Pe Florica Courriol am întâlnit-o la minunatul FILIT din Iași. Ne cunoscusem deja, datorită internetului, dar acolo ne-am văzut prima dată față-n față. Am început să facem interviul acesta lângă faimosul cort al festivalului, și parcă ne-am fi plimbat pe bulevardul România-Franța. A fost o experiență de pomină.
V-am ascultat zilele acestea la mai multe evenimente și aș vrea să pornim cu următoarea observație. Traducerea este și o profesie, și o pasiune. Cum gestionați dinamica socială dintre traducător, autor și editură?
General vorbind, traducerea este o profesie. Dar când vine vorba de traducere literară, aceasta este o artă veritabilă. În cazul nostru, (în cuplul de limbi română-franceză) mai este de luat în considerație și aspectul „limbă de circulație restrânsă“ cum e și maghiara în ce vă privește pe dvs., româna pe mine. Editurile occidentale nu sunt foarte deschise către culturile mai mici, deoarece au o foarte mare ofertă din partea limbilor mari. Cel mai mult se traduce din engleză, adică autori americani, australieni, britanici etc. Pe urmă, din spaniolă, germană, italiană, limbi nordice… Din cauza acestui fapt, trebuie să le prezentăm texte foarte foarte atrăgătoare: o carte în care să fie și o poveste, dar în același timp să fie și foarte bine scrisă.
Uneori, se mai accentuează și niște factori exteriori literaturii. De exemplu, acum, în Franța, se practică jeunisme-ul, adică e de preferat un autor mai tânăr, dacă e femeie e și mai bine. Iar dacă autoarea/autorul sunt fotogenici au și mai multe șanse (exagerez puțin, dar nu foarte tare).
Trăim într-o lume a imaginii, deci e de înțeles că editorii sunt influențați și de asta.
Ei bine, eu sunt împotriva acestei practici și încerc să ofer francezilor ceea ce-mi place mie ca text, pentru că dacă sunt convinsă de calitatea operei respective, e mai ușor să conving pe altcineva. În acest punct putem spune că traducătorul din limbi rare trebuie pătruns de dragoste și de mare pasiune pentru literatură, care să-i alimenteze voința de persuasiune.
Sunteți și un ambasador cultural?
Aceasta e o formulare cam înflăcărată. Sunt un fel de agent literar care lucrează benevol. Dacă mie îmi place un text, mă lupt pentru el cât pot. Soțul meu, Jean-Louis Courriol, a așteptat cu prima lui traducere, Patul lui Procust, 13 ani. A avut răbdare și și-a susținut pasiunea.
Cei care ne vor citi poate că o să înțeleagă că nu mi-a plăcut textul lor, dacă nu vor fi fost traduși/publicați în franceză până acum, dar nu așa stau lucrurile. Lista cu autori pe care mi-aș dori să-i văd publicați în spațiul francofon este foarte lungă, iar pe de altă parte, sunt autori care mie îmi plac, dar care „nu merg“, nu se caută, nu corespund așteptărilor editorilor străini. Am câțiva editori care îmi sunt prieteni buni și care îmi spun clar ce carte ar merge și care nu ar merge. De exemplu, dacă cineva scrie ca Proust, ei vor spune: „Ei, am mai citit din ăștia“. Nu înseamnă că mă opresc dacă îmi zic asta, dar e nevoie de multă răbdare și perseverență.
Sunt autori care au mers din prima?
Din prima a mers Cristian Fulaș, s-a făcut în două săptămâni. Sau Alina Nelega. Cu ea, e o poveste frumoasă. Am fost la Salon du Livre de la Paris și, plecând de la o dezbatere, am trecut pe lângă standul Editions des Femmes și am început să vorbesc cu o doamnă despre Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După trei fraze, m-a rugat să-i trimit o prezentare, pe care am și trimis-o imediat ce am ajuns acasă. Răspunsul a fost: „trimiteți-ne și un eșantion de traducere“. L-am făcut și editoarele au fost încântate, au publicat traducerea iar cartea este o minunăție și ca obiect. Romanul a primit cronici foarte bune pe bloguri și în reviste literare, și în anul următor l-au scos și în collection de poche, adică în colecția de buzunar.
E bine că spuneți asta, fiindcă eu cred că noi toți visăm la un succes organic și ca romanul să fie înțeles profund, nu?
