De unde și până unde… „oaia neagră“, mă veți întreba! Corect, poate nu neagră, dar cu siguranță pierdută, rătăcită, abandonată și chiar uitată. Dacă cineva e întrebat despre fotojurnalism sau fotografie în România primul gând se duce spre Carol Popp de Szathmáry, poate puțini și-l vor mai aminti pe Berman, cu siguranță doar câțiva pe Mihailopol… Deși n-aș prea crede. Și cam atât. Epoca de glorie a fotografiei românești a prins un pic de perioadă interbelică, vreo 15 ani în vremea comunistă (de prin anii ’60 până pe la sfârșitul anilor ’70…) și apoi încă vreo 20 de ani după 1989. Puțini profesioniști cunoscuți (Emanuel Tânjală a publicat câteva volume), de multe ori fotografii apărute prin presă fără semnătură (în toate cele trei perioade pomenite mai sus!), de multe ori fotografii… „împrumutate“! Pe principiul „Ce-am găsit, al meu să fie!“ Nu prea avem articole științifice, nu prea avem cercetări ample, arhivele apar de te miri unde, Muzeul fotografiei române, un vis, despre Asociația Artiștilor Fotografi – cea veche și cea nouă – nu se prea vorbește. Volume publicate? Să zic vreo duzină? Sper să mă înșel și să fie mai multe. Cam asta e situația…
Un exemplu subiectiv și oarecum trist…
În 2013, a apărut la Editura Bibliotecii Naționale a României un frumos album, de vreo 200 de pagini, cu titlul Iosif Berman. Maestrul fotoreportajului românesc interbelic. Volumul coordonat de neobosita cercetătoare Adriana Dumitran, conține un studiu dedicat fotografului, iar imaginile (însoțite de legende bine documentate) sunt grupate pe teme: București, Anotimpuri; Clădiri emblematice, Timp liber, Viață politică și altele. Totul în română și engleză. Până aici e minunat. Am căutat volumul în librării. Nu l-am găsit. Pe un site care oferă… ocazii (cum s-ar zice… chilipiruri) găsesc mai multe oferte de cumpărare pentru volum: prima la categoria cărți rare, are un preț respectabil de 199 lei, a doua ofertă e la 119 și a treia la 100 lei. Bun, deci nu-l găsim în librării, dar se poate totuși achiziționa. Sap mai adânc și descopăr că pe site-ul Bibliotecii Naționale se găsește acest volum la prețul de 79 lei (desigur cumpărat de acolo!) și mai aflu – recunosc, uimit – că mai sunt în stoc (azi 10.02.2026!) 199 de exemplare. Și mă întreb, ce concluzie să trag de aici? Nu interesează pe nimeni fotojurnalismul? Nu există „consumatori“ de albume foto (deși marile rețele de librării au secțiuni importante cu volume ilustrate)? E prea ieftin? Nu se poate vinde în librării? Nu știu. Vă las pe dumneavoastră să ajungeți la o concluzie. Eu doar mă întristez, pentru că volumul e frumos, compact, bine documentat și bine tipărit… Asta e.
De ce?
De ce nu gustă publicul fotografia?
De ce nu avem mai multe galerii (eu cunosc două destul de micuțe)?
De ce nu apar mai multe arhive?
Cred că e dificil să vorbim / scriem despre fotografie ca artă uitată sau marginalizată, când întreaga cultură suferă de foame. Și totuși avem vorba aia cu „o fotografie face cât o mie de cuvinte“. Unii cred că e un proverb chinez, sau o frază de-ale lui Confucius. Se pare că a fost doar o catchphrase dintr-o reclamă din SUA, de la început de secol XX. Nici nu contează.
Cărțile bogat ilustrate se numesc „coffee table books“, probabil că ne-am obișnuit prea mult să bem cafeaua în pahare de carton și n-avem timp să stăm la măsuțe să ne bucurăm de gust și de priveliște. Sau poate că avem ochi doar pentru ecrane cu imagini în mișcare…
Dar…
Ce s-a scris?
În România s-a scris puțin despre fotografie și istoria ei: câteva volume ale artiștilor fotografi (generații de copii au crescut răsfoind albumul cu imagini alb-negru cu animale de la Zoo, album semnat de Ion Miclea), mai multe ghiduri practice (în colecția „Preludii“ de la Editura Didactică și Pedagogică sau colecția „Caleidoscop“de la Editura Ceres), efemera colecție „Fotografie-Film“ și volume combinate eseuri-practică (Fotografia și lumea de azi, autor Eugen Iarovici, 1988) în perioada comunistă; albume turistice de la cel finanțat de Carol al II-lea, în anii ’30 până la controversatele opere postdecembriste (să nu uităm de Eterna și fascinanta Românie, unde, pe copertă, tânăra în costum popular are la mână un ceas elvețian scump); câteva albume de autor, apoi, în ultimii ani, două volume dedicate lui Szathmáry și un altul lui Iosif Berman.
În perioada comunistă, Asociația Artiștilor Fotografi din România (AAF, înființată în 1957) edita un buletin informativ, lunar/bilunar, cu aspect de revistă ilustrată, intitulat Fotografia (găsim aici și trista epopee a sucombării AAF, începând cu anul 1994, prin pierderea sediului din strada Brezoianu).
