Fluturele, creionul și spada

(fragmente)

Start

Îl lega o veche prietenie de Gheorghe Răut, provenit şi el dintr-o familie de boieri moldoveni. Răut era directorul filialei de la Paris a băncii româneşti Marmorosch Blank şi un colecţionar de artă pasionat de lucrările lui Pallady şi cumpărase câteva dintre ele. Când artistul începu să caute o nouă locuinţă, colecţionarul se oferi cu bucurie să îl găzduiască la ultimul etaj al apartamentului din Place Dauphine.

Pallady era la fel de bucuros ca Răut să se mute în mansarda clădirii. Place Dauphine, piaţa din vestul insulei, era înconjurată de case din secolul al XVII-lea, de pe timpul monarhului-ctitor Henry al IV-lea. Piaţa era liniştită, cu bănci pustii şi castani verzi care aruncau umbre răcoroase pe timpul verii. La numărul 12, unde locuia Gheorghe Răut, era o casă înaltă, din piatră de culoarea nisipului şi cărămizi roşiatice. Artistul îl urmă pe colecţionar, intră cu valizele în scara veche și răcoroasă, care începea cu o curbă graţioasă. Urcară treptele de piatră, uzate la mijloc, până la ultimul etaj. Admiră priveliştile. Găsi că erau minunate: spre sud, dincolo de balcoanele mărginite de feroneria neagră a balustradei în stil Ludovic al XV-lea, vedea castanii şi casele din cealaltă parte a pieţei, iar spre nord zărea malul stâng al Senei. În partea de est a Île de la Cité, la doar zece minute de mers pe jos, era catedrala Notre-Dame. La scurtă vreme, avea să îndrăgească Place Dauphine şi să-i cunoască toate colţurile.

Avea să doarmă într-o cameră, iar pe cealaltă voia să o transforme în atelier. Aduse la mansardă perdele brodate şi alte obiecte pe care voia să le folosească pentru naturile moarte: un pistol, vase de porţelan, numeroase cărţi de Baudelaire, Mallarmé, L’Isle-Adam, Alfred de Vigny, Montaigne, Racine, Shakespeare, Thomas Hardy, Marcel Proust, Nietzsche sau Goethe, dar şi o carte de dueluri pe care voia neapărat să o picteze. La final ceru să i se aducă un fotoliu roşiatic şi o canapea Second Empire, pe care urmau să pozeze modelele sale. De la fosta locuinţă, cea din rue Franklin, urma să recupereze comoda Louis al XV-lea, un fotoliu şi un dulăpior din camera lui. Aici, pe insula din mijlocul Senei, găsea în sfârşit cvasiizolarea şi liniştea după care tânjea tot mai mult în ultima vreme. Zgomotele omenirii ajungeau estompate, ca într-un vis, însă altminteri era încântat să audă cântecul melodios al unei mierle venind dinspre copacii înverziţi ai pieţei. 

Locuinţa era mică, însă Pallady reuşi să o aranjeze într-un mod plăcut. În scurtă vreme, umplu canapelele şi pereţii de pânze.

Lucra dimineţile, uneori şi după-amiezile, atâta vreme cât lumina îi îngăduia să o facă. În fiecare zi, neobosit, în faţa şevaletului. Cu ferestrele deschise către soarele sau penumbra din Place Dauphine, cu multe culori intense, netemperate de cenuşiuri. Deschidea fereastra, aşeza florile, fructele sau ziarele contra luminii, apoi le reaşeza, le aranja şi le rearanja, căuta unghiul perfect şi, după un timp îndelungat, adesea după câteva zile, începea să deseneze, iar apoi, uneori, să şi picteze. Fereastra servea ca o ramă pentru lucrările lui: delimita naturile moarte de peisajul orașului de afară.


În luna august se redeschidea sezonul de vânătoare. Primea invitaţii în mai multe locuri. El însă nu mai vâna. Simţea compasiune faţă de animale. Nu se mai distra atunci când le omora. Ideea de vânătoare îi provoca repulsie.

O singură vânătoare îşi mai permitea, mai ales acum, când locuise atât de mult la hotel: cea de ploşniţe. Iniţial le vâna ca să se apere. De o vreme însă devenise o adevărată distracţie, ba chiar o obsesie. Era un mod plăcut şi distractiv de a-şi petrece timpul şi îşi amintea de vânătorile de altădată.