Normal. Și să mai precizăm că vorbim despre literatura bună. Altfel, literatură se scrie multă, și câteodată ea atrage deja de la titlu. Asta nu înseamnă că autorul nu e bun, dar, vedeți, ăsta e iarăși un aspect extraliterar. Editorul lui Fulaș a fost plăcut surprins, mirat, că Ioșca a avut succesul pe care l-a avut, deși spera să aibă, firește. Amiante de Sébastien Dulude e un alt exemplu de la editura care l-a publicat pe Fulaș, La Peuplade: succesul i-a surprins până și pe editori! Nu mi se pare o capodoperă (sper să nu mă audă nimeni!) și totuși sunt pline blogurile și rețelele de socializare.
Pe urmă mai este o altă formă de un succes, ca acela al lui Cărtărescu, pe care cineva l-a numit „un scriitor pentru scriitori“. Și acela este un succes. Deci depinde ce dorești. Editorul își dorește un singur lucru: să vândă exemplarele pe care le-a publicat. Mulți (editori străini) îmi spun: eu aș publica literatură română, dar cine va cumpăra cărțile acelea?
Bine, dar puteți să veniți cu exemplul lui Fulaș, care s-a vândut.
Cu un Ioșca! E straniu că poate s-a reținut mai puțin numele autorului decât titlul romanului. Ioșca înseamnă ceva pentru ei. Chiar și folosesc asta, spunând că eu am tradus Ioșca, și mi se deschid niște uși.
L-ați tradus împreună cu soțul dvs.
Da, l-am tradus la patru mâini pentru că trebuia să lucrăm repede. Apoi Specii, pentru că editorul nici nu a mai pus întrebarea „cine traduce“, ne-a făcut deja contractul cu ambele nume… Am mai tradus ceva împreună, și anume Fluturele negru de Radu Paraschivescu. Din cărțile lui R. P. nu se tradusese nimic și mi s-a părut că merită să fie cunoscut și el ca autor român. Radu Paraschivescu este un caz interesant: cărțile lui „românești“, atât de prizate la publicul din țară nu sunt neapărat traductibile pentru că sunt prea multe aluzii la contextul românesc. Iar ultima carte tradusă la patru mâini și două capete/minți este un volum de nuvele (șase autori) ce a apărut la început de noiembrie la editura Magellan, pentru că noi doi chiar aveam acolo autorii noștri preferați, traduși de fiecare în parte.
Cum se poate traduce în doi?
Simplu! Ne așezăm la aceeași masă! Jean-Louis tastează mai repede decât mine, așa că eu citesc, lansăm câte o variantă, o alegem pe cea care ni se pare mai potrivită, apoi el transcrie. Sigur că e un întreg proces aici, traducem simultan și ne stilizăm reciproc. Câteodată merge din prima: dacă textul zice „mi-e sete“, asta e ușor de tradus, dar dacă zice „mă încearcă o sete de nu te văd“, de acolo deja încep problemele și nuanțările. Dar nu prea mă mai tentează traducerea comună, pentru că Ioșca lui Fulaș a fost propus la un premiu de traducere și s-a zis că nu intră în selecție traducerile semnate de mai mulți. Dincolo de traducător, este „penalizat“ și autorul și e păcat!
Ați vorbit la atelierele de traducători despre unele expresii pur românești sau despre specificul adresărilor reverențioase cum ar fi „dumneata“ sau „Bădie!“. Traducătorul traduce culturi și mentalități, dar editurilor nu le plac notele. Cum treceți peste dificultatea aceasta?
Unii editori chiar îmi cer note de subsol, pentru că habar n-au despre niște lucruri care nouă ni se par elementare. Dar asta variază destul de mult. Unii vor note de subsol, alții vor note la sfârșit, alții nu vor deloc. Am întâlnit și viziunea conform căreia din momentul în care cititorul poate găsi informația pe internet, nu trebuie să mai punem note. Dacă se găsește explicat „pomană“, nu-l mai trecem în note.
Mai este o modalitate pe care o predau studenților: incrementarea. Cum a spus și Gabriella Koszta la o masă rotundă: pui virgulă și explici. Mi s-a întâmplat să citesc o carte tradusă din turcă în care protagonista scuipa înainte de a începe să vorbească. Este probabil un soi de ritual cum ar fi, să zicem, la români când spunem „Ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi!“ Deci sunt aspecte pe care cititorul străin nu le percepe și nu le pricepea. Avantajul meu este că am trăit în Franța dublul anilor pe care i-am trăit în România și poate că undeva sunt mai franțuzoaică decât româncă, deci dacă citesc ceva mai „local“, mai surprinzător, imediat încep să traduc mental sau mă gândesc cum s-ar spune asta în franceză.
Din cultura română faceți parte în mod nativ. În cultura franceză v-ați educat? Cum ați intrat în contact cu ea?