Biblioteca AAF a fost o încercare de a oferi membrilor și pasionaților de fotografie din România o serie de lucrări importante. Din nefericire, tirajele au fost extrem de reduse, astfel că primul și unicul volum al Istoriei ilustrate a fotografiei românești, semnat de Constantin Săvulescu, a fost descoperit în arhiva BCU Iași.
Despre lipsa albumelor fotografice în perioada comunistă se exprimă și publicistul Tudor Octavian:
„Într-o lume în care circulau anumite categorii de imagini, țara noastră se găsea într-o conjunctură culturală neobișnuită vizavi de fotografie, adică nu apăreau albume de fotografie, nu se editau astfel de apariții. Apăreau niste monografii care ascundeau pasiuni de fotograf. A existat chiar un fotograf amator care i-a pozat pe românii din Ieud, din Maramureș, și a rămas un fel de monografie a tipului de român neaoș. În același timp, plecând dintr-o țară ca România, care nu edita o carte de fotografie, am avut ocazia ca în același an, în Cehoslovacia, să văd o librărie specializată, unde se vindeau numai cărți despre fotografii, cu monografii, cu volume de autor, de fotografi cehi. Asta era diferența. Trist, dar adevărat. Poate că viitorul va suna mai bine.“ (Jurnalul Național, 2006)
Fotografii români ai secolelor XIX și XX au început să apară „în public“, mai ales după 1989, prin articole în reviste științifice.. De exemplu Conferința Internațională „Szathmáry, pionier al fotografiei, şi contemporanii săi“, organizată de Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu“ (Academia Română, 2012).
În 5 iulie 1892, se înființează în România prima organizație a fotografilor. Dar este o asociație a amatorilor: Societatea Amatorilor de Fotografie din București. E prima organizație legal constituită și pusă sub patronajul prințului Ferdinand. De semnalat că studiourile foto existente în acel moment nu aveau o organizație asemănătoare și nici nu aderă la aceasta. (Săvulescu, f.a.)
Tot istoricul C. Săvulescu notează apariția primului manual fotografic în 1895: Tratat de fotografie. Conținând un studiu metodic sumar asupra aparatelor și diferitelor operațiuni fotografice, metode noi, perfecționări. Operă ilustrată cu 66 figuri și reproducțiuni. Autor: G.V. Cordea. Tratatul are patru ilustrații: o vedere-peisaj – la Slănicul din Moldova, un interior – Verandă, Vila Bordea, Perieți Ialomița, un monument – Biserica grecească din Brăila și primul portret apărut într-un manual – portretul lui P.G. din Gropeni.
În 1913, un Manual de fotografie pentru amatori semnat de Căpitan V. Cărtișescu, cu subtitlul: Cu 55 de gravuri explicative și Cuprinde cunoștințe indispensabile oricărui începător servindu-i ca călăuză pentru a reuși frumoase fotografii și a se perfecționa în această artă. Așadar (oarecum neobișnuit!) 55 de gravuri și nu fotografii într-un manual de fotografie. În perioada interbelică apar mai multe încercări de editare a unor reviste cu subiect fotografic – Revista Fotografică Română în anii ’30, dar care dispar după câteva apariții. Singurul manual de fotojurnalism despre care am știință e cel semnat de Gabriela Sandu și apărut în 2004.
Să ne întoarcem la rădăcini
Așadar când și unde a apărut fotografia / fotojurnalismul în România?
O privire de ansamblu are C. Săvulescu în Cronologia Ilustrată a Fotografiei din România. 1839-1916:
„Nu de puține ori, în timpul preocupărilor mele fotografice, mi-au apărut și unele întrebări privitoare la istoria fotografiei din țara noastră și la care, spre regretul meu, nu le-am găsit în nici un fel răspunsurile. În puținele publicații străine de specialitate[1], care există (de altfel nici până acum nu s-a tipărit o istorie a fotografiei în limba română) și care se preocupă de istorie, nu am găsit nici o referire asupra fotografiei din România. Pentru a remedia acestă situație am găsit că este o datorie a noastră de a cunoaște ceea ce au făcut înaintașii nostri chiar din timpurile de început ale fotografiei.
De altfel, interesul meu pentru istoria fotografiei din România l-am remarcat și la alte persoane iubitoare de fotografie, atât la noi cât și peste hotare, între care și profesorul Heinz K. Henisch, întemeietorul revistei internationale History of Photography din Londra. Curând după constatarea mea, în anul 1964, în excelenta revista internațională Camera din Elveția și organ oficial al Federației Internaționale de Artă Fotografică (FIAP) nr. 1/ ianuarie într-un articol cu titlul Le premier reportage de guerre semnat de N.Th. și A. Jammes apare pentru prima data e referință despre noi: era remarcat gentilhomme transylvanien stabilit la București, Carol Szathmáry, care o fotografiat începuturile ostilităților războiului Crimeii din primăvara anului 1854, după care au venit, în anul următor, și alți reporteri fotografi, ca Robert Fenton, S. Robertson etc.
Pentru mine, acesta a fost imboldul începerii activității mele în acest domeniu, o muncă pasionantă dar dificilă, fiindcă totul trebuia luat de la început!“ (Săvulescu, 1985, p.7).
