Născută în 1980, María Kjartans a urmat cursurile Academiei de Arte din Islanda, în 2007 și-a luat masteratul la Glasgow School of Art, iar în prezent este președinta Asociaţiei Fotografilor Contemporani Islandezi (FISL). Lucrările ei au fost prezentate în nenumărate țări, fiind recompensată cu Signature Art Award și IdeasTap / Magnum Photographic. Anul acesta a participat la Bucharest Photofest cu fotografie, într-o expoziție de grup de la Muzeul Țăranului Român, dar și cu un scurtmetraj intitulat Fractures, rod al colaborării cu Vala Ómarsdóttir. Expoziția a funcționat ca un soi de preambul pentru film, conținând imagini din timpul în care acesta a fost realizat.
Abordarea Maríei Kjartans este una poetică, deși fotografiile și filmul vorbesc despre cei care suferă de o boală psihică, despre cât de dificilă este recuperarea acestora, despre singurătatea lor feroce, despre neputința și rușinea pe care o resimt, despre cât de dificilă este reconectarea cu societatea. Elementul oarecum surprinzător din abordarea Maríei Kjartans este introducerea naturii ca factor fundamental în regăsirea echilibrului, filmul depășind astfel problema celor care suferă efectiv de o boală psihică și aplicându-se întregii societăți. Omul are nevoie să se reîntoarcă la natură. Desigur, tema nu e nouă, dar Kjartans, pornind de la cazul celor care la un moment dat au clacat psihic (artista are un frate care a trecut printr-un astfel de episod dramatic), găsește o perspectivă proaspătă, căci toți putem avea parte la un moment dat, sub presiunea societății sufocante, de o asemenea „fractură“, de o ruptură de realitatea convențiilor, a responsabilităților, ca într-un fel de revoltă împotriva animalului social pe care se presupune că-l întruchipăm.
E un film despre fragilitatea umană, un eseu a cărui poezie sporește dramatismul, care nu merge neapărat pe urmele lui Jean-Jacques Rousseau, apasând vreo pedală ideologică, ci evidențiază rolul naturii în reașezarea noastră în firesc, în acea meditație lipsită de egoism, în care, prin urmare, egoul nostru ajunge la un soi de contopire cu lumea, cu universul. Știu, sună a bla, bla, metafora fiind poate un pic prea transparentă, dar în fața societății care ne obligă adesea să fierbem ca un ou, pentru a folosi un laitmotiv al filmului, riscând să „crăpăm“, Fractures transmite un mesaj important.
Credit fotografii: Ciprian Măceșaru
