător pentru tot ce am împărtășit în acea perioadă.
Ce cauți prin poezie? Sau ce găsești dinainte?
Caut să salvez lucruri dragi de la uitare – și să le împart cu ceilalți. Însă, ca să pot face asta, trebuie întâi să le regăsesc în mine sau să le surprind în jur. Jumătatea nevăzută a scrisului – cel puțin pentru mine – e procesul ăsta de acordare fină a atenției, de developare și fixare într-o cameră obscură. De ascultare, cum îi place lui Andrei Doboș să o spună.
Și mai caut și lucruri noi – mai ales tehnici și imagini noi – și găsesc asta deseori când îmi pierd intențiile și pare că un alt glas, ușor straniu și falsând un pic, se strecoară la microfon. Îmi place să construiesc fiecare volum ca pe o nouă experiență, o ruptură, o așteptare măcar pe jumătate înșelată – chiar și cu riscul de a dezamăgi – un loc în care celelalte glasuri să se certe și să se împace.
Pe mine mă irită când cineva mă identifică cu poeziile mele ca și când ar fi niște declarații date la poliție. Ești „tu“ autorul acestui volum?
În sensul ăla destul de toxic/păgubos în care volumul e efectiv copilul meu carne din carnea mea duh din sângele meu cum îndrăzniți – așa cum ne e greu uneori, ca autori, să nu îl privim; sau în sensul ăla la fel de rău mitologizat de cititori, în care autorul e doar o scoică izbutind să-și cristalizeze strălucirile în jurul unei mici impurități de afect personal sau e extrapolat inductiv din text și scuipat pe stradă ca Alan Rickman pentru că l-a omorât pe Dumbledore – NU, sper că nu! Chiar și dacă aș fi eu, versiunea aia ar fi doar un snapshot, un instantaneu selectiv față de care mă îndepărtez cu fiecare secundă; pot spune cel mult, așa cum frumos își încheie Vlad Moldovan Glitch-ul, că am fost curator acestui volum.
Însă lucrurile nu se pot reduce la asta: nimic nu e mai rău pentru o editură decât un cotor pustiu – regret în sensul ăsta că nu am un al doilea nume sau măcar un nume de familie mai lung, că nu voi trăi visul de a acapara cotorul. Nu în ultimul rând, mă simt responsabil față de ceea ce spun, față de convingerile mele, față de mesajul pe care aleg să îl prezint cititorilor – și simt că nu pot să fac asta într-un mod consecvent față de mine însumi și constructiv din punct de vedere social de după paravanul anonimatului/ pseudonimelor/autonomiei estetice exploatate în sensul calomniei și în defavoarea fanteziei. Așa că, din punctele astea de vedere: DA – eu sunt ăla, eu am scris-o (inclusiv când am zis că eu nu mai scriu man), măcar că uneori m-a luat gura pe dinainte, măcar că uneori citesc ce am scris în trecut cu o grimasă de cringe îngăduitor. Să îmi neg legătura asta ar însemna fie pură ipocrizie, fie să-mi neg șansa de a mă cunoaște așa cum am fost și de a mă simți – cu toate astea – mândru de mine.
La ce lucrezi acum?
Chiar acum: la nimic. Mă bucur de odihnă și încerc să mă eliberez de presiunea asta nebună de a fi constant productiv, de a monetiza/instrumentaliza tot ce facem. Mă încarc: fur un pic de curent și un pic de soare.
Altminteri, majoritatea chestiilor pe care le mai scriu ajung în sertarul transparent numit Substack: https://substack.com/@korbeapleataneagra; îmi place ideea asta de continuous release cycle – pe care au preluat-o atât developerii, cât și muzicienii (renunțând la presiunea / rigorile albumului-concept) și ăsta e experimentul meu în acest sens. În viitorul apropiat plănuiesc (și am început să lucrăm timid la) un album de ambient/spoken word împreună cu Mădălina Căuneac (cu poeme din Dezintegrare, Crisalidă – cât și cu poeme inedite de la amândoi) – pe care visăm să-l putem și performa pe o scenă de lângă voi.
Lansarea volumului va avea loc sâmbătă, 12 octombrie, de la 18:00, la Cărturești Modul.
Imagine: © Mădălina Căuneac
