Ca să apăr locul literaturii în lumea noastră „modernă”, am ales un titlu exploziv, ca un stindard ce șfichiuiește aerul, agresiv, polemic, aproape provocator. Am efectiv sentimentul că unii dintre noi se îndoiesc astăzi de literatură, de valoarea, puterea, utilitatea, viitorul său; sunt poate printre ei și colegi profesori, confrați scriitori și scriitoare ori cititori de-ai mei din toate categoriile. Aș defini această neîncredere în puține cuvinte: literatura nu e rentabilă sau nu mai e rentabilă. (…)
Într-o societate dominată de legile pieței, ajungi, prin forța lucrurilor, să te întrebi: cât valorează literatura ca investiție? Ba chiar: ce randament, ce beneficiu poți spera să câștigi din lectură? Pentru că lectura ia timp, mult timp, iar scrisul, și mai mult. Or, noi încercăm din greu să câștigăm timp, să lucrăm repede, să creștem productivitatea.
„Literatura rentează!” Ca să trec direct la subiect, voi analiza acest slogan din două puncte de vedere: pe de o parte, „cât rentează pentru autor”, pe de alta, „cât rentează pentru cititor”.
Traversatul străzii
A doua perspectivă, cea care mă interesează cu precădere când vine vorba de „Literatura rentează!” (deviză căreia ar fi bine să i se asocieze o imagine ca să devină o emblemă demnă de o nouă Renaștere, în contrapondere la „New Romance”), este perspectiva cititorului, a rentabilității literaturii nu din punctul de vedere al autorului de astă dată, ci al cititorului său ori al lectorului[1], apelativ preferat de Albert Thibaudet pentru a-i numi pe cei care își trăiesc viața în cărți. Or, beneficiul cititorului e și el o chestiune de investiție pe termen lung, cu randament lent. Literatura devine rentabilă cu întârziere nu doar pentru autor, al cărui nume poate străluci și după moarte, ci și pentru cititor. Deși, chiar dacă literatura poate să ne ajute „a învăța să murim”[2], cum spunea Montaigne despre filosofie, nu văd cum cititorul poate primi dividende postume de pe urma lecturilor. În cazul lui, spre deosebire de cel al autorului, profitul încetează odată cu viața.
Intervievat de Laure Adler pentru postul de radio France Culture (emisiunea Hors-champs din 30 august 2012), romancierul Philippe Djian îi împărtășea ziaristei viziunea lui asupra utilității literaturii:
− La ce e bună? […] Vreau să fiu un autor popular pentru că, dacă nu, ceea ce fac nu e bun la nimic.
− Nu e neapărat nevoie să fim buni la ceva în viață.
− Există o mare dezbatere pe tema asta. Eu, unul, cred că scriitorul mai servește și la altceva, nu doar la trezit emoții estetice. Care nu servesc la nimic. Adică sunt bune când ai timp, te așezi în fotoliu și deschizi Proust, de exemplu. Și eu îl ador pe Proust, ca toată lumea. E frumos, dar îmi folosește azi la ceva? Nu. Proust nu mă ajută să trec strada. Iar eu cred că astăzi un scriitor trebuie să te ajute să treci strada. […] Să treci strada înseamnă că, după ce ai citit anumiți autori, în momentul în care traversezi, nu mai traversezi la fel ca tipul care citește doar Proust.
Afirmația mi se pare esențială și cuprinde multe idei ce se cuvin subliniate. Este un soi de manifest. În primul rând, ideea că trebuie să fii un „autor popular” ca să fii bun la ceva. Altfel spus, un „autor nepopular”, care nu vinde sau vinde puțin, nu ajută la nimic. Djian pledează pentru o utilitate proporțională cu vânzările.