Eu am absolvit română-franceză și pe la mijlocul studenției am cunoscut un tânăr francez – proaspăt absolvent de limbi clasice, latină, greacă și franceză – și care urma să se specializeze în română. Avem o poveste de roman. A venit la Iași să predea limba franceză (trimis de Statul francez), și nu ne puteam căsători pentru că erau vremurile ceaușiste, în care o tânără utecistă (membră în Uniunea Tineretului Comunist – n. red.) se căsătorea cu un… imperialist occidental! Până la urmă am reușit, după vreo trei ani. El m-a abonat la reviste franțuzești, îmi trimitea cărți, frecventam Institutul Francez, vedeam filme date acolo, deci eu eram deja „introdusă“ în cultura franceză când am ajuns acolo. Intri într-o cultură cunoscându-i mai întâi limba, cunoscându-i literatura, istoria, mentalitățile, trăind în ea.
Aveți prietenii cu scriitorii?
Desigur. Dar a trebuit o vreme până să… Când am ajuns la Lyon, am fost cumva însingurați. Plecam de la Craiova, unde îi lăsasem pe Sorescu, pe Tudor Gheorghe, prieteni scriitori și poeți, ba și la București am mai lăsat câțiva. Jean-Louis abia își terminase studiile și nu avea nici el cunoștințe în lumea literară. Dar eu citesc foarte mult. Astfel am cunoscut și destui autori din Lyon. Mai întâi, în lumea universitară, unde unii mai și scriau, și încetul cu încetul ne-am făcut o rețea literară, mai ales scriitori și poeți, editori mai puțin.
Citeam și citesc și revistele literare, mă uitam și la traducerile de acolo, la ce se publică. În anii ’80, în afara celor trei mari români (Ionesco, Cioran și Eliade), literatura română însemna Virgil Gheorghiu, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase și Bujor Nedelcovici. Însă ei – în primul rând, dincolo de calitatea intrinsecă a operelor – pentru că erau dizidenți: când propuneam pe cineva din România, eram întrebați mereu dacă e disident. Pe Jean-Louis l-au întrebat asta și în legătură cu Eminescu…
Apoi au venit ultimii ani ai regimului și distrugerea satelor românești. Atunci am descoperit că numai un fenomen politic și social poate să deschidă ochii editorilor. S-a vorbit mult în presă despre distrugerea satelor și o editoare, Jacqueline Chambon, a hotărât să publice o antologie din La Lilieci de Marin Sorescu, cu un subtitlu semnificativ Chronique d’un village roumain. Colaborarea cu Jacqueline Chambon a fost lungă, fructuoasă, tot ea mi-a publicat și mie traducerea romanului Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu – care a primit titlul de Concert de Bach – sau Patul lui Procust de Camil Petrescu, a cărui versiune franceză cu titlul Madame T. i-a folosit colegului nostru norvegian spre traducerea în limba sa maternă, după cum ne-a mărturisit. (Iată ce important este ca un autor român să fie tradus într-o limbă de mare circulație!)
Revenind, am mai descoperit în anii 2000 că exista o editură în Elveția, Zoe, care a pornit o colecție, Les classiques du monde, acolo s-a publicat Pădurea spânzuraților în traducerea lui Jean-Louis Courriol. La lansare, editoarea a spus „Nu știu dacă voi face bani din asta, dar știu că am publicat o capodoperă“. E o replică pe care ne-o visăm cu toții!
Cam așa lucrăm noi: cercetăm care edituri sunt în peisajul literar și ce profil au, iar după aceea le abordăm.
Îl avem pe Matei Vișniec, pe Cărtărescu, pe Fulaș… Nici asta nu înseamnă că românii au talent?
Nu așa se pune problema. Cărtărescu nu poate fi multiplicat. Și niciunul dintre ei. Publicațiile din literatura americană nu merg de la sine pentru că s-a publicat deja Hamingway, Faulkner. Spațiul literar românesc mai are și alți autori de valoare. Unii poate prea modești pentru a se auto-promova. Așa a fost cazul cu Ion Vianu. Trăia de treizeci de ani în Elveția și nu a făcut nimic pentru a fi tradus, până când noi nu l-am propus unor editori, Jean-Louis i-a tradus Între violentă și compasiune și a și apărut anul trecut, chiar la timp, pentru că anul acesta s-a prăpădit sărmanul. Familia ne-a spus că a plecat cumva împăcat. Era un mare intelectual. Trebuie să știți că francezii nu numesc „intelectual“ pe oricine a făcut o facultate. Pe lângă faptul că ești inteligent și cultivat, mai trebuie să ai și o personalitate, o ținută socială pentru a avea dreptul la acest epitet.
La ce lucrați acum?
