Deschise ușa, puse piciorul în prag. Era gata să plece. Numai că își uitase sandalele sau adidașii sau papucii. „Nu ți-am zis că trebuie să ai ceva mereu în picioare?“ auzea cumva prea clar vocea gingașă a bunicii materne. „Da, și de ce mă rog?“ „Ca să nu răcești jos“.
J
O
S
J ……
O …..
S
Vocea bunicii se întrerupse. Sunetul intercom-ului o face să închidă ușa. Iar rămâne acasă. Deși totul în corpul ei a deraiat majestic. „Capul la fund… hai, 1, 2, 3, capul la fund“, asta spunea tatăl fetelor sale în apa mării la Sfântul Gheorghe, undeva unde nu erau turiști, locul era încremenit în frumusețea lui sălbatică, poate nici noi nu ar fi trebuit să fim acolo. Prima dată mezina face ce îi zice tatăl. Când însă repetă, mezina refuză. Sora ei mai mare însă continuă să bage capul în apă. Mezina râde. „Ah, tată, carevasăzică, tu nu îți bagi capul la fund?“ Tatăl zâmbește șugubeț.
Este atât de multă liniște în acel surâs.
Liniștea aia a copilăriei când totul pare simplu, chiar dacă poate nu este.
Numai că ai părinți care își fac timp ca să îți creeze iluzii.
Și tu
te duci
la fund,
tot mai la fund
și
apele intră în tine
ești plină de
apă
și nu mai vrei să ieși de acolo
pentru că este
cea
mai
rotundă vară a vieții tale
când
cerul,
apa,
tu
sunteți,
…
suntem?
U
N
U
L
…
UNA?
Acum câteva minute ai deschis ușa și ai vrut să pleci pentru că iar te-ai certat cu copilul sau copilul s-a certat cu tatăl lui sau tu cu soțul tău sau cine mai știe, cert este că vrei să pleci, ai deschis ușa, te-ai uitat la picioarele tale goale, vecinul a intrat în bloc exact atunci, iar tu ai închis repede ușa și …
iar
n-ai plecat.
Și de fapt unde te-ai fi dus?!
Știa că cel mai bine îi este când scrie. Era vară. Plictis intens. Și ea și-a cumpărat un caiet dictando și a început să scrie dintr-o carte în caiet. Pur și simplu să copieze ce era acolo cu pixul și când s-a plictisit s-a dus la trusa de culori și a început să deseneze ceva lângă cuvinte. Ceva minor, banal, o floare, un copac, un acvariu, o altă floare.
Picioarele i se făcuseră gheață. Poate am să răcesc până la urmă jos. Pudibonderia bunicii era dulce-amară. Îi lipsea. Bunătatea aceea nemaiîntâlnită. Iubirea aia totală, de sacrificiu.
Intri în lume și habar n-ai cine ți-e ancora. Bunica maternă fusese prima ei introducere în durere. Și pe cât de multă durere fusese în viața acestei femei, mică de statură, pe atât de multă
I
U
B
I
R
E.
„Păcatele părinților se moștenesc…“ auzise asta odată și cum le duci șapte ani în spate. La ea în familie nu era nimeni credincios. Bunica avea un tablou mare cu Fecioara Maria, lângă lampa care îi ținea companie când citea nopțile ca să adoarmă. Nu era propriu-zis un tablou, mai degrabă o poză super lucioasă pusă pe un lemn bine șlefuit. În bucătărie era locul unde bunica aprindea lampa seară de seară.
– Auzi, mamaie, zi-mi o poveste.
– Nu ești cam mare pentru asta?
– Oh, ba da, sunt foarte mare, numai că nu mi-a mai zis nimeni povești de ceva timp și … nu știu, n-ai chef să vorbim? Vrei un ceai?
– De tei?
– Desigur. Vrei și miere?
– Un pic. Și pâine.
– Să vorbim ca fetele. M-am gândit mult la tine.