Ele atacau pe la 2-3 dimineaţa. El le învăţase obiceiurile şi vicleniile. Rămânea pe jumătate treaz şi le auzea cum mişună pe sub uşă, pe lângă dulap, în jurul biroului şi al scaunelor, pentru ca în cele din urmă să se apropie de pat. Le simţea cum fojgăie prin întuneric, pe podea, cum ajung undeva în jurul lui. Le ghicea trupurile turtite, roşiatice, alunecând haotic pe podea sau pe pereţi. Se trezea imediat şi aştepta cu ochii deschişi. Apoi, când era sigur că ştie unde se află adversarii, începea urmărirea. Se ridica încet în capul oaselor sau se dădea jos din pat, cu grijă, ca să nu le sperie, le pândea şi, în clipa în care se aşteptau mai puţin, le lovea fulgerător cu un ziar împăturit sau cu alt obiect aflat la îndemână. Ele ştiau să se apere: o luau la goană, înţepeneau pe loc sau îşi dădeau drumul ca nişte paraşute. Uneori le nimerea din prima, alteori scăpau, iar urmărirea se prelungea până când le elimina pe toate.

Adormea şi visa ploşniţe cu corpuri de soldaţi şi soldaţi cu corpuri de ploşniţe. Sunetul alarmelor şi al exploziilor de la bombardamente sporeau intensitatea coşmarurilor. Se trezea transpirat, respira inegal, iar inima îi bătea tot mai repede. Relua vânătoarea şi continua să le plesnească oriunde le-ar fi găsit.   

Se tot distră cu ele, până când îi bătu cineva la uşă. Pallady deschise. Era un angajat al hotelului îmbrăcat în uniformă, care ţinea o listă în mână.

– O să fumigăm împotriva ploşniţelor.

– Dar nu e nevoie, spuse artistul.

– Sunt multe pe etaj. Va trebui să vă mutăm în altă cameră.

– Nu sunt aşa de multe. Chiar mă descurc. Nu e necesară fumigaţia.

– Acesta e protocolul, îi zise angajatul. Aşa am primit ordin de la conducere. Trebuie să părăsiţi pentru câteva zile camera.

Se uită cu atenţie pe listă, căutându-l.

– Domnul Theodor Pallady, de la 62. Vă putem muta tot aici la etaj, în camera 64, pe care aţi avut-o şi înainte.

Artistul bolborosi câteva imprecaţii şi se plânse că era astfel privat de una dintre puţinele distracții care îi mai rămăseseră.

Artistul îşi mută lucrurile în vechea lui cameră, care fusese deja fumigată. Aici nu mai dădea de ele şi nu-i mai rămânea nicio distracţie, iar el avea nevoie de o altă formă de divertisment. Aşa că plecă din nou la Jockey-Club şi jucă iarăşi cărţi până noaptea târziu.


Cine ar fi văzut scena din faţa Palatului Mogoşoaia, din clipa în care trăsura trecu de vechea bisericuţă brâncovenească şi până când intră pe poarta monumentală, ar fi crezut că asistă la o piesă de teatru, ori la o secvenţă dintr-un film. La fel ca ultima dată, aceleaşi gărzi îmbrăcate în costume medievale – de fapt, angajaţii Marthei Bibescu, paznici în costume de operetă scoase dintr-un teatru bucureştean – alergau de asta data în toate direcţiile, ca să se camufleze. Artistul zâmbi satisfăcut. Până la urmă, Martha ţinuse cont de ce îi spusese el. Ultima dată când o vizitase la Mogoşoaia îi spusese nervos să înceteze „cu mascarada”. Ea îl ascultase, chiar dacă doar pe jumătate.

În timp ce cobora din trăsură, cuprinse cu privirea Palatul de pe malul lacului. Meşterii italieni tocmiţi altădată de Brâncoveanu făcuseră o treabă bună. Acum, vărul său, arhitectul George M. Cantacuzino, restaura palatul cu priceperea unui artist. Era de altfel şi nepotul preferat al Marthei. Urmări încă o dată liniile formelor armonioase, compoziţia clară, cromatica reţinută. Un minunat motiv pictural pentru unii. În „Micul Paris” nu vedeai aşa ceva; măcar o parte din frumuseţea unui palat veneţian din vremea Renaşterii fusese stabilită în ţara domnitorului muntean pe la începutul secolului al XVIII-lea. Martha înţelesese lucrul ăsta şi folosise toţi banii câştigaţi din vânzarea cărţilor şi a moşiilor Lahovary, pentru a amenaja grădini frumoase în stil italian şi, mai ales, pentru a restaura palatul brâncovenesc primit cadou de nuntă de la prinţul George Valentin Bibescu, în 1911.

