Dragă M.,
A murit Sinead și a venit Depeche. La Sinead m-am mai gândit în ultimii ani, la ea și la alți oameni ale căror tragedii te ecranează. Nu știu dacă a fost acest spirit liber și revoluționar, cât sunt sigură că a fost un om care urla ca să mai scadă presiunea. Ce-mi place cel mai mult la mama mea este că e moartă, a zis într-un interviu, și sper să se fi simțit ușurată măcar cinci secunde.
Depeche, pe de altă parte, un pic mai bătrâni decât Sinead, cu Dave care a fost cândva mort timp de două minute, sunt exploziv înșurubați în vârstă, în muzică. Baletul, vesta, piruetele, ridurile magnetice, inima lui care a stat pe speedball și a repornit. A fost și un rămas-bun, mai mult unul de la altul, pe tristesse, dar cu dorință firească de odihnă, cu privit înainte, unde mai e puțin, și în urmă, unde a fost enorm, thank you. Memento mori se numește turneul, memento menopauza m-ai amenințat tu, memento men am zis ca să te deturnez.
Eu nu prea am suflet de groupie și am fost la puține concerte. Mi se pare ceva greu de făcut, să iei toată energia aia, să devii parte din ea de multe ori în viață, adică nu e pentru mine, e ca și cum m-aș mărita de câteva ori pe an. Am un palmares de mari ratări, cum ar fi Michael Jackson sau Stones, chestii irecuperabile pentru care n-am nici urmă de regret. Îmi bubuie destul inima doar când îi ascult la maximum sau îi văd dansând, nu știu cum aș fi rezistat live, nu înțeleg cum faci decompresia. Tu ești specialista noastră în concerte și ședințe foto în părculeț, în contemplare și răbdare, printre altele. Să nu uităm să ne facem formație, la pensie: The Modifiers, doar mergem pe scenă și tăcem.
LXXVI.
Dragă A.,
Să mă ierți, dar o să deschid un pic scena unei modeste galerii de foști iubiți, toți legați de mine și de muzică în feluri pe care nu le-am uitat, care amestecă vârste și piese într-o miere indestructibilă, la care mă întorc obsesiv, pentru că memoria muzicală e capricioasă și nestăpânită și feroce.
A fost întâi M., căruia, dacă aș ști cum să mă adresez fără să sune fals, i-aș scrie o scrisoare. Am vorbit așa de puțin noi doi, dar am ascultat muzică împreună și m-a învățat, în scurtele lui vizite, să nu-mi mai fie frică de oraș. Cu M. am ascultat Deus și m-am prins, de dragul lui, cum se ascultă ceva neobișnuit, derapant, străin de natura ta. Cum îmblânzești o muzică aspră care, înainte să te seducă, te agresează. A fost un crash course de toleranță, da. A fost un puseu de creștere. Tot el m-a învățat să fiu atentă la versurile pe care le scrie același om care compune muzica, cantautorul, așa a zis. Tot de la el știu cum să mă uit la versuri sau să le întorc spatele. Cred că ar fi putut să fie arheolog sau scufundător de mare adâncime, dar e doar un om care ascultă muzică și căruia nu aș ști ce să-i spun (mai întâi) într-o scrisoare.
Apoi, a fost G., care se ascundea în muzică. Mă mai lua și pe mine, dar nu eram partenerul ideal. Avea un organ special pentru subtilități muzicale, îi plăceau tot felul de băieți cu maximum 100 de followers pe Youtube și trăia muzica foarte solitar, era insula lui electivă. Cu el muzica nu a fost niciodată o bucurie, nimic nu era o bucurie, mai curând o posibilă evitare a unui dezastru, o vacanță în Islanda, un scurtcircuit. Ar fi putut să fie unul dintre fiii lui Bach sau un șlefuitor de diamante, dar e doar un om care ascultă muzică și căruia nu aș ști ce să-i spun (mai întâi) într-o scrisoare.
A fost apoi (parcă dintotdeauna, plutind pe undeva prin conștiința mea) celălalt G. El nu a fost iubitul meu, deși l-am așteptat vreo douăzeci de ani. Cu el am și cântat. El e convins că orice om are o voce și că totul e despre cum o arunci peste lume, ca pe o mantie, ca pe un refren, ca pe o cacofonie. Chitara lui bass e de un roșu intens și are nume. Nu avem multe intersecții muzicale. Poate singura e Nick Cave, cu care are în comun o relație pe viață, joacă și moarte cu muzica. Știu sigur despre el că ar fi putut să fie un cavaler al oricăreia dintre Cruciade sau un regizor de film celebrissim, că în orice epocă sau univers alternativ s-ar fi ridicat să mă conducă până la mașină și că n-ar trebui să-i scriu niciodată o scrisoare, pentru că e o dragoste limpede între noi.
Sis, dacă ne-am face vreodată o formație, ar trebui să metabolizezi toate poveștile mele despre muzică și concerte. Ar trebui să știi că și eu am insulele mele iraționale și pline de furtuni, unde mă întorc cu încăpățânare, pentru că îmi iau de acolo exact ce spunea Nick într-un eseu despre cântecele de dragoste: îmi iau de acolo un trecut reimaginat pe care îl așez la picioarele prezentului, ca pe o ofrandă. Orice muzică e dovada că am fost capabili de dragoste și de ură, în procente variabile, dar, în cele din urmă, e un fel de a umple distanța de la noi la moarte cu cea mai înaltă formă de tăcere.