Am ales acest fragment din partea de început a lucrării Săvulescu tocmai pentru a sublinia situația în care se găsea în acel moment, 1985 – anul publicării volumului – cercetarea asupra istoriei fotografiei românești.
Prima referire la apariția noii invenții este consemnată la 16 februarie 1839 în Albina Românească de la Iași: „O nouă aflare au revărsat o nouă strălucire asupra Epocii noastre. Daguerre era cunoscut în Franța de zugrav (pictor).“ (Săvulescu, 1985, p.7)
Gazeta Vestitorul românesc, din l9 martie l843, anunța cu mare pompă sosirea lui Madam Wilhelmina Priz, care avea atelierul „pe Podu Mogoșoaiei, lângă biserica cu bradul (Boteanu-NA.), în casele lui Chladek“. Dar invenția generează un val de entuziasm jurnalistic nu numai în București, martori ne sunt articolele publicate de Albina românească, Cantorul de avis (l839) și Gazeta de Transilvania (l840)
În anul l842, de exemplu, Gazeta de Transilvania făcea cunoscută sosirea în Brașov a lui Godefried Bart, cu: „(…) elliograful, adecă zugrăvitoriul sau scriitoriul cu razele soarelui“, de fapt un aparat de tip Daguerre, cu care se puteau realiza portrete „ce au cea mai neașteptată asemănare cu originalul“, deoarece “însăși natura este zugravul“[2].
Din cercetarea mea reiese că primul aparat fotografic cunoscut și utilizat în România pare să fi fost cel care a aparținut Colegiului Sfântul Sava din București, achiziționat în anul l840 la îndemnul directorului Eforiei Școlilor, Petrache Poenaru. „Bănuim că cel care a mânuit aparatul de dagherotipie cumpărat, ca salariat, a fost Carol Popp de Szathmáry.“(Potra, 1970, pp.576-577)
Numărul fotografilor din capitală a crescut an de an, astfel încât la l859, funcționau cinci ateliere deținute de W.Wollenteit, Beilig, Otto și Jean Beillig, Zipser și Fritz, J. Marie, precum și nu număr necunoscut de fotografi ambulanți.
Fotografii ambulanți foloseau aceleași camere obscure, de dimensiuni apreciabile, probabil modele mai vechi sau construite artizanal, care ofereau posibilitatea prelucrării plăcilor într-un interval de timp relativ redus (la minut), pe loc, oferind, celui care a pozat șansa de a pleca acasă cu o fotografie-amintire.
Potrivit lui Carol Gobl, în Anuarul Bucurescilor din anul l900, aici lucrau 30 de fotografi; apoi în anul l906 (F. Dame, Bucharest en l906), 38 de fotografi. Anuarul Bucurestilor din anul 1918, realizat de Jacques Roth reținea, ca fiind reprezentative, 11 ateliere foto: Barasch, Cohen Iancu, L. Capsa (Foto Modern), Korh S., Legat Jean (Foto Venus), F. Mandy (Fotografia Curții Regale), Oppelt W., Julietta, Weiss O.,Weissman L., Gluckman Herman.
Între 1842 și 1870 apar mai multe ateliere fotografice în Iași, astfel primul atelier foto cunoscut este Depozitul productelor industriei naționale. Acesta are și primul anunț publicitar din domeniul produselor fotografice, apărut tot în Albina Românească. (Săvulescu, 1985, p.4)
O altă sursă documentară, Anuarul de adrese din cuprinsul municipiului București, realizat de Agenția de Publicitate Rudolf Mosse, prezintă în ediția sa din anul l936, 52 ateliere sau studiouri foto. Se constată astfel o creștere lentă, dar constantă a numărului fotografilor din capitală, tendință care se manifestă și la nivel național. Pentru o imagine mai de ansamblu asupra pieței fotografice europene, amintim că în Londra au funcționat în anul l841 trei studiouri foto, 66 studiouri în l855; apoi l55, în l857 și peste 200 în 1861 (după Petcu, 2002). Un articol interesant și bogat ilustrat despre fotografii români ai sfârșitului de secol al XIX-lea a scris și Alex Gâlmeanu pe blogul personal. Respectând proporțiile cu privire la dimensiunea piețelor, cred că piața din România, mult limitată de slaba dezvoltare urbană, a fost sincronă piețelor din țările occidentale, cel puțin în zona prestării serviciilor fotografice.
Începuturile… neclare ale fotojurnalismului în România
Încercând să caut articole despre primele fotoreportaje românești și despre autorii acestora, am putut constata că în funcție de patriotismul local, de informațiile mai mult sau mai puțin corecte și relevante, jurnaliștii de astăzi îl numesc „primul fotoreporter român“ fie pe Carol Popp de Szathmáry, fie pe Iosif Berman deși pe cei doi îi separă peste jumătate de secol.
Szathmáry s-a născut la Cluj în 1812 și a decedat la București în 1887, iar Berman a trăit între 1890 și 1941. În plus, termenul de fotoreporter nu a fost folosit în România decât începând din 1943, an în care niciunul dintre cei doi fotografi nu mai era în viață. Răsfoind afirmațiile jurnaliștilor contemporani, putem considera că în secolul al XIX-lea fotografii români nu anticipau folosirea masivă a imaginii în presă și nici nu păreau prea interesați de fenomen. Dacă căutăm în presa de astăzi articole despre anii de început ai fotografiei găsim de cele mai multe ori exprimări vagi, fără referire la surse. Despre fotografiile din război ale lui Szathmáry se scrie că:
„În primele luni ale anului 1854, artistul a avut inspirația de a-și părăsi atelierul, mergând pe malul Dunării, în preajma Olteniței și a Silistrei, unde se dădeau lupte, fotografiind bivuacurile, fortificațiile și combatanții. O parte din aceste fotografii vor forma materialul ilustrativ al revistelor și ziarelor din țară, dar mai cu seamă va fi folosit și foarte apreciat de felurite publicații din străinătate. Așa a devenit primul fotoreporter de război cunoscut. Lucrările sale, picturi și fotografii, sunt adunate într-un inedit album care este prezentat în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris din 1855 – oferit ulterior, personal, Împăratului francez Napoleon III și reginei Victoria a Angliei. În 1858 este distins cu o medalie la Expoziția Universală de la Paris pentru alcătuirea unui album alcătuit din două sute de fotografii, care au constituit cel dintâi reportaj fotografic de război din lume.“ Dar nu sunt enumerate care sunt acele reviste și ziare din țară sau din străinătate, iar articolul nu este ilustrat. (Anghel, Știrbu, 2006)
În rezumatul tezei de doctorat Carol Pop de Szathmáry: repere monografice și fotojurnalism, Lucian Ciupei[3] precizează:
„Carol Pop de Szathmári nu impresionează prin perspectiva fotografică de a privi realitatea, de aceea, după cum l-am pus în discuție, nu se poate încadra în zonafotoreportajului și a fotojurnalismului, decât numai în zona documentarismului, aratându-ne o lume, așa cum a văzut-o el, fără retușuri. Nu s-a cunoscut termenul de fotoreporter, fotoreportaj și fotojurnalism pe vremea artistului decât cele de corespondent și de fotograf, fapt dovedit cu citate din presa vremii. Despre fotojurnalism în adevăratul sens al termenului putem vorbi în momentul (începutul secolului al XX-lea) în care acesta devine o profesie practicată într-o instituție autonomă cu o puternică exprimare civică.“
Pentru a avea o imagine asupra impactului fotografiei în lumea sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX vom face o incursiune în presa din Vechiul Regat. Există o dezbatere lungă cu privire la prima fotografie de presă apărută într-o publicație din România, dezbatere care nu se referă la data publicării uneia sau alteia dintre imagini, ci la ce se înțelege prin fotografie de presă și/sau fotoreportaj. Această dilemă se va păstra până mai târziu, după sfârșitul Primului Război Mondial, când fotografii angajați permanent de publicații, se transformă din fotografi de studio în fotografi de teren. Pentru termenul fotoreporter vom mai aștepta câteva decenii.
În The Illustrated London News, nr. 768, Saturday, November 3, este reprodus portretul prințului rus Gonceacov, la pagina 528: „Prince Gortschakoff, Commander-in-chief of the Russian Army in the Crimeea. From a photograph by M. Szathmáry.“
C. Săvulescu o consideră prima imagine a lui Szathmáry din aprilie 1854, conținută în albumele cu reportaje de război (Săvulescu, 1985, p.7). Autorul susține că și următoarele fotografii, portrete de comandanți ai combatanților aflați în conflict, deși nesemnate, pot fi atribuite tot lui Szathmary.
Despre opera lui Szathmáry este consemnată o lungă descriere a fotografiilor sale precum și a călătoriilor sale pe teatrele timpurii ale războiului în lucrarea Esquisses Photographiques a propos de l’Exposition Universelle et de la Guerre d’Orient. Histoire de la Photographie – Developpement Applications – Biographies et Portraits, semnată de Ernest Lacan. E doar un prim volum – Războiul Crimeii abia se încheiase chiar în anul apariției lucrării –, dar e și unul dintre cele mai credibile documente despre Szathmáry ca fotograf de război.
Cred că trebuie amintită și apariția gazetei Illustrațiunea. Jurnal Universal, în 18 septembrie 1860, avându-l ca „proprietar și editor“ tot pe Carol Szathmáry. Publicația apare până în 1961, în 24 de numere. „Nici o fotografie din revistă nu este semnată de Szathmáry.“(Săvulescu, 1985, p.30)
Apoi în volumul Frații Manakia sau Balcanii mișcători găsim o referire la fotografii (de reportaj) publicate în Universul, la început de secol XX și, foarte important, despre prima imagine reprodusă cu noul procedeu zincografic. Autorul îl citează tot pe C. Săvulescu. „Ziarul Universul a publicat în 1903, o serie de ilustrații, dintre care majoritatea sunt reproduse după fotografii dedicate evenimentelor din Balcani, în special Răscoalei de Sf. Ilie, luate la fața locului (…) Una dintre acestea, Hora națională a aromânilor din Avdella, din Macedonia, în numărul 77/ joi 20 martie 1903 are următoarea explicație:
«Ilustrația noastră de astăzi, reprodusă după o fotografie luată la fața locului de către d-l I. Manakia, fotograf aromân din Ianina, reprezintă un grup de aromâni din satul Avdella jucând hora lor națională».
Un istoric al fotografiei românești, Constantin Săvulescu, apreciază că este vorba de o fotografie tipărită prin gravare, una din primele realizate în România. Tot el arată că prima fotografie reprodusă zincografic în România apare în 1909, tot în ziarul Universul și reprezintă portretul lui D. Theodorescu, secretarul Circului Sidoli.“
Fotojurnalism pe… cărți poștale?
Editarea cărților poștale imprimate cu imagini care reprezintă nu numai simple portrete de studio, ci conțin în cadru și elemente de scenografie, cu „aromă“ de reportaj, dar realizate tot în tehnica de studio, a fost o practică obișnuită în lumea românească. „Succesul cărților poștale ilustrate reproduse după fotografii a fost imens și la noi la fel ca cel din străinătate; acesta fiind dovedit de marele număr de editori care le scoteau la început monocrom, apoi, după câțiva ani, color.“(Săvulescu, 1985, pp.66-77)
M.S: Regina Elisaveta cu Artiștii Enescu și Dinicu. 70. Edit. C. Șfetea. București. În imagine apar muzicienii George Enescu și Grigoraș Dinicu (autor neprecizat)
Cea mai veche carte poștală ilustrată reprodusă după o fotografie este tot o imagine de reportaj: Innondations de Galatz, Juin 1897, Rue de Port, descoperită de același C. Săvulescu în colecții private.
Numărul 70 indică, desigur, numărul de ordine din set al cărții poștale. Formatul carte poștală e 9 x 14 cm. Imaginea era imprimată prin tipărire cu tipar înalt (zincografie) după un clișeu foto. Important de remarcat că cei care produceau aceste cărți poștale erau edituri, nu ateliere fotografice și cu atât mai puțin presa tipărită.
De la „Interbelicul bătă-l vina“ la „Totul se înroșește“
Unul dintre specialiștii în istoria fotografiei românești, Emanuel Bădescu e printre puținii cercetători, care referindu-se la perioada interbelică, enunță și numele altor fotografi în afară de Iosif Berman. Mă refer la Emil Fischer (1873-1965) și Nicolae Ionescu (1903-1974). Despre cel de-al doilea reținem precizarea autorului: „Va lucra sporadic – din mila foștilor colegi evrei – la revista Flacăra, iar între anii 1956-1962, la propunerea profesorului George Oprescu, ca fotograf al Institutului de Istoria Artei, unde va fi și pensionat“[4].
Totuși semnătura lui Nicolae Ionescu nu apare nicăieri în paginile revistei Flacăra din anii ’50 –’60. Posibilitatea de a identifica autorul unor fotografii este îngreunată și de lipsa casetelor redacționale (tehnice) ale publicațiilor analizate. Bădescu conchide:
„În ciuda numărului enorm de fotografi, artiști în domeniu sunt puțini, am ales doar trei din cel mult zece, pe care îi consider cei mai reprezentativi. În condițiile în care, sub sceptrul lui Carol al II-lea, domeniul fotografiei a beneficiat de reviste de specialitate, de expoziții, de critică de specialitate, numărul artiștilor fotografi rămâne nefiresc de redus. Un minus de remarcat este și evitarea «fotografiei artistice de laborator», cu toate că drumul fusese deschis de Franz Duschek-fiul încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Cutezanțele din literatură și din artele plastice au fost evitate de fotografi, chiar și de cei care lucrau pentru propria plăcere. Din fericire, din opera celor menționați aici se poate alcătui un album antologic care așază arta fotografiei din Romania perioadei interbelice pe un loc de frunte în ierarhia contemporană.“
Fotografia de presă a fost întotdeauna expusă ingerințelor momentului, supunându-se pe rând rigorilor perioadei carliste, cenzurii de război și apoi cenzurii politice a regimului comunist. Au existat cazuri în care imagini au fost refuzate la publicare, exemplarele tipărite retrase din tipar iar autorii interziși, cadrele fiind considerate mult mai periculoase în comparație cu un text care ar fi fost „corectat“ pentru a atenua enunțuri care deranjau conducătorii.
În perioada comunistă este înființată, în 1956, Asociația Artiștilor Fotografi. Pe lista fondatorilor regăsim amatori sau profesioniști: Averescu George, Bauch Aurel, dr. Constantin Spiru, ing. Comănescu Sillviu, Cernescu Sever, Hahanel Ion, Iarovici Eugen, Loffler Weisselberger Hedy, Lovinescu Andrei, ing. Mărculescu Herberth, Roman Bazil, Clara Spitzer, ing. Silistrăreanu Cornel, ing. Tomescu Nicolae, Tibor Lowy, Vulpaș Gheorghe. Dintre ei prea puține informații sunt disponibile.
Lipsește Ion Miclea, un adevărat fotograf de presă, reporter și portretist, considerat fotograful personal al lui Ceaușescu, dar cu o carieră de peste 30 de ani (în 1954 își începe activitatea ca fotoreporter la ziarul Făclia din Cluj, abia în 1962 se mută în București) sau Aurel Mihailopol (1928-1982) sau, prea tânărul pe atunci, Paul Agarici.
Niciunul dintre ei nu a beneficiat de un album-operă completă. Mai vârstnicii, dar și mai tinerii lor colegi, care formau în anii ’80 Asociația Artiștilor Fotografi, nu erau neapărat, de cele mai multe ori, chiar fotojurnaliști. Dar opera și istoriile s-au pierdut prin dispariția lor fizică și prin disoluția arhivei AAF la mutarea instituției din Palatul Universul (fosta Informația Bucureștiului în perioada comunistă). Mi-aduc aminte doar de albumul lui Andrei Pandele, cu titlul Bucureștiul mutilat (Humanitas, 2018), care adună și imagini ale altor fotografi ai epocii.
Flacăra – ba se-aprinde, ba se stinge!
În copilăria și adolescența mea, două erau publicațiile pe care le puteam frunzări privind la poze și prea puțin citind textele. Mă gândesc la revistele Cinema și Flacăra. Despre Cinema poate cu altă ocazie, pentru că voi încerca să mă concentrez pe Flacăra o publicație cu o lungă istorie (desigur deseori întreruptă în vremuri grele!), din 1911 până în 2012.
Încă de la primul număr revista conținea cel puțin o imagine – cea de pe coperta 1, un portret sau un colaj. Revista Flacăra poartă subtitlul „Literară – Artistică – Socială“ și este proprietatea (dondatorului) Constantin Banu (pulbicist și om politic)
(foto – coperta primului număr)
Două momente sunt importante în prima parte a vieții revistei: moartea lui Aurel Vlaicu și primul (se pare…) fotoreportaj apărut în România.
Numărul din 7 septembrie 2013, anunță prăbușirea și moartea lui Aurel Vlaicu. Este coperta cea mai bogată în imagini (14 fotograme și un portret) din toată istoria publicației. În centru apare un portret al aviatorului și de jur împrejur trei seturi de fotograme din filmele realizate de C. Th. Teodorescu, în tandem (în asociere) cu Gheorghe Ionescu (Cioc). Nu există însă informații care să confirme că unul dintre cei doi au fost de față la prăbușire. Coperta conține reproduceri din trei secvențe filmate la evenimentele lui Vlaicu. Prima, cea de sus conține patru fotograme are și o legendă: Bătrânul Vlaicu privindu-și fiul cum zboară la Blaj. Celelalte două, stânga și dreapta, fiecare conținând câte cinci fotograme, reprezintă detalii ale pilotului așezat la comanda avionului, la decolare și după aterizare. Astfel coperta revistei sugerează ideea unui fotoreportaj. Niciuna dintre imagini nu este semnată.
Al doilea „moment“ este Nr. 45 din 22 august 1915. Aici apare primul fotoreportaj veritabil (turistic, putem preciza) din Flacăra. Așezat pe opt pagini, cu câte una sau două fotografii în partea de sus a paginilor, semnat Foto: Voinescu. Este numărul care conține cele mai multe fotografii la interior, din primul interval de apariție al revistei, mai exact 13 imagini. Titlul reportajului este Mânăstiri românești și fiecare fotografie are o legendă.
Niciuna dintre imagini nu conține personaje și, după calitatea tiparului și contrastul slab al imaginilor, considerăm că s-a folosit o expunere lungă.
Despre primul fotoreportaj din întreaga presă românească scrie Marian Petcu: „Putem numi fotoreportaj (poate primul apărut la noi) succesiunea de fotografii și texte despre funeraliile lui George Emil Lahovary, publicate în anul 1898 în Almanach du High Life. Trebuie precizat faptul că imagini însoțite de text, care aveau toate atributele unor fotoreportaje moderne, au mai fost publicate în ziarele și revistele românești înainte de 1900.“ (Petcu, 2007, 77)
La 23 noiembrie 1916 Bucureștiul este ocupat de armatele Triplei Alianțe, iar revista își încetează apariția pe întreaga perioadă a războiului. Apoi revine în 1921, într-un format sărac, neilustrat și moare din nou în 1923.
Mai există două renașteri eșuate: două exemple de referință cu privire la renașterea revistei, despre care s-au păstrat referiri bibliografice și care s-au manifestat într-o perioadă dificilă a istoriei românești:
Primul e cel referitor la Flacăra, cu subtitlul revistă social-literară, din 1933 și care publică un fragment din romanul Răscoala, de Liviu Rebreanu. Apare la București, dar nu se cunosc fondatorii sau proprietarii. Nu există cotații sau numere disponibile despre această publicație, nici în ce perioadă a apărut.
Al doilea – cel al ziarului Flacăra – Publicație Săptămânală a Cercului Cultural Național Octavian Goga între decembrie 1938 și august 1940, Directori Stan Ghițescu, Arh. I.D. Enescu, Ziarul publică articole de economie politică, sociologie, analize de politică externă, precum și literatură (Mircea Streinul, Virgil Carianopol, Geo Dumitrescu, Nicolae Balotă ș.a.), afirmație imposibil de verificat deoarece din numerele identificate în urma cercetării, cei de mai sus nu apar.
Urmează din nou o pauză, până când autoritățile comuniste găsesc un pretext bun în reînființarea publicației Flacăra, în 1948, dar fără să pomenească nimic despre istoria acesteia. Astfel Flacăra reapare într-un format de ziar în primele zile ale anului 1948, ca: Flacăra – săptămânal de artă și de cultură al Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști.
Din nou o pauză între 1950 și 1952 când revista apare din nou și este ilustrată.
Reportajul Pe ogoarele Nazărului, semnat de Olga Ilieș, inaugurează noua imagine de publicație bogat ilustrată a Flăcării și deschide drumul fotoreportajelor de mai târziu.
Cadrul de mai sus, nesemnat, reprezintă o realizare deosebită a jocului de lumină. Chiar dacă imaginea a fost „aranjată“ ca într-un studio fotografic – se observă posturile aproape înghețate ale personajelor – ea este echilibrată și conține îndeajuns de multe detalii pentru a fi citită corect. Putem presupune din compoziție și iluminare, că ar fi putut fi realizată de Eugen Iarovici.
Ca expresie a „dezvoltării“ prieteniei cu poporul sovietic și ca model editorial, autoritățile se vor folosi de numele revistei rusești și apoi sovietice Ogoniok (în traducere Flacăra), revistă fondată în 1899, interzisă în perioada revoluției și reluată în 1923 de statul sovietic. Nicio legătură cu Flacăra interbelică…
Așadar, din 1952, apare Flacăra. Revistă lunară social-politică și literar-artistică. Din acel moment nu vor mai apărea pauze sau sincope.
(exemple de coperte ale epocii)
Apar primele fotografii pe o pagină întreagă, față-verso, în 1953. Sunt cadre de propagandă. În stânga tineri din colectivul sportivde la Uzinele Republica descoperă munții Bucegi „străbat în vara aceasta platourile minunate ale munților noștri“– se poate observa că atitudinea fiecăruia dintre ei este atent studiată, iar privirile celor care îl urmăresc pe cel care arată cu mâna au ceva din privirele participanților la o ședintă de partid sau sindicat.
Mult mai apropiată de naturalețe este imaginea din dreaptea care, pe trei planuri, prezintă atât elemente umane – copilul întors cu spatele, care își răcorește mâna în apă, în planul doi o iolă cu doi membri ai echipajului – „elevi într-o cursă cu vele pe Herăstrău“, iar pe fundal, Casa Scânteii. Cu toate că are o nuanță clar propagandistică (se observă că explicația pozei este mult mai lungă decât cea din dreapta, arătând cum poporul se poate bucura de plăcerile la care nu putea ajunge înainte decât burghezia, plăcerile fiind plimbarea prin Herăstrău – „plimbările făcute în bărcile cu pânze au fost ani în șir privilegiul exclusiv al claselor exploatatoare“), imaginea (nesemnată de altfel) este o mostră clară de instantaneu (fotoreportaj) care dovedește calitatea deosebită a aparatelor folosite, dar mai ales „ochiul“ fotografului necunoscut. Sunt de părere că la acel moment colaborau, deja, la Flacăra, pe lângă Iarovici, alți doi fotografi importanți ai epocii: Aurel Mihailopol și Ion Miclea.
La mijlocul anilor ’60, treptat, publicația se transformă într-o revistă modernă, cu formă și conținut occidental, tipărită în plocromie. Tendința este mai pronunțată după 1968.
Referindu-se la venirea la Flacăra în 1973, după desființarea publicației Satul socialist, Emanuel Tânjală explică:
„Revista Flacăra era visul oricărui fotograf din România: revistă color de cultură, artă, probleme sociale, economice, politice și de investigații. O revistă cu un dram de independență și cu o forță peste ziarele și revistele politice din acea vreme. Era condusă de Adrian Păunescu, poet talentat și cântător în strune al regimului comunist.“ (Tânjală, 2013, p.36)
Despre redacția revistei povestește și scriitorul Petre Anghel:
„La Flacăra era o lume pestriţă din toate punctele de vedere: Ziarişti fără studii, unii cu studii, veleitari, şmecheri, ilegalişti, poeţi rataţi, viitori transfugi şi viitori expatriaţi. Fiind revistă ilustrată, fotoreporterii se simţeau în largul lor. Decanul de vârstă era Eugen Iarovici, fost profesor la Institutul de teatru şi cinematografie. Soţia lui era profesoară de engleză la Universitate.“
Coperta tip western cu portretul lui Florin Piersic – rolul principal din filmul Haiducii lui Șaptecai (1970). Singura copertă de tip Hollywood din istoria revistei.
Greu de imaginat astăzi că la începutul anilor ’70 putea apărea în presa românească o rubrică: Bancuri cu milițieni, ilustrată cu fotografii alb-negru (nesemnate)
Treptat, spre finalul anilor ’70 (mai ales după 1976) și apoi în anii ’80, revista devine se închide artistic din ce în ce mai mult acoperită de cerințele politice ale cultului personalității lui N. Ceaușescu. Din 1976 publicația redevine alb-negru, cu tiparul executat pe hârtie de ziar, rar apare câte o fotografie de reportaj sau un eseu foto. Singurele semnături (rare) sunt Aurel Miahilopol, Paul Agarici și, tânărul, Radu Sigheti. Fiecare dintre ei ar merita un studiu (volum) consistent și cuprinzător.
Realitatea ilustrată versus Flacăra?
Publicația Realitatea Ilustrată este poate cea mai celebră revistă săptămânală ilustrată a României. O simplă căutare pe internet demonstrează că există nenumărate site-uri din România și din străinătate care vând numere vechi, de colecție.
Realitatea Ilustrată în 1928
Nu există în România studii monografice despre cea mai importantă publicație ilustrată românească. Directorul publicației a fost Tudor Teodorescu-Braniște.
Formatul revistei era de 32 x 41 cm., 24 de pagini inclusiv coperta – tipărită pe hârtie ca interiorul. Suprafața ocupată de imagini – aproximativ 70%. Fotografiile sunt în cea mai mare parte primite din străinătate și nu sunt semnate.
În rare cazuri apar semnături. De exemplu fotografia alăturată (1935), reprezentându-l pe Marele Voievod Mihai cu un aparat Leica, foarte modern, de gât; sub text, dreapta jos e scris: Foto Berman). Iosif Berman a colaborat mai mulți ani cu Realitatea Ilustrată.
Încercarea de a compara cele două publicații poate fi irelevantă din mai multe motive:
– cele două publicații nu au apariții simultane, în perioada în care apare Realitatea Ilustrată, Flacăra nu mai există, cu excepția câtorva numere sporadice din anii 1938-1940;
– domeniile de interes sunt fundamental diferite : Flacăra este o publicație social-culturală, dar cu preponderență culturală, pe când Realitatea Ilustrată este o revistă de tip magazin, cu multe informații externe, reportaje și analize de politică externă și, deși are și informații culturale, ele nu reprezintă mai mult de 10% din suprafața revistei.
Ele rămân însă importante pentru epoca lor, ca repere ale fotojurnalismului românesc.
În loc de final: Schimbarea la față?
Poate că fotojurnalismul românesc ante-decembrist a fost haotic și neclar, supus ingerințelor politice și economice ale vremurilor, astfel că suflul libertății a scos la lumină speranța fotoreporterilor / artiști fotografi într-o lume mai bună și mai bogat ilustrată. Sau măcar mai corectă, mai autentică, mai bine informată, mai bogată, mai corectă. Sper să nu fi uitat vreun nume care merita menționat, iar dacă am făcut-o îmi asum întreaga vină. Fotografia rămâne pentru mine o iubire veche și oarecum neîmplinită. Cu voia dumneavoastră, mă voi opri aici, pentru a da mai departe leapșa imaginilor către colega mea Alexandra Bardan, cea care ne va duce dincolo de 1989…
Referințe bibliografice (selecție)
Dumitran, Adriana (coord. proiect și pref.) (2013). Iosif Berman, maestrul fotoreportajului românesc interbelic. București: Ed. Bibliotecii Naționale a României.
Oltean, Radu și Bădescu, Emanuel (2012). Carol Popp de Szathmáry fotograful Bucureștilor, București: Art Historia.
Petcu, Marian (2007). Istoria jurnalismului și a publicității în România. Iași: Editura Polirom
Popescu, Ioana (2001). Privește! Frații Manakia. București: Muzeul Țăranului Român, supliment al revistei Martor VI, fără ISBN.
Potra, George (1970). Aspecte din istoricul fotografiei din România, în Buletinul AAF, nr. 10
Săvulescu, Constantin E.FIAP (1985). Cronologia ilustrată a fotografiei din România. Perioada 1834-1916. București: Nr. 5 Biblioteca Asociației Artiștilor Fotografi (fără ISBN)
Tânjală, Emanuel (2013). Jurnalul unui fotograf, București: Editura Humanitas
Țugui, Marian (2004, probabil, nu apare data), editor Arhiva Națională de filme – Cinemateca Română cu sprijinul CNC
Au fost studiate arhivele revistei Flacăra și arhive personale (Realitatea Ilustrată, colecția 1935)
Surse internet
http://www.aafro.ro/en/page/history
http://aluiann.wordpress.com/2012/08/20/constantin-sfetea-1863-1924
http://www.crispedia.ro/Tudor_Teodorescu-Braniste
http://blog.alexgalmeanu.com/blog/2007/12/13/primii-fotografi-din-romania/
http://m.jurnalul.ro/vechiul-site/miez-grotesc-de-comunism-6599.html
Martori ai războiului, Costin Anghel, Mihai Știrbu, Jurnalul Național, 4 decembrie 2006, http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/martori-ai-razboiului-6604.html
http://revistaflacara.ro/about/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fotografi-din-romania-interbelica-3104263
Disclaimer:
Povestea mai sus apare mult extinsă în volumul meu Business în fotografie. Repere istorice, actori sociali, modele economice (Tritonic, 2025); cercetările au făcut parte dintr-o teză de doctorat susținută la UNATC.
[1] Autorul scrie aceste rânduri în 1985.
[2] Întrucât documentul original a lipsit, citatele din presa vremii pot fi ușor viciate grafic.
[3] FSPAC, UBB, Cluj-Napoca, 2013, îndrumător prof . univ. dr. Ilie Rad.
[4] Vezi http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fotografi-din-romania-interbelica-3104263/, consultată la 05.02.2014.
Imagine reprezentativă: MMB, Fondul Berman