Sunt în bucătărie și deznod un ghem cu mamaia. Este totul monoton, dar este multă liniște. Ghemul este tare încălcit. Trebuie să avem răbdare cu el. Firul pare tare și neprietenos și eu mă gândesc cum o să stea pe corpul meu fularul sau vesta pe care vrea să mi le facă. Vreau ceva pufos sau nimic. Dar nu îi zic. Ea vrea să îmi dăruiască ceva făcut de mână. Așa că sorb din ceai și las cuvintele să coboare doar în mine.
Este multă apă în mine. Și în ea. Dar apele noastre sunt diferite.
„Păcatele părinților…“
– Auzi, mamaie, nu vrei să te plimb cu avionul?
– Cum să mă plimbi cu avionul?
– Pur și simplu.
– Ai avion?
Dau din cap râzând.
– Tu știi că ești născută într-o zodie cu nume rupt din povești? Capricornii nu există. Stai, nu, nu îți zic asta ca să te fac să plângi, ci ca să râzi. Când ai râs ultima oară? Capricornii sunt creații ale imaginației noastre. Tu, mamaie, ești ruptă din basme. Știai asta?
Nu zice nimic.
– Vrei să facem cornulețe?
– Ai rahat?
– Da.
Soneria sună.
– Mă duc eu, zice bunica.
Rămân în bucătărie.
Ghemul este pe masă.
Nu vreau să îl ating.
Este prea aspru.
Când o să se întoarcă, o s-o iau cu mine cu avionul. Pe sus, clar. Vrea, nu vreau, trebuie să vadă lumea. Tot universul ei nu poate să fie doar în ceașca de ceai și tava cu chec.
Imaginați-vă:
Un copil aude:
Nu avem bani cu ce să îi hrănim pe toți și ne-am hotărât să te dăm la un unchi. Știi, ei n-au copii. Au încercat. Noi avem prea mulți. O să te luăm. O da, sigur o să te luăm înapoi. Când o să avem bani. Copilul pleacă cu câteva hăinuțe. O ușa se deschide. O ușa se închide. Și merge, merge, drumurile se deschid. Cântă ca să își aline dorul. O ușă se deschide, o ușă se închide.
„Apoi am rămas văduvă. Trebuia să am grijă de fata mea singură“.
– Mamaie, ai sărit mult în timp.
– De ce răscoleșți amintirile? De ce le tulburi?
– Aș vrea mult să mă înțeleg.
– Ce?
– Aș
…… vrea
să știu
de
ce
sau
de
unde
îmi
vin lacrimile.
– Și crezi că vin de la mine?
– Păi, habar n-am …
– Mamaie, wow, ce e asta?
– Coada mea.
– N-am știut că erai un micuț cal sălbatic.
– Când m-am măritat mi-au tăiat coada împletită.
– Cine?
– Femeile.
N
U
P
O
T
S
Ă
C
R
E
D
„Ține capul în poala mea. Stai așa. Ai musafiri. Păduchi.“
M-am întors din tabăra cu ei.
Eram deja tunsă băiețește.
„Mamaie, la o adică, îmi pun coada ta“.
„O lipești cu lipci sau cum exact?“
„Exact așa, cu lipici.“
„Ține capul nemișcat și gura închisă. Am să povestesc…“
Când am ajuns în casa unchiului totul era curat-lună. Mirosea a lămâi. Eu nu știam ce fel de miros era că la noi mirosea a igrasie. Mătușa cu o rochie plină de volane, bufante, elegantă, intră în cameră dansând. Credeam că pleca la operă. Sau cu birja. Dar ea venise în sufragerie ca să își mănânce dulceața de cireșe amare pe care o mânca mereu la ora 17 fix. Regina cu ceaiul ei, eu cu cireașa mea, zicea mătușa Zamfira râzând. Auzi, pune patefonul să cânte.
Nu se aude însă nimic.