La multe. Intens, la un autor din Moldova pe care îmi permit, cu voia dvs., să nu vi-l divulg pentru moment! Totodată (tot muncă de traducător) corectăm volumul de nuvele, pentru care am propus o listă lungă de autori, din păcate au fost păstrate doar șase nume și o tematică, pentru că acesta e tipicul editurii.
Corectăm și traducerea cărții Luntrea lui Caron, romanul lui Blaga, o carte extraordinară. În momentul în care apar aceste rânduri, sunt anunțate în librăriile franceze și cele două apariții. Apoi facem ultima revizuire la Specii.
Și asta e o contradicție. Ați pomenit de „lumea românească“ în legătură cu Paraschivescu. Or Specii este exact oglinda societății românești.
Da, dar aici nu mai e vorba doar de aluzii, de capcane stilistice, de jocuri de cuvinte, ci de epic. Pe de o parte. Pe de altă parte, odată ce editorul are încredere în autor, după ce i s-a povestit (am făcut rezumat), a acceptat foarte repede să publice un nou roman al autorului lui Ioșca. Colaborarea cu o editură ca Peuplade implică și acest gen de încredere. Ar mai fi de adăugat ceea ce mulți traducători (din alte limbi) și chiar și autori recunosc: este foarte confortabil să lucrezi cu editurile mici, pentru că editurile mari nici nu se uită uneori la propuneri, pe când cele independente (acesta e termenul exact) citesc cu atenție proiectul și se ocupă mult de autor și de soarta traducerii după ce apare cartea.
Și aici e o diferență între țări. O editură mică în Franța este și ea recunoscută și apreciată, editorul nu se duce cu valiza prin târguri, el are un distribuitor. De altfel, valoarea unei edituri o poți aprecia și după calitatea distribuitorului ei. Vedeți că sunt foarte multe aspecte până ajungi la bunul sfârșit, aspecte pe care mulți autori nici nu le bănuiesc.
Lucrați cu următoarea generație?
Cu generația de traducători? Dintre traducătorii de acum de literatură română, doi sunt foști studenți ai lui Jean-Louis Courriol. Pe de altă parte, când întâlnesc viitori „candidați“, aspiranți la visul de a se dedica traducerii, le spus studenților respectivi că trebuie să ai o altă meserie ca să trăiești dacă vrei să traduci din pasiune. Asta la capitolul tineri (viitori) traducători. Concret, nu, nu traduc cu un traducător mai tânăr cum am auzit că se mai practică, atâta vreme cât mintea mea este întreagă. Ar fi prea complicat din mai multe puncte de vedere. Cel mult dau sfaturi. Și încurajez când observ talent și aplicație.
La capitolul tinere generații de autori, da, colaborăm, desigur, cu tineri autori. Era să zic: vrând-nevrând, dacă mă gândesc la una dintre cele mai frumoase ocazii, cum este Festivalul Primului roman de la Chambéry, dedicat debutului în roman (nu în „proză“!). Structură deschisă către șapte limbi mari, plus româna. Ni se trimit acolo romanele și alegem trei dintre ele, clasate ca în sport. Primul (cel care a obținut cele mai multe voturi) este considerat laureat și invitat la prezentarea cărții și la întâlniri cu publicul la finele lunii mai din anul respectiv. Am ales-o astfel pe Doina Bădică, pe Corina Sabău, pe Maria Orban, pe Ioana Stăncescu, pe Emilia Faur. Printre autorii interesanți au mai fost Florin Irimia, A. G. Romila sau Cătălin Pavel. Pe acesta din urmă am reușit să-l impun apoi unui editor. Debutul său în roman se producea în același an cu cel al Martei Petreu, care a ieșit de departe pe primul loc. Nu o cunoșteam personal, dar Acasă, pe Câmpia Armagedonului este, incontestabil, un reper pentru literatura română. A fost publicată în traducerea mea în Elveția, la editorul lui Mateiu Caragiale și al lui Blaga, l’Âge d’homme, care a trecut acum sub umbrela editurii Noir sur Blanc. Anul acesta, alegerea va fi dificilă, sunt multe cărți de debut bune. Mulți autori tineri, dar una dintre ele nu e semnată de o „puștoaică“, ci de Angela Martin și, (dar aici vorbesc în numele meu, nu al festivalului) este o narațiune captivantă, surprinzător de verosimilă, reflectând o istorie a societății românești și a Ardealului, mai ales, cu o acuitate de invidiat, nici nu mi-am dat seama când am citit cele 533 pagini. Este doar o paranteză de cititoare.
Dar să ne oprim aici, căci mai avem de citit și de tradus, nu-i așa stimate coleg? Vă numesc astfel, căci am văzut că ați tradus Márai și vă felicit, dragă Péter Demény.