Mai e Dolores O’Riordan: chitară electrică, chitară acustică, mandolină, fluier, voce. În ’97, când ascultam To the faitfhful departed, aveam aproape 18 ani, mereu într-un autobuz între Londra și orașele din jur, cu căștile în urechi. Ea avea aproape 26. Nu aveam de ales: filtram exagerările politice, nu-mi erau limpezi nici Bosnia, nici Irlanda de Nord, trimiterile mă năuceau și aderam, pentru 3 minute și 40 de secunde, la orice cauză tratată în cheie post-punk. În 2010 am văzut-o live, am stat lipită de marginea scenei, un groupie al adolescentei care am fost și un forever groupie al oamenilor pe care i-am iubit, indiferent cum s-au transformat. Dolores a purtat un tutu roz, era fericită, avea trei copii și o energie infinită. A murit înecată în cada camerei de hotel, opt ani mai târziu.
Mai e Nick, pe care l-am citit, apoi l-am văzut live, în costum pe cât de sobru, pe atât de fluid. Invoca, fluturându-și întunecat încheieturile, zeități de care doar el auzise. Și la concertul lui am stat lipită de scenă, dar într-un soi de paralizie, pe care doar în somn o mai trăiești. L-am văzut apoi cântând singur, el cu pianul, la Alexandra Palace, tot în costum, carnagiu, dragoste și singurătate care atacau cu sălbăticie notele.
Cred că, dacă ne facem formație, sis, va fi o trupă care cântă exclusiv coveruri la nunți. Să nu fii dezamăgită, fiindcă eu zic că istoria muzicii e fix asta, un balans între dragostea pentru tot ce s-a scris înaintea ta și încrederea că tu o poți spune mai bine.
LXXVI.
Sora mea lipită de scenă,
Cred că mi-am găsit sportul. O să fac călărie pe căluț de lemn și o să merg la campionat în Finlanda. O să fiu cea mai bătrână dintre cele zece mii de fetițe care practică sportul ăsta și iau parte la competiții naționale. Fiecare își face singură căluțul, din lemn și diverse textile, și îi dă un nume ca Choo-Choo sau Panda. Eu o să-i zic Tristachis sau Hirondelle. Apoi sunt două probe, de dresaj și cursă cu obstacole. La dresaj, din câte am văzut, practic îți împrumuți jumătate din corp căluțului de lemn, respectiv picioarele, o iei la trap și galopezi în numele lui, dacă ai și coamă ajută, la fel și atitudinea cabalină, cumva. La sărituri, când ești calul și sari, cu bățul de lemn strecurat între picioare, când ești călăreț și bați ușurel calul pe crupa de pânză, ca să-l feliciți.
Anatomic, sportul ăsta se potrivește mai degrabă fetelor, sper să nu jignesc pe cineva, dar nu cred că ăsta e motivul pentru care ele îl practică mai mult decât băieții. Nu știu, de fapt, care e motivul și mi se pare eliberator să nu încerc să-l presupun, doar să aștept să treacă primele reacții: râsul, pentru că e cu adevărat caraghios, tristețea, pentru că are ceva de substitut, jena de regresie și de sugestia masturbării sau a plăcerii sexuale care învăluie toată treaba. Dacă te uiți suficient, toate astea trec. Rămân niște fete care fac mișcare, sunt atlete, nu poți să sari acele garduri călare pe un băț dacă nu ești antrenată. Fete care se bucură de succesul sau de eșecul sportiv, evidente ca la orice sport. Și care par să se distreze foarte bine, pentru că ori nu le mai judecă nimeni, ori nu le mai pasă, ori și-au găsit tribul și efectiv despre asta e totul. O antrenoare spune: caii nu sunt adevărați, să știți că noi știm asta, și râde foarte liber, ei sunt morți.
Eu chiar aș încerca, sis, să văd cum e. Să văd dacă pot dresa calul ăla de lemn, dacă pot sări peste obstacole fără să slăbesc strânsoarea dintre picioare. Sunt curioasă. Nu m-am jucat niciodată cu un căluț de lemn, nu se găseau în Constanța anilor ’80. Am fost într-o vară pasionată de tauri mecanici, ca și de mașinuțele care se izbesc, dar e altă vârstă sexuală și cu totul altă senzație, presupun.
Am fost uimită să întâlnesc atât de des bețele astea cu cap de cal când am început să citesc în engleză, pomenite cu nostalgie, cu respect. Și așa mi-era greu cu glumele, cu seriile nesfârșite de sinonime care mai mutau sensul un milimetru și cu cuvintele copilăriei mici – hobby-horse, yo-yo, cubby. Nu mă prindeam de ce realități se lipesc. Odată am pus mâna pe Tristram Shandy – ai mei țineau cărțile în limbi străine, de când erau în facultate, într-o anumită parte a bibliotecii care avea cheie, rețeta perfectă ca să-ți faci copilul extrem de curios – și m-au amuzat tare ciudățenia și perversiunea lui. Acolo fiecare personaj are câte o obsesie, manie sau pasiune, să zicem, chestie pe care Tristram o numește hobby-horse, dar îl face și adjectiv, hobby-horsic, când obsesia crește și înghite obiectul. Știa că maniile au rădăcini în copilărie? Scrisul e tot un căluț de lemn? Îți vine să crezi când a fost scris Tristram Shandy? Într-o vreme când romanele englezești erau fix Netflix, cu titluri care conțineau în același timp un rezumat, o caracterizare și o concluzie morală. Tristram are treabă cu epoca lui cam cât are Stonehenge cu a ei și e la fel de comic ca aceste fete foarte tinere din Finlanda, care dresează cai de jucărie să sară peste obstacole absolut reale.
Imagine: Anna Atkins, Carix (America), 1848-1853