„Born of the Earth are nature’s children
Fed by the Wind, the breath of life
Judged by the Fiery hands of God“
By Earth, Wind and Fire
Hallgrímskirkja, care se înalță în mijlocul capitalei Islandei, pare desprinsă dintr-un film de Tolkien. O navă spațială pregătită pentru îmbarcarea pământenilor din capitala ca să-i trimită într-o altă galaxie. Chiar și în lumea condusă de internet, unde imaginile tuturor locurilor de pe planetă inundă ecranele globale, senzația pe care o ai prima dată când te găsești în fața bisericii din centrul Reykjavik-ului este de uimire amestecată cu confuzie. Dar Gudjon Samuelsson, arhitectul proiectului avangardist al bisericii început la 1937 nu a fost inspirat de vreo rachetă. Și pentru ca lucrurile să fie și mai interesante, biserica poartă numele celui mai important poet islandez, Hallgrímur Pétursson. Cred că asta spune multe despre o națiune care își numește principalul lăcaș de cult după un poet. Forma înălțătoare a bisericii, cu coloanele care se ridică treptat pe laterale, se spune că este inspirată de coloanele bazaltice care înconjoară Svartifoss, o cascadă faimoasă din estul Islandei. „Cascada Neagră“ este mai puțin spectaculoasă pentru căderea ei, dar se remarcă prin stratificarea hexagonală a peretelui său bazaltic care a inspirat mulți artiști și poeți. Iar apa este cea care a modelat Islanda și, odată cu ea, spiritul poporului. Acea apă care se revarsă prin toate venele acoperite de gheață ale insulei curgând spre imensitatea albastră din jur. O insulă pustie numită de primii săi coloniști veniți de pe continent, Snowland. Și pe bună dreptate, deoarece ghețarii care o acopereau în cea mai mare parte o făceau să pară neospitalieră. Poveștile mai recente de la Hollywood au creat ideea că toți acești primi locuitori erau niște viteji luptători vikingi înfricoșători. Dar, spre dezamăgirea generală, s-a dovedit că de fapt toți nu erau altceva decât niște țărani sărmani pe care vremea brutală i-a obligat să lupte mai mult pentru supraviețuire decât să se lupte cu cei din jur. S-au așezat în ferme unde și-au construit case cu acoperișuri de iarba având doar o fereastră minusculă expusă intemperiilor. Dar au reușit să reziste aici, au crescut oi, au crescut caii cu coame care arată de parcă sunt proaspăt ieșiți de la coafor, și, după cum spun zvonurile răutăcioase rămase în legende, au redenumit după un timp țara Iceland pentru a-i descuraja pe noii emigranți care ar fi vrut să li se alăture. Dar după o vreme gheața, vântul, ploaia, zăpada, erupțiile vulcanice și cutremurele le-o fi fost de ajuns până peste cap și poate așa au început să exploreze alte țărmuri. Iar una dintre acele expediții l-a adus pe Leif „Norocosul“ Ericson pe țărmurile unui pământ care la acea vreme nu era încă cunoscut sub numele de America. Dar cu siguranță Leif a fost dezamăgit de vremea pe care a găsit-o în așezarea sa nordică din ceea ce astăzi se cheamă New Foundland. Locul cu pricina se află în L’Anse aux Meadows, o așezare care păstrează încă urmele unor clădiri vechi, presupuse a fi fost ridicate de vikingi ale căror incursiuni spre noul pământ din vest sunt documentate în două saga islandeze, Grœnlendinga Saga și Saga lui Erik cel Roșu, tatăl lui Leif.
Hallgrímskirkja se află chiar în mijlocul Reikyavikului, capitala Islandei, un oraș pe care l-am găsit înfășurat într-o burniță împrăștiată peste tot de un vânt care nu dădea semne că s-ar opri vreodată. De pe clopotnița bisericii se vedea grila de străzi ude ale orașului întinsă către „Golful Afumat“. Acesta a fost de fapt și primul nume pe care coloniștii vikingi l-au dat așezării, un nume inspirat de aburul care iese din gurile geotermale care înconjoară orașul și care, în prezent, încălzește casele din oraș, nepoluant, la un cost nesemnificativ.