Nu, nu la ele, la noi nu se aude nimic.
Ar trebui să ne contopim cu foaia de hârtie ca să auzim ce aud ele.
Și nu știu cum să facem asta.
Mă uit la prima femeie care nu mă vede.
Mă uit cum dansează.
Mă uit cum se simte că este într-o altă lume.
Și vreau să fiu acolo și eu.
Femeia se oprește din dansat. Își pune mâinile la urechi. Și atunci aud:
SCÂRȚÂIE!
Cineva să oprească zgomotul!
O văd pe bunica mea speriată. Ea sigur habar n-are ce s-a întâmplat. La ea acasă nu era nici gramofon, nici patefon, la ei se cânta la masă, în fiecare luni seară, după ce mâncase frugal toată familia. Se cânta și se plângea pentru că bunica îmi mărturisise:
Doar așa uitam de foame, de durere.
Acum o văd încercând să oprească zgotomul. Eu nu aud încă nimic. Ea nu mă vede. Eu o ating din aer, știi, cum atingi pe cineva care nu este în fața ta, dar îți imaginezi cum ar fi și habar n-am cum și de ce, dar deodată aud:
….
Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,
Și ai trupul de șarpe felin.
Gura ta e un poem de nebune dorinți,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Ești un demon din vis, care tulburi și minți,
Dar ai zâmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?
Mătușa bunicii este în extaz, eu sunt în extaz că în sfârșit aud ce aude prima femeie, însă când îmi întorc capul să o caut pe mamaia și aduc în același tablou, o văd ștergând ceva pe jos.
– Ce faci?
Nu îmi răspunde.
Își ridică ochii de pe jos și și-i șterge cu aceiași cârpă.
Cumva ceva magic se întâmplă pentru că pe jos în timp ce ea pleacă din încăpere pășii ei răspund întrebării mele:
Vreau înapoi acasă.
La mama.
Vreau să fiu cu frații mei.
Vreau să fiu copil.
Vreau să ne cânte tata.
Vreau să nu mai fiu aici, printre neamuri.
Vreau ca războiul să se oprească.
Nu mi-a zis niciodată despre ce război vorbea, dar era mereu frica de ruși, că vor veni, că ne vor ataca, că ne vor asimila, că vom fi forțați să devenim ruși fără a fi ruși.
Ca să nu pară că suntem acasă, aveam lumini de lampă și perdele negre la geamuri, obloanele trase, eram în case, dar eram sau ne simțeam închiși, imobilizați, plini de frică. Pe corpul meu au apărut mii și mii de pete, m-am pistruiat brusc și mă mâncau tare de tot și nu vroiam să mă scarpin pentru că aș fi sângerat și mătușa mi-a zis :
– Schimbă placa!
Am pus alt disc în patefon, am spălat ceaiul din care dăduse pe jos, cana nu se spărsese, dar stătea într-un echilibru precar, am plecat apoi din cameră și m-am dus în bucătărie. Mi-am făcut și mie un ceai. M-am culcat plângând.
Când am cunoscut-o pe bunica deja avea cocoașa. Era micuță de statură și spatele i se încovoiase de la muncă, hrană proastă și stres. Dar când am cunoscut-o pe mamaia, ea fusese de mult timp văduvă iar fata ei era deja mare. Atât de mare că și ea se făcuse mamă ca și mama ei.
– Te doare? i-am zis o dată atingându-i spatele.
– Nu simt nimic.
Și începe și cântă:
Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcât,
Și ai trupul de șarpe felin.
Gură ta e un poem de nebune dorinți,
Sănii tăi un tezaur sublim.
Ești un demon din vis, care tulburi și minți,
Dar ai zâmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru ține,
Și câți au murit?
Cine e Zaraza?
Nu îmi răspunde.
Ce cântec straniu. Ideea că femeia este un animal, ceva de necontrolat, greu de definit, când e demon, când e înger, când provoacă, când e docilă începe brusc să mă irite.
Bea un ceai, zice bunica văzând că fața mea face grimase.
Tot de tei?
Ceva care să te calmeze.
Strângi multe din cei din urma ta. Și multă vreme mergi legat la ochi crezând că ce simți nu este de fapt al tău, că ideea asta că femeia este și drac și înger este o idee și doar atât și apoi te uiți în jur, te uiți în oglindă și îți zici:
Oare eu am avansat față de bunica mea?
– Te-am rugat frumos să bei un ceai.
– Nu!
– Hai, nu te enerva.
– Nu mă enervez. Vreau să îți zic povestea, vreau să știe și alții de tine, mamaie.
– Fie.
În anul 1921 bunica mea se năștea și era numită Eufrosina. Numele ei este de la cele trei Grații, cele două surori ale ei erau Thalia care urma să fie zeița comediei și Aglae care simboliza frumusețea. Toată viața mea i-am zis bunicii Titina sau Titi că așa îi auzeam pe toți prin casă că o strigau. Ea mi-a zis o dată:
– Să nu plângi. Te rog, promite-mi că nu vei plânge.
– Nu înțeleg. Să nu plâng deloc, deloc?
– Ei, un pic ai voie.
– Cine nu mă lasă mai mult?
– Pui prea multe întrebări.
Eufrosina înseamă bucurie, iar acestei femei i s-a luat totul. Și nu a plâns.
După ce am plecat de la mătușa, mi-a dat multe, multe materiale și când am ajuns acasă a mai trimis caleașca să vină cu alte materiale și mi-a zis să le transform în rochii și bluze și să mă simt femeie și eu nu știam prea multe ce vroia să îmi zică pentru că mătușa abia când am plecat, când m-am dus înapoi la ai mei mi-a vorbit ca de la om la alt om, fără să îmi trântească ușa în nas, fără să îmi dea ordine, fără să ridice vocea la mine, fără ca uneori să treacă pe lângă mine fără să îmi răspundă la bună ziua. Așa că habar n-aveam de ce mă îngropa în atâtea materiale, de ce tot repeta maniacal, „haina îl face pe om“, cert e că le-am primit și le-am pus într-o ladă mare de tot și multă vreme am uitat de ele.
De ce nu am voie să plâng? Repet ca și când ce spusese ea până atunci nu avusese nicio noimă. Pentru că în mare parte cam așa era și realitatea. Îmi imaginam o adolescentă, cam cât era ea atunci când s-a întors de la rudele ei, o adolescentă firavă, modestă, muncită, cu început de cocoașă căreia i se dădeau multe materiale și tot ce putusem eu să răspund era de ce nu am voie să plâng.
– Numele meu înseamă bucurie. Promite-mi că nu vei plânge.
Nu am promis.
Nu înțelegeam vorbele bunicii.
– Și, ți-ai făcut vreodată ceva din materialele alea?
– Nu.
O adolescentă se întoarce acasă. Frații ei nu știu cine este străina. Între timp, au uitat-o.
– Aurel, cum nu știi cine e? Este sora ta mai mare.
Aurel întoarce spatele.
La fel fac și ceilalți frați.
Cumva doar bunica fusese dată de împrumut. Dar nu plânge.
Oare este mai bine să nu te revolți în fața unui fapt consumat? Sau e mai bine să ceri daune morale post-factum? Care otrăvește mai mult? Pentru că ambele par să împovăreze. Când o ating pe spate, aud numai suspine. Spatele ei este tare de tot, zice câteodată zâmbind, poți să dai în el, face mii de sunete, își imaginează că are o tobă în spate și oricine ar putea face muzică. Nu vrea să plângă. Eu o caut pe mătușa să îi rup rochia aia din mătase fină. Am o furie totală pentru femeia aia și uit că părinții bunicii mele și-au dat fata împrumut unor străini. Uit și plâng.
– Ascultă, dacă vrei să îți faci rău ție însăți, n-o să ajungi nicăieri. Numele meu este bucurie. Și al meu? Întreb-o pe mama ta. Eu i-am ales numele ei, ea, ție. Nu m-a deranjat când frații mi-au întors spatele, de fapt, să îți spun cinstit nici eu nu mi-i aduceam bine aminte, pentru că masa unde se cânta mereu după cină lunea era încă acolo. Pe ea mi-o aminteam. Asta m-a adus acasă-acasă. Câteodată credem că oamenii ne aduc acasă. Dar nu e mereu așa.
Vreau să văd masa asta.
Vreau să o ating.
Vreau să stau acolo până vine mamaia la mine și amândouă împărțim o ceașcă de ceai.
– Masa aia și surorile mele m-au făcut să mă simt că sunt din nou acasă.
– Ce surori?
– Thalia și Agalae, cum care? Una râdea cu gură larg deschisă îi puteai număra toți dinții, alta era frumusețea întruchipată.
– Stai…
– Poftim?
S
T
A
I.
Încerc să văd masa. Dar cine sunt cele două femei despre care mamaia îmi vorbește?
– Mamaie, Thalia și cealaltă sunt surorile tale pe bune?
– Nu, draga mea, sunt imaginate. Dacă ar fi să trăim doar printr-un singur corp, cât de trist și inutilă ar fi viața!
S
T
A
I.
– Ce mai e acum?
– Deci, astea două sunt din povești. Dar tu nu ești, nu?
– Ba da, draga mea, sunt. Și tu ești.
S
T
A
I.
– Eu sunt reală. Nu sunt imaginară. Nu sunt imaginată.
– Te visează cineva?
– Nu știu.
– Crezi că te-a visat vreodată cineva?
– Ah, da.
– Vezi, erai și în vis și în realitate. Ca în cântec.
– Demon în vis și heruvin în realitate?
– Dacă îți place varianta asta.
– Pot să îmi aleg alta?
Și atunci o aud pe mamaia că ridică vocea dar era clar forțat, vocea ei era mereu blajină și pentru că se forța era exact ca scrâjelitul ăla care o făcuse pe mătușă să urle. Mamaia se chinuie să zică tare de tot:
S
T
A
I.
– Da?
S
T
A
I
STAI
S
T
A
I:
– Tu nu ai înțeles că poți alege cine să fii?!
După ce m-am întors de la mătușa, spatele începuse să se înconvoaie, mâncasem puțin și prost și acolo, muncisem mult, acasă frații nu mă recunoașteau, părinții nu îmi spuseseră de ce doar eu plecasem, era ceva neclar și neterminat și nesincer în aer și atunci mi-am dat seama că doar numele meu nu mă lăsa să plâng și doar numele meu nu mă lăsa să fiu singură, că orice mi s-ar întâmpla în viață de atunci și până la sfârșit eu voi fi una dintre cele trei grații.
Aș fi vrut să zic STAI, dar pentru prima dată în viața mea am simțit cum cuvintele sunt întrupate, cum ele sunt mă vor ajuta să spun povești, să le ascult, să mă despart de mine și umplu de alții, să mă apropii de mine și îndepărtez de străini și câte și mai câte. Voi plânge. Voi plânge ani în șir până într-o zi.
– Ia asta.
– Mersi.
Mamaia îmi dă o batistă brodată de ea. Lacrimile se ating de borangicul batistei și devin pe loc flori colorate.
S
T
A
I.
Acum ai înțeles de ce scriu?
Intru în bucătărie.
Sunt multe petale de trandafiri. Face dulceață.
Intru în bucătărie.
Sunt multe coji de gutuie. Face peltea.
Intru în bucătărie. Sunt caise puse în apă cu var într-o căldare. Face dulceață.
Intru în bucătărie. Mâinile ei sunt înverzite. Face dulceață de nuci verzi.
Intru în bucătărie. Face mucenici. Este ziua mea.
Ne așezăm la masă.
Suntem toți cinci la ea.
Mamaia îmi zâmbește.
Aș vrea să stau mai mult în amintirea asta. Să o savurez.
– Vrei să te ajut?
– Cu ce?
– La dulceață.
– Este iarnă, draga mea.
– Nu cred.
– Ba da. Uită-te pe geam. A nins. Du-te afară la săniuș. Acum e copilăria ta!
Mă întorc de pe derdeluș, am mâinile și picioarele înghețate, fața roșie, iar bunica îmi întinde un fular. Împletise unul din ghemul pe care îl deznodasem înainte.
Mamaia este născută în 1921 la sfârșit de an. Este născută în zodia Capricornului și este singura femeie din viața mea care a iubit total, care nu a plâns, care și-a trăit numele și care nu știu dacă ea a refuzat sau așa a fost felul ei de fi, dar bunătatea ei este un mister. Se mărită cu un tip mult mai în vârstă, care nu știu dacă o iubește, trăiește puțin pe acasă, joacă jocuri de noroc, ilegale, firește, poate are și mai multe femei, și încearcă să își displineze prea dur singurul lui copil. Intră la închisoare, moare prematur. Ghemul se încâlcește.
Imaginați-vă acea masă modestă sau oricare alta la care stau mulți adunați. Pâinea e adusă și înfășurată regal. Mama pune o altiță pe ea. Nu se mănâncă. Aburii se ridică prin materialul fin. Mama a făcut pâine în casă și copiii se bucură. Este o simplitate greu de descris.
– Și cum ai făcut pâinea?
Mama le zice o poveste.
Sunt toți pe câmp: femei gravide, copii mici, bărbați. Se muncește. Se oftează. Au fețele asudate cu toții. Se cântă. Când se ia pauză de masă se lasă tăcere. Dar nu ține mult. Se aud povești. Câmpul tot se face un gramofon și se aud multe povești și cântece. Vor să danseze.
LA MUNCĂ!
Se urlă dintr-o dată și ei toți se duc să muncească. Ziua alunecă în noapte, noaptea în bătături, bătăturile se ung cu apa din căldare, este multă sărăcie, este multă agonie. Și ziua iar apare și câmpul se umple de ei.
Grânele nu mai sunt grâne. Au durere. Când le culegi, plâng, altele sângerează. Ei se sperie.
O
SĂ
NE
BATĂ
CU
BICIUL!
Spicele de grâu se unesc într-o horă și încep să danseze. Nu vor să mai fie culese. Nu vor să îi mai facă pe oamenii ăștia sărmani să sufere. Se aud chiote.
Hora de grâu se face din ce în ce mai mare, alunecă din prim-plan până când dispare. Nu se mai aude nimic.
O
SĂ
NE
BATĂ
CU
BICIUL !
Spaima multă. Și ei încep să fugă care încotro. Se risipesc și din corpurile lor încep să curgă grâne. Atâta muncă de atâta timp că până și corpurile lor nu mai sunt doar din carne. Tot câmpul se umple de oameni care mănâncă pământul. Nu e nimic grotesc decât când te uiți în urmă și vezi în câtă sărăcie zac unii ca într-o boală. Sărăcia este clar o boală.
Asta nu e nicio poveste, mamă. Nu te supăra pe mine. Eu te întrebasem cum ai făcut pâinea?
Cu făină și apă.
Doar atât?
Atât am avut.
Mama scoate altița de pe pâine. Este caldă. Copiii mănâncă în tăcere.
DĂ DRUMUL LA RADIO.
Notă:
Fragmentul face parte din romanul semi-autobiografic cu elemente post-postmoderniste și pasaje magic-realiste, mult experimental și intenționat imersiv. Romanul este încă FĂRĂ TITLU și este a work-în-progress.