Între prinţ, un pionier al aviaţiei,şi tânăra Martha Lahovary, se înfiripase atunci o idilă care dusese la căsătorie. Însă povestea lor de dragoste se sfârşise într-un adevărat dezastru. Ea avea să scrie mai târziu: Soţul meu a crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb. Tânăra Martha Lahovaryintrase însă într-o familie princiară din care mai făceau parte contesa Ana de Noailles şi Elena Văcărescu. Cele trei nu se înţeleseră niciodată. Parisul ştia de femeile acestea venite din Principate. Lumea bună le admira inteligenţa şi talentul, în ciuda faptului că se înţepau între ele cu fiecare ocazie, uneori şi de la distanţă, dând astfel naştere la tot felul de bârfe. Martha Bibescu locuia acum la Mogoşoaia. Când începuse restaurarea Palatului Brâncoveanu, vechea reşedinţă arăta ca o ruină şi fusese jefuită de mai multe ori în timpul Marelui Război.

În capătul scărilor îl aştepta Martha, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Îl privi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, nici data trecută, şi nici acum, convinsă că pictorul nu avusese timp să vadă „mişcările de trupe” de jos. Pallady zâmbi.

– Toto, îmi pare atât de bine că te-ai hotărât să vii.

– Marthe.

Când ajunseră în sala de bal, cu mozaicurile ei strălucitoare, Martha îl prezentă cu voce tare invitaţilor:

– Maestrul Pallady.

Se stârni rumoare în rândul oaspeţilor, ceea ce îl făcu să se simtă destul de stânjenit. Trecu însă repede peste asta şi se pierdu în mulţimea care tocmai începea să se adune. Martha apucase să-i mai spună că regina nu putuse veni, ceea ce, în opinia lui, nu era deloc o pierdere. Martha fusese altădată prietenă intimă a Principesei Maria, şi astăzi încă mai păstrau, oarecum, legăturile strânse de odinioară. Erau însă de faţă toate doamnele clevetitoare de la curte, care veniseră de la Bucureşti pe la amiază, în automobile luxoase. Chiar dintre rândurile lor îi ieşise Marthei vorba că ar fi snoabă şi intrigantă. Asta se întâmpla într-un Bucureşti unde se ştia tot, unde se afla orice secret. Martha detesta sindrofiile, la care era de părere că îmbulzeala era atât de mare încât n-aveai timp să vorbeşti prea mult timp cu nimeni. Şi totuşi, ea scrisese acel roman desuet şi fermecător – La bal cu Marcel Proust. Artistul privi cu atenţie în jur şi se convinse de îndată că era, de acum, participant la o adevărată scenă galantă, pe care Martha o regizase cu grijă între pereţii de un alb orbitor al sălii austere de audienţe.

În sală, amfitrioana nu pierduse ocazia să atârne pe zidurile albe o serie de fotografii înrămate cu mult bun gust la Paris. Erau numai portretele ei de la diferite vârste, executate în sepia de către fotografi talentaţi din cele mai selecte ateliere ale Franţei. Una dintre ele ieşea în evidenţă, cea făcută de Man Ray. Fotografiile îi evidenţiau frumuseţea şi graţia, însă îi dădeau şi un aer nobil, din altă lume. El se gândi că Marthe se îmbrăca şi se machia de parcă ar fi încercat să semene tot mai mult cu figura ei din fotografiile de pe vremuri. 

O văzu cum se apropie. Nu se putea abţine să nu-i facă un compliment, deşi nu-i stătea în fire: 

– Eşti ca un fum, Marthe.

Ea nu îşi dădu seama dacă el se referă la prezenţa ei fizică sau la cea din fotografii. Complimentul îi făcu însă plăcere.

– Dar, dacă mă gândesc la Ingres, continuă el, şi fumul poate fi reprezentat printr-o linie, nu?

Cuvintele astea, venind din partea unui artist ca Pallady, o încântară pe Martha, mai ales că îşi propusese să îl consulte în legătură cu decoraţia încăperilor din palat – cele care trebuiau să încununeze refacerea arhitecturii.

Imaginea reprezentativă: MNaR

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×