Nu departe de Reikyavik, dacă urmărești aburul plutind peste oraș, ajungi la Tingvelier, o câmpie plină de izvoare și cascade, cu formațiuni de lavă vechi de 10 000 de ani, singurul loc din întreaga lume în care fisura dintre plăcile continentale, ascunsă în mare parte în adâncul oceanelor, poate fi văzută la suprafața pământului. Priveliștea pare ca premoniția unui dezastru. Te face să-ți fie frică să te apropii de crăpătura iadului, temându-te poate că vreun diavol ascuns ar putea scoate o gheară din fisură, să te prindă și să te târască în infern. Iar această crăpătură se mărește constant cu 2 cm pe an…
Dar ceea ce mi se pare ca cel mai fascinant eveniment în Islanda este scris în istoria pământului din Tingvelier, unde strămoșii celor care au numit în zilele noastre o biserică după un poet au înființat o democrație parlamentară înainte ca acest concept să fie născocit în Europa anului 930 d.Hr. Fără rege sau regină, fără lorzi sau baroni, doar cu un reprezentant plătit, însărcinat să recite legile adoptate de Althing, parlamentul care se aduna în aer liber ca la un picnic. Oamenii veneau călare, uneori având nevoie de șaptesprezece zile pentru a ajunge, iar aici dansau, cântau, mâncau și beau câte ceva, vindeau și cumpărau lucruri și își găseau partenerii de viață. Picnic sau nu, cu siguranță nu voiau să încalce legile și nici să bea până uitau de ei, pentru că în apropiere se afla un ochi de apă unde erau înecate femeile adultere. Lucrurile au mers ca pe roate până când Althing-ul, care în limba lor scandinavă înseamnă „câmp de adunare“, a decis să adopte creștinismul. Nu se știe cu exactitate când s-a întâmplat acest lucru, dar un mit care circula pe la sfârșitul secolului al XIX-lea asocia Godafoss, „cascada goð (idolii păgâni)“, situată în partea de nord a țării, cu locul în care căpetenia Þorgeir Ljósvetningagoði a aruncat în apele învolburate, prin jurul anului 1000, vechii zei păgâni scandinavi, declarând creștinismul religia oficială a Islandei. Nu există niciun document care să dovedească actul său, că la vremea respectivă lucrurile se scriau nu cu pana ci cu sabia, dar biserica islandeză a monopolizat povestea și a imortalizat evenimentul în vitraliile bisericii din Akureyri, unul dintre orașele din partea de nord a insulei.
Dar după ce religia nou adoptată a început să-și croiască drum prin societate, s-a dezlănțuit iadul între noii convertiți și vechii păgâni, iar democrația a început să se destrame. Nu-i așa că sună familiar cu ce se întâmplă astăzi în lume? Dar totuși, acea democrație, așa incipientă și fragilă cum era, a rezistat mai mult decât se așteptau toți în ciuda tarelor umane care nu par să se îmbunătățească. În cele din urmă, societatea a fost salvată de spectrul unui război religios devastator, prin depunerea unui jurământ de credință regelui Norvegiei. Actul care părea salvator la vremea lui a fost regretat multă vreme după aceea, iar islandezii au devenit obsedați secole de-a rândul să-și recapete independența. Iar asta s-a întâmplat aproape un mileniu mai târziu când s-au întâlnit din nou în același loc, pe câmpia din Tingvelier și au votat pentru independența lor în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, fără să aștepte să se semneze vreo pace sau luptele să se mai domolească. Și-au luat independența atunci când s-a putut și au făcut tot posibilul de atunci să nu și-o mai piardă.
În Islanda, apa este cea care modelează atât pământul, cât și spiritul său. Chiar dacă te înconjoară lin, sau curge tumultuos, îți străpung pielea stropii împușcați de vânt, țâșnește fierbinte din pământ sau pur și simplu se învolburează într-un crater, suprafața acelei ape este cea care te hipnotizează și te vrăjește, făcându-te să te uiți la ea fascinat. Imediat cum ai coborât din avion, apa pare ispititoare și te ademenește; doar un mic ocol și te poți scălda în apele termale ale Lagunei Albastre înconjurat de zăpadă dacă ai curajul să te dezbraci de jacheta de iarnă și să alergi afară în costum de baie până la piscina fierbinte. Brrr! Dar dacă o faci, te vei scufunda în lumea albastră și fierbinte a siliciului care reflectă o lumină ce te va îmbrățișa și mângâia, făcându-te să ignori zăpada din jur și nu vei mai dori să ieși de acolo.
O apă clocotită țâșnește din pământ în Geysir. Nu vă sună cunoscut numele? Este pentru că acest câmp de jeturi de apă fierbinte care erup repetat a dat numele de gheizer. La Geysir, un întreg câmp de gheizere este răspândit pe un deal înalt și alb pe care-l vezi de la depărtare. Gheizerul principal este cel numit Geysir, mare, dar destul de molcom și cu erupții rare. În apropiere se află Strokkur, un alt gheizer ceva mai activ și destul de regulat, în jurul căruia se adună turiștii admirându-i spectacolul oferit la fiecare 5 minute.
Geysir este situat pe ceea ce se cheamă prin partea locului, „Cercul de Aur“. În general, cuvântul „aur“ este folosit în marketingul turistic ca să sporească valoarea unei destinații, dar aici nu este nevoie de superlative pentru că „Cercul de Aur“ are o colecție impresionantă, care pe lângă gheizere, canioane și cratere, oferă și prima întâlnire cu puterea apei. Este posibil ca agenții de marketing să fi împrumutat simbolismul auriu de la legendele locale despre Gullfoss, „cascada de aur“, plină de reflexii portocalii în bătaia razelor soarelui islandez. „Foss“ înseamnă „cascadă“, așa că adăugarea cuvântului după numele lor, cascada Gullfoss, creează un pleonasm, dar nimeni nu știe să citească aceste cuvinte lungi ale limbii locului, așa că greșeala cu siguranță că îi va fi iertată oricărui străin.
Spectaculoasa cascadă de pe tumultosul râu Hvita coboară în două trepte într-o crăpătură, adâncă de 32 de metri și lungă de 2,5 km, care este perpendiculară pe cursul râului. Pe cortina de stropi de pe fundal se pot vedea oamenii care stau în vârful stâncilor arătând ca niște fantome ieșite din saga islandeză. Povestea spune că un fermier bogat care avea un cufăr cu aur, speriat ca hoții să nu i-l fure, l-a ascuns sub cascadă. Cufărul s-a răsturnat și aurul a căzut în cascadă dând lucirile aurii din zilele însorite. Dar mai probabilă decât lucirea aurului este curcubeul care stă peste cascada mai mereu în bătaia soarelui. În zilele noastre, într-o Islandă complet digitalizată, în care practic nu există plăți în numerar, un cufăr cu aur ar mai putea fi găsit doar pe tărâmul saga-urilor islandeze.
Puterea apei stă în a ei încăpățânare. Doar un firicel subțire, dar unul constant poate străpunge munții. Orice obstacol este depășit și firicelul se transformă într-un pârâu, iar mai târziu într-un râu care se prăbușește tumultuos peste cornișele de stâncă în abis. Cascadele din Islanda au o asemenea forță încât par a fi întruchiparea puterii zeilor scandinavi.
În fața lui Seljalandsfoss, oamenii arată ca niște furnici. Niciunii dintre ei nu își puteau da seama că stăteau într-o burniță care părea fără de sfârșit pentru că în apropierea cascadei toți erau udați până la piele de norul de stropi împrăștiat de căderea de apă. Râul care se rostogolește în cascadă își are originea în vulcanul care a erupt în 2010 paralizând rutele aeriene din întreaga Europă. Dacă ai într-adevăr curaj te poți plimba pe sub Seljalandsfoss, al cărei văl tumultos pare că se prăvale peste tine înghițindu-te pentru vecie. Am încercat și am fost udați complet de norul de stropi care la început părea ca o ploaie liniștită, dar împins de rafalele de vânt sălbăticit se transforma în uriașe găleți de apă zvârlite din toate direcțiile. Când am ieșit de sub cascadă a fost ca și cum am fi ieșit dintr-o cadă plină cu apă în care am alunecat din greșeală.
În timp ce pe Seljalandsfoss o poți vedea de departe în toată frumusețea ei care nu-și ascunde niciun secret, vecina ei, Glufrabuifoss, al cărei nume înseamnă „cel dinăuntru“, se ascunde timidă în interiorul muntelui. Pare un templu pentru ritualuri de sacrificiu la care se ajunge prin pereții canionului, obligându-te să pășești cu mare grija pe pietrele din râu pentru a ajunge cât mai aproape de mantia de stropi care se adună în cazanul de piatră de la bază. Apa se prăvale cu ferocitate din vârful deschiderii înguste, dar cumva zeii scandinavi au făcut în așa fel încât acea cădere rituală să nu te atingă niciodată, decât ca o mângâiere de stropi fini care te va îmbrăca în picături sclipitoare. Dar în acel cazan de stâncă care arată ca un loc de inițiere pentru vikingi sau pentru adepții lor moderni te simți în contact cu ceva mult mai puternic decât ți-ai fi putut imagina vreodată, o forță de nebănuit parând să te binecuvânteze și să te întărească.
Nu departe de aceste două cascade impresionante, apa capătă noi forme într-o altă pereche de cascade.
La Kvernufoss se ajunge după o plimbare fermecătoare pe malul râului Kverna, într-o vale îngustă, păzită de stânci înalte, presărate cu punctele albe ale cuiburilor de fulmari, albatroșii nordului friguros. Locul este impresionant, valea sa fiind una dintre cele mai pitorești, părând populată de spiriduși și pitici unde cascada pare ca fiind scoasă din imaginația lui Tolkien. Potrivit legendelor islandeze, legendarii Huldufolk, oamenii ascunși în desișurile și peșterile dimprejur cutreieră pășunile din jurul cascadei, spiriduși care își construiesc locuințele în stânci, movile și în inima dealurilor. Legenda spune că ei sunt urmașii copiilor nespălați ai lui Adam și Eva, care au fost ascunși vederii lui Dumnezeu atunci când Atotputernicul a apărut într-o vizită neașteptată. Oamenii, legenda spune, descind din copiii spălați pe care Eva i-a băgat în față și i-a prezentat lui Dumnezeu. Credința în Huldufolk este atât de puternică încât localnicii construiesc mici altare unde se fac rugăciuni în onoarea spiridușilor, iar marile proiecte de infrastructură sunt oprite sau chiar ajung să fie atacate în instanță la Curtea Supremă a țării dacă se consideră că pământul unde locuiesc acești pitici ascunși vederii este întinat de proiectele modernității.
Însă cea mai frumoasă cascadă din Islanda este Skogafoss, o cădere de apă monumentală al cărei jet se înalță la cer ca după o explozie. Puternicul râu Skoga șerpuiește printre munți prăbușindu-se 25 metri, pe o lățime 60 de metri. Aici legenda spune că un vrăjitor a ascuns un cufăr cu o comoară, evident tot de aur, undeva prin jurul anului 900 d.Hr. Apoi pe la 1600, ademeniți de legendă, câțiva tineri s-au aventurat să găsească cufărul. Întreprinzători, băieții au reușit să îl localizeze, dar în momentul în care au vrut să-l ridice, inelul de aur de care trăgeau s-a rupt si cufărul s-a prăbușit în adâncul cascadei. Pe o parte a Skogafoss este o potecă în trepte care urca abrupt până în vârful cascadei. Pe acea cărare cu scări, oamenii arată ca niște puncte care se mișcă alene, furnici minuscule în lupta cu natura monstruoasă care se prăbușește în apropiere. În vârful cascadei, poteca Fimmvorduhais continuă pe lângă râu, oferind priveliști uimitoare către o multitudine de cascade. Sunt probabil zece sau mai multe cascade, una mai interesantă decât alta, fiecare cădere cu forma ei, forma apei. Simțeam cum aceste cascade ne ademenesc și ne ispitesc să continuăm și să mergem cât mai departe, pentru că o altă priveliște frumoasă sau, cine știe, poate un cufăr cu aur ne-ar apărea în față chiar după următorul deal. Atrași de necunoscut sau poate îmbiați de spiridușii ascunși printre pietre am continuat să mergem până când am ajuns în vârful platoului de unde se vedeau pete de zăpadă care se întindeau în toate direcțiile. Întregul traseu, considerat cel mai spectaculos din Islanda, are aproximativ 27 de km care urmează râul pe toată lungimea sa, legând cei doi ghețari adiacenți, Eyjafjallajökull și Mýrdalsjökull.
Dansul malefic al vântului
Oriunde ești vântul se înfășoară în jurul tău. În Islanda ploaia nu te-ar deranja daca nu ar fi vântul. Dar când începe vijelia, micile picături se transformă în săgeți amenințătoare care îți biciuiesc corpul și îți străpung fața, rafalele încercând să te trântească la pământ și urlând la eforturile tale zadarnice de a te proteja.
Lângă farul Dyrholaey, în partea de sud-est a Islandei, vedeam din mașină picăturile de ploaie zburând orizontal. Am încercat să ieșim să ne plimbăm, dar vântul era atât de puternic încât a trebuit ne luptăm aprig cu ușa de la mașină care refuza să se deschidă. Vijelia însă părea că nu se dă bătută, forța ei crescând simțitor când am ajuns aproape de Reynisfjara, plaja cu nisip negru. Într-o zi frumoasă, plaja te invită la o plimbare de peste șase kilometri dar pe ploaia petulantă frământată de furtună, a fost o adevărată aventură doar să ajungem de la parcare la plajă.
Semaforul galben străfulgera nervos prin perdeaua de stropi sfătuindu-i pe toți curioșii să stea departe de oceanul tumultuos ai cărui curenți periculoși au curmat multe vieți în trecut. Sunetul sfâșietor al unei sirene sincronizate cu lucirile semaforului părea să iasă de undeva din viscerele unui monstru rănit care zbura invizibil deasupra noastră, lăsând o urmă doar ghicită în nori. Respirația monstrului părea să aibă o formă, atacându-ne din toate direcțiile și încercând să ne împingă departe de ocean. Dar oamenii veneau spre plajă, ajungând acolo complet uzi, extaziați să experimenteze forța acestui vânt misterios care-i ghida într-un fel cu mari eforturi pe nisipul zburător spre adăpostul din interiorul peșterii Halsanefshellir. Înăuntrul peșterii, pilonii hexagonali bazaltici păreau să fi fost modelați tot de acest vânt, pentru că nicio altă forță nu părea mai puternică în acel moment.
Abia dacă puteam sta în picioare în tempesta care simțeam ca ne va doborî. Nisipul negru suflat de vijelie se lipea de pantaloni, adăugând un strat cenușiu pe spatele lor. Nisipul ne intra în urechi, în ochi, în nări și simțeam cum mici granule se strivesc între dinți. Când nu am mai putut înainta, am încercat să mergem cu spatele, care a adăugat un strat de nisip negru și umed pe cealaltă parte a pantalonilor și a jachetelor noastre. O fată și-a dat jos jacheta pentru a face o poză pentru Instagram, dar jacheta i-a fost smulsă instantaneu de vijelie și oferită oceanului înfometat care a trimis-o înapoi o singură dată în vârful unui val care s-a izbit de țărm, dar nimeni din grup nu a îndrăznit să meargă să o recupereze. A fost lăsată să plutească și a dispărut în adâncul oceanului ca ofrandă adusă lui Njord, zeul vântului și al mării. Era captivant să te lupți cu această forță malefică făcându-ne să ne retragem doar puțin după care ne întoarcem din nou pe plajă revenind la mașină uzi până la piele și cu toate hainele mustind de apă.
Ploaia părea că s-a mai domolit puțin când am ajuns mai târziu la Fjaorargljufur, așa că am început să urcăm pe marginea canionului adânc, doar pentru a ne trezi în același vânt copleșitor și în aceeași ploaie orizontală, neostoită, spre vârful canionului. Când vântul începea să bată părea că nu se va termina niciodată. Dar ce n-ai face pentru un canion adânc de o sută de metri despre care se crede că s-a format acum două milioane de ani și care arată spectaculos chiar și în ploaia enervantă.
Dar nimic nu se compară cu vântul malefic care aproape ne-a spulberat de pe Hverfjall, cel mai mare con vulcanic de pe planetă. Drumeția de patru kilometri și jumătate începe cu o potecă care urcă pe partea laterală a vulcanului până când ajunge la calderă. În vârf, poteca se prelinge pe marginea craterului pentru puțin mai mult de trei kilometri cu vederi spre lacul Myvatin, format în urma erupției acestui vulcan în urmă cu 2500 de ani. Este o lume de tuf și cenușă care ia forma unor nori de praf spulberați de vânturi puternice, ceea ce face ca întregul climat al locului să fie extrem de imprevizibil din punct de vedere meteorologic. Cât am urcat poteca spre crater și am continuat pe marginea lui, vremea părea relativ bună, cu doar ușoare pale vântoase. Atât de blânde și ușoare pe cât poate fi vântul în Islanda… Nu aveam de ce să ne grăbim așa că am mers și am admirat priveliștea dezolantă asupra lacului, făcând poze și filmând, bucurându-ne de drumeție pe vârful lumii distruse de vulcan. Dar când mai aveam nu mai mult de o sută de metri până la punctul în care începea coborârea spre parcare, vântul blând s-a transformat într-un monstru ale cărui brațe puternice păreau să ne apuce forțându-ne să ne oprim, suflul lui încercând să ne spulbere pe noi și pe toți ceilalți intruși, aruncându-ne de pe crater. Respirația monstrului era atât de puternică, încât nu mai puteam înainta deloc, încercând cu toată forța doar să reușim să ne ținem pe picioare, simțind că dacă am fi căzut am fi fost zvârliții peste marginea vulcanului. Fiul nostru încerca să stea în picioare și să filmeze cu un iPhone care îi tremura în mâini și părea că cât de curând vântul i-l va smulge și îl va arunca undeva în cenușa adunată la baza vulcanului.