Apoi ideea că „emoția estetică” nu servește la nimic. Că e bună pentru leneși, rentieri, pensionari. După părerea lui Djian, literatura trebuie să aibă o utilitate practică, să te ajute să treci strada sau, zic eu, să treci prin viață. Asta mă face să mă gândesc la poemul în proză al lui Baudelaire, „Aureolă pierdută”[3], în care poetul își amintește cum, împiedicându-se pe când traversa un bulevard, aureola i-a căzut în noroiul de pe macadam. E o alegorie a statutului poetului în lumea modernă. „Înspăimântătoare viață! Înspăimântător oraș!”[4], exclamă tot el într-un alt poem din Spleen de Paris. „Răscrucea celor striviți”, o intersecție din capitală unde se încrucișau bulevardul Montmartre, strada Montmartre și strada Faubourg Montmartre, cu circulație intensă, era celebră. Mă gândesc că acolo și-a pierdut Baudelaire aureola pentru că nu citise destule cărți utile ale autorilor populari care l-ar fi ajutat să treacă strada. E bine ca o carte să te ajute la traversat strada, la traversat orașul, la traversat viața fără să te împiedici și să-i faci pe trecători să râdă, pentru că, atunci când cineva cade pe stradă stârnește hazul, așa cum știm de la Hobbes, Stendhal, Baudelaire, Bergson etc.
Și din nou Proust, Proust ca exemplu prin excelență de autor care nu servește la nimic, care prilejuiește fără îndoială emoții estetice când îl citești cufundat în fotoliu, așa cum trăia el însuși, retras în camera tapisată cu plută, închis, izolat de lume, și care nu e bun la nimic odată ce ai scos nasul afară și trebuie să treci strada: „Proust nu mă ajută să traversez strada. Pe mine, Proust nu m-a învățat nimic pentru viață.”
De o parte, fotoliul; de cealaltă, strada. Și niciun mod de a le reuni, asemeni celui pe care eroul Căutării îl descoperă la începutul Timpului regăsit, nicio cale să treci dinspre Méséglise, partea dinspre Swann, pe partea dinspre Guermantes. Nu, cele două părți nu comunică la Proust-ul lui Djian: fotoliul, strada; frontiera dintre ele e de netrecut.
Proust, pe care, ca toată lumea, Djian îl adoră – dar cei mai mulți îl adoră de departe, fără să-l citească –, nu i-a servit, așadar, la nimic, în orice caz nu să trăiască în ziua de azi, să supraviețuiască când traversează viața, răscruce a celor striviți, să rămână în viață. Proust nu-i folosește la nimic, dar, continuă Djian, Raymond Carver i-a folosit la ceva, la fel și Céline. De ce această diferență de apreciere? Carver, cu siguranță, pentru că e scurt, expeditiv, pentru că e autor de nuvele. Céline, cu siguranță, pentru că e rapid, scrie fraze scurte, ba mai mult, întrerupte de puncte de suspensie. Cu ei nu-ți pierzi timpul, nu adormi în fotoliu. De o parte, Proust și fotoliul, somnolența, siesta, arta pentru artă, coconul. De cealaltă, Carver, Céline și strada, trepidația vieții, „metroul emotiv”[5] al stilului. Cică să citești Carver sau Céline ar fi mai rentabil decât să citești Proust; ai primi mai repede ceva pentru banii dați; profitul s-ar vedea mai devreme.
Și atunci? E literatura bună la ceva ori ba? Există oare cărți care-ți servesc la trecut strada, la trecut prin viață, și cărți care nu-ți servesc la nimic, În căutarea timpului pierdut constituind exemplul suprem de carte inutilă, de carte ce nu servește la nimic?
(Literatura rentează!, traducere din limba franceză și note de
Rodica Baconsky și Alina Pelea, în curs de apariție la
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca)
[1] Albert Thibaudet face distincția între termenii lecteur (cel care citește în general) și liseur (cel care citește mult, se cufundă în lectură).
[2] Michel de Montaigne, Eseuri. Cartea I. Traducere, cronