O nouă carte semnată de Florin Irimia reprezintă pentru mine un mic eveniment literar, întrucât fiecare volum al său, fie că e vorba de o colecție de povestiri sau de un roman, este o garanție a calității literare. Știu că voi găsi fraze lucrate, un ritm al narațiunii care să mă țină atent, incursiuni în propria-i minte, în propriul trecut, care de cele mai multe ori nu sunt deloc confortabile pentru el ca scriitor, dar nici pentru noi, ca cititori. Totuși, rezultatul este literatură. Cel mai nou volum al său, Nu spune asta!, publicat anul acesta de către editura Polirom, se îndepărtează puțin de autobiografismul/autoficțiunea ultimelor sale cărți, dar amprenta biografică este în continuare prezentă. Cred cu sinceritate că Florin Irimia este un scriitor care ar merita o mai mare vizibilitate, mult mai mulți cititori și cartea lui cea nouă ar putea fi un punct bun de pornire în a-i descoperi opera. Am profitat de ocazia noii apariții editoriale și am făcut, în scris, un interviu cu scriitorul ieșean.
Bună ziua, Florin Irimia, mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde câtorva întrebări. Au trecut câțiva ani buni de la ultima noastră convorbire mai oficială, la un FILIT de care îmi amintesc cu mare bucurie. Chiar așa, cât de importante sunt pentru tine astfel de evenimente sociale, culturale, literare? E important pentru tine să fii prezent în viața publică sau scrisul este de ajuns?
Mulțumesc și eu, Valentin! A trecut ceva timp de atunci, era înainte de pandemie și, ca tot ce s-a întâmplat înainte, întâlnirea noastră pare azi învăluită într-o ceață groasă în spatele căreia… Dar mai bine să-ți răspund la întrebare. Evenimentele culturale, literare, dacă sunt organizate profesionist și nu încropite, dacă nu sunt făcute doar pentru beneficiile personale ale unor oameni cu interese mai mult sau mai puțin meschine, îmi plac chiar foarte mult. E important, măcar din când, să ai sentimentul că faci parte dintr-o comunitate, nu? FILIT-ul, de exemplu, dacă tot l-ai menționat, este un asemenea eveniment, la care îmi face întotdeauna plăcere să iau parte, măcar ca simplu cititor și iubitor de literatură, dacă nu ca invitat. Cât despre scris, ar trebui să fie de-ajuns, dar nu este, mai ales la noi, unde lumea nu se îngrămădește să cumpere literatură, și mai ales literatură română, cum încă se mai îngrămădește prin alte părți, unde literatura, auzim, mai are puterea să schimbe vieți, oricât de neverosimil ar suna pentru noi (cinicii) lucrul ăsta. În același timp, nici prezența autorului la diverse asemenea evenimente nu schimbă considerabil felul în care se prezintă situația. Cum spuneam, prezența în viața publică e mai mult un exercițiu de socializare, nu un mod de-ați crește vânzările.
Ai publicat de curând un volum nou de proză, Nu spune asta!, la Editura Polirom. De data aceasta nu este vorba de un roman, ci de o colecție de povestiri și nuvele, care în mare parte îl au în centru pe Sebastian, un intelectual care participă la tot felul de conferințe prin țări germanice și trece prin întâmplări cel puțin bizare, unele de-a dreptul fantastice. Cât de mult a contat experiența personală în scrierea acestor proze, ținând cont că și tu ești profesor și cu siguranță nu ești străin de lumea aceasta a universitarilor?
Autobiograficul a jucat întotdeauna un rol important pentru mine. Tind să scriu despre lucruri care mi s-au întâmplat, dar, evident, intervin asupra lor, ficționalizându-le, altfel spus, distorsionând puțin realitatea, care e oricum distorsionată pentru că atunci când scrii despre tine nu poți fi decât subiectiv, iar când vine vorba de trecut apelezi la amintiri care cu siguranță nu sunt, nu pot fi decât distorsionări, reinterpretări ale adevărului. Nu avem acces la trecut decât printr-o ficționalizare a sa, printr-o reordonare a lucrurilor chit că n-o facem voit, ci doar din dorința ca ele să capete sens și în felul acesta să însemne ceva. Însă chiar și în condițiile astea, faptul că, într-un fel sau altul, am fost acolo când s-au întâmplat evenimentele pe care le evoc îmi conferă siguranța (iluzorie și ea, evident) de care am nevoie pentru a putea scrie despre ele.
După trei cărți excelente în care explorezi foarte adânc propria-ți minte, propriul trecut, evident, prin ochii literatului, ai scriitorului deloc naiv, ai cotit-o spre o literatură în care te joci cu realitățile paralele, cu istoria alternativă, cu elemente dark și fantasy. Prozele încep aparent normal, realist, dar o cotesc insesizabil spre coșmar. Cum de ai trecut de la realism, de la autoficțiune la acest tip de proză? Și ce îți face mai multă plăcere să scrii?
Cum spuneam, n-am abandonat în totalitate autoficțiunea, și în cartea asta totul pornește de la ceva ce mi s-a întâmplat. M-am plimbat pe străzile frumoase ale Lisabonei, am fost la Grainau, la Graz, în Berlin, la Berchtesgaden și așa mai departe. Asta nu-nseamnă că am întâlnit-o pe mileniala nazistă de care personajul meu se îndrăgostește sau că, mai trebuie să spun? am călătorit în Berlinul nazist prin intermediul unei oglinzi magice. Dar am vrut ca totul să vină pe un fundal cunoscut, familiar, iar atunci când n-am fost undeva, în Pamplona, de exemplu, nici personajul meu n-a fost.
Spoiler alert, în cartea ta apare ca personaj și Adolf Hitler, dar nu neapărat așa cum ne-am fi așteptat. Când a început să te intereseze această figură istorică detestabilă? Și ce ai face tu, Florin Irimia, dacă l-ai vedea pe Adolf Hitler pe stradă sau, de ce nu, la el în acasă, în munți?
Hitler mă interesează de foarte mult timp și nu neapărat el, ca individ, decup(l)at de/din context, cât tocmai contextul, vremurile acelea, vremuri de o cruzime inimaginabilă din perspectivă actuală, dar care nu știu dacă au fost percepute la fel de cei care au fost contemporani cu ele. Cum a fost posibil, mă întrebam cândva, ca tocmai într-o țară ca Germania, o țară educată, civilizată, care nici măcar nu avea un trecut antisemit semnificativ, să vină la putere un grup de scelerați, apostoli ai anihilării rasiale, iar oamenii să nu-și dea seama cu cine au de-a face și să-i aplaude ca pe niște adevărați salvatori? Sau poate, ceea ce e și mai înfricoșător, m-am gândit mai târziu, și-au dat seama, dar pentru că li s-a promis ceva, au tăcut și-au închis ochii? Și cum a fost posibil ca de-acolo, din patria filozofilor și a muzicii clasice, virusul ăsta al intoleranței și al cruzimii să se împrăștie în aproape toată Europa, făcând sute de mii de adepți și milioane de victime? Cu toate acestea, nu m-am gândit niciodată că voi scrie o povestire care să-l aibă pe Hitler drept personaj.
M-am gândit, ce-i drept, să scriu un roman care să se petreacă în Berlinul anilor ’30, dar acolo Hitler nu apărea ca atare, deși era adesea menționat. Și de fapt, nici în Kaputt, povestirea la care mă refer din Nu spune asta!, Hitler nu apare drept el însuși, ci e mai degrabă un fel de proiecție virtuală care se suprapune peste personaj, dând naștere unei creaturi hibrid, un fel de avatar al lui Hitler reconstruit în lumea virtuală care redă și împrumută utilizatorului anumite tipare comportamentale și mentale ale adevăratului Hitler, combinate cu tiparele comportamentale și mentale ale celui care intră în pielea dictatorului. Rămâne de stabilit de ce Sebastian, personajul meu din carte, alege să-l joace pe Hitler în acea realitate virtuală în care pătrunde. Eu aș zice pentru că încearcă să-și justifice o greșeală, să-și găsească cumva o scuză, dar și pentru că vrea să fie pedepsit pentru ceva ce-a făcut. Nu spun însă mai mult, am spus deja mai multe decât intenționam, iar până la urmă interdicția, sfatul sau îndemnul din titlu (ce-o mai fi și acolo?) ar trebui să mi se aplice și mie.
Două povestiri ale volumului sunt într-un fel diferite de celelalte, aduci omagii lui Thomas Mann și lui Ernest Hemingway. Dacă îmi permiți, mi se pare că ți-au ieșit chiar bine experimentele, mai ales că perspectiva ta este mai apropiată de tragedie și în același timp conține doze mari de umor negru. Te simți inspirat de acești doi autori atât de diferiți între ei și chiar și de tine?
Mă simt mult mai aproape de Mann, prin tot ce a scris, decât de Hemingway, dar The Sun Also Rises (tradus în limba română cu titlul Fiesta), primul și culmea, poate cel mai bun roman al său, care a fost tradus în română (și nu numai) mi-a plăcut foarte mult, iar finalul din Fiesta mea este aproape cuvânt cu cuvânt cel din romanul lui Hemingway. Ceea ce spune, dincolo de omagiu, că scriitorul de-acolo nu face altceva decât să transcrie cartea lui Hemingway pe computer, nu să scrie un roman original, propria lui carte. Iată cum ceea ce pentru mine a fost un omagiu, pentru personaj devine o neputință.
Ai mai experimentat cu ficțiunea (post)apocaliptică în romanul O fereastră întunecată, iar în acest volum te joci cu mai multe genuri: S.F., spionaj, roman polițist, ucronie (sau „istorie alternativă“), dar totuși o faci „neserios“, rămânând la final un scriitor de ficțiune literară. Dacă ar fi să scrii „pe bune“ un roman de gen (polițist, de spionaj, de dragoste etc.) ce ai alege?
Cred că mi-ar plăcea să scriu un roman de spionaj á la John le Carré. Un roman care s-ar petrece negreșit la Berlin. Sau și la Berlin. Așa cum, de altfel, le Carré a dovedit-o de atâtea ori, se pot spune multe despre natura umană scriind și în interiorul unor astfel de genuri.
Ziceam adineauri de umor. M-am distrat copios citind, de exemplu, Luzér Labar sau Americanul, chiar dacă în esență sunt povestiri cam triste, foarte rafinate ca scriitură, pline de detalii și mici easter eggs și cred că principalul scop este altul, nu de a provoca râsul. Cum faci de treci prin atâtea stiluri într-un singur text?
Eu îmi imput adesea că nu există mai mult umor în cărțile mele, așa că mă bucur c-ai râs. Asta era și ideea, să se mai și râdă din când în când. Apreciez mult umorul negru, când e de calitate și am încercat să mă ridic la standardele pe care eu însumi le-aș cere de la o carte. Dincolo de asta, ai dreptate, să stârnesc râsul nu a fost niciodată scopul final al cărților mele, dimpotrivă. Sunt o fire meditativă, interiorizată și destul de pesimistă, nu pot să fac din umor punctul meu forte. Dar nici nu vreau să-l ignor cu totul. Cât despre stiluri, nu știu ce să zic, mie nu mi se pare că ar exista stiluri diferite într-un singur text.
Toate cărțile tale, inclusiv aceasta, au un potențial cinematografic, păcat doar că la noi sunt foarte rare filmele făcute după literatură. Totuși, dacă un ipotetic regizor te-ar pune să alegi dintre scrierile tale una care să fie ecranizată, pe care ai alege-o?
Aș zice că Luzér Labar și Kaputt au cel mai mare potențial, cu atât mai mult cu cât în cele două apar și doi actori drept personaje, Liv Lisa Fries în Luzér Labar și Michael Douglas în Kaputt! Cum ar fi să joace chiar ei rolurile pe care le au în cele două nuvele?
Pe final, mai am câteva curiozități. Există și o oarecare preocupare socială în cartea ta, personajele tale au gânduri legate de societate, de imaginea lor în lume, de relațiile între oameni, care de cele mai multe ori eșuează. Cât anume ești și tu preocupat de propria ta imagine, mai ales de cea de scriitor?
Sunt preocupat în măsura în care este preocupat oricine care are o oarecare expunere în societate și pe rețelele de socializare. Dar nu fac activism pe pagina mea de Facebook și nicăieri, de altfel. Am convingerile mele politice, bineînțeles, mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care să existe mai mult respect pentru toți cei „altfel“, mai multă echitate și incluziune și mai multă empatie, asta pentru că întotdeauna am fost un idealist și am considerat că lumea trebuie să progreseze, să se emancipeze, nu să regreseze și să devină crudă, fundamentalistă. Doar că realitatea e întotdeauna dezamăgitoare…
Florin Irimia, care este pentru tine cititorul ideal al acestei cărți? La cine ai vrea să ajungă?
Am mai primit întrebarea asta. Am primit chiar și urări de genul ăsta. „Să ai cititori inteligenți!“, de exemplu. Ar putea ei să fie cititorii ideali? Nu neapărat. Poți fi inteligent, dar rău intenționat. Una n-o exclude pe cealaltă. Nu-mi prea place sintagma asta, „cititor ideal“. Nici nu cred că există așa ceva. Plus că noi, aici, să fim serioși, nu prea mai avem cititori în general. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi doresc ca ea să fie citită, înțeleasă, apreciată. De fiecare dată mi-am dorit același lucru. Dar am depășit etapa când, de exemplu, mă deranja dacă cineva nu înțelegea ceva într-o carte de-ale mea. Poate nici eu n-am înțeles ceva în cele pe care le-am citit, poate chiar mi-a scăpat ceva important. Dar dacă cineva îți citește o carte cu mintea deschisă, fără să-ți caute nod în papură, cu dorința reală de a afla ceva de acolo, de a înțelege ce se întâmplă cu oamenii ăia de se numesc personaje și de a se bucura de experiența pe care cititul ei i-o oferă, ei bine, eu mă declar mulțumit, și poate că ăsta e, de fapt, cititorul ideal, cel la care aș vrea să ajungă.
În final, Florin Irimia ne-a făcut și un mic cadou sub forma unei poezii.
O pată de grăsime pe geacă
de la pliculețul cu care
am hrănit pisica de-afară
Trebuie să mă fi atins din greșeală
cu degetul cu care am scobit în el
ca să curgă tot sosul
Mă uit la pată și parcă e mai mare de la o zi la alta
sau, oricum, la fel de proaspătă
nici gând să se usuce
să se absoarbă cumva în material
e ca și cum geaca ar fi rănită
ca și cum în căptușeală ar fi un buboi urât
care supurează
ceea ce e o prostie,
hainele nu pot fi rănite
ca trupurile pe care le îmbracă
Imagine reprezentativă: arhiva autorului