Încercam și eu să filmez cu camera video, dar o rafală m-a doborât și m-am trezit întins pe pământ, cu pantalonii rupți de micile pietre care zburau de sub mine. Am continuat să filmez de jos ținând camera cu ambele mâini și rezemând-o de corp, dar tot ce am filmat apărea complet smucit, total inutilizabil. Dar dragonul care se rostogolea prin aer furios pe neaveniții care-i călcaseră pragul nu oferea niciun respiro ca să te simți pentru un moment în control. Cristina încerca cu mare greutate să avanseze spre o piatră ceva mai mare, o ancoră pe care a îmbrățișat-o când a ajuns la ea chiar în momentul în care vântul a doborât-o. Cu toții eram întinși pe pământ privind îngroziți la pietricelele și nisipul smuls de furtuna de pe marginea vulcanului care treceau ca un fluid vâscos pe sub picioarele noastre. Între timp vedeam cum vântul îndrepta spre noi nori negri de cenușă din crater. Cenușa dădea vântului o formă pe care în ploaia de la plajă puteam doar să o ghicim. Dar acum norii de praf care veneau dinspre crater păreau limbile unui balaur care ne lingeau, ne acopereau de funingine, sfârșind prin a ne îmbrățișa cu o forță incredibilă. Am început să mă gândesc la șansele de a fi spulberați de pe poteca îngustă. Panta conului lui Hverfjall nu era atât de abruptă și probabil că marginea craterului ne-ar fi protejat de forța vântului. Dar era terifiant să accepți ideea și să te lași suflat de vânt de pe vârful unui vulcan. Așa că ne-am întins cu stoicism pe covorul de pietricele rostogolindu-se sub noi, închizând ochii ca să ne ferim de cenușa care ne învăluia și încercând să ne protejăm mâinile rănite de nisipul cu vârfuri ascuțite spulberat cu putere. Am rămas pe pământ o jumătate de oră, încercând de două ori fără nicio șansă să ne ridicăm. Mugetul furtunii înghițea orice alt sunet și nimeni nu știa că ne aflam acolo. Între timp, pe partea cealaltă, am văzut un cuplu care mergea relaxat pe margine, în direcția opusă, de parcă nu era nici o adiere pe partea lor. În cele din urmă, fără să-și diminueze forța, vântul și-a schimbat puțin direcția și, ghidați de schimbarea tonalității concertului malefic, la un semn ne-am ridicat toți deodată și am realizat că putem sta din nou în picioare. Ne-a fost teamă să alergăm ca să nu fim spulberați de vijelie, dar ne-am repezit în pas alert spre poteca pe care urcasem la crater, unde știam că marginea vulcanului ne va proteja de forța vântului. În timpul coborârii ne-am privit fețele acoperite complet de cenușă, negre în jurul ochilor, în interiorul nărilor, urechilor și gurii, dinții noștri scrâșnind cenușa, făcându-ne să arătăm cu toții ca niște mineri din secolul al XIX-lea care ieșeau din galerii subterane după schimb. La baza vulcanului vântul părea potolit, bătând domol, mulțumit poate că reușise să ne alunge din Olimpul lui sau poate, protejându-și eforturile ca să-i îndepărteze pe alți temerari care tocmai urcau panta. La hotelul din apropiere am fost invitați să ne cufundăm în butoaiele cu apă termală de pe terasă de unde puteam ignora vântul care ne sufla în păr admirând norii de cenușă care încă se ridicau pe Hverfjall, dar care nu păreau de aici să fie atât de înspăimântători.
Vântul este rege în Islanda și chiar și atunci când pare că nu bate este de fapt mereu acolo la pândă, parcă așteptând să-i surprindă pe cei care i-au intrat în palat. Chiar și dacă vrei să umpli rezervorul mașinii cu benzină, vântul transformă cordonul flexibil al pompei într-un dragon turbat care se luptă pe viață și moarte refuzând să intre în duză. Același vânt face ca zborurile să fie întârziate sau deviate în funcție de capriciile sale. Zborul nostru spre Viena a avut și el întârziere… 17 ore. Am fost puși într-un zbor de dimineață spre Paris, al cărui avion tremura atât de tare în timp ce se afla pe pistă, încât am crezut că va fi imposibil să plecăm. Dar se pare că piloții de la Icelandair știu cum să-l liniștească pe zeul Njord, pentru că decolarea a fost una dintre cele mai line pe care le-am avut.
Imagine: Parcul Național Tingvelier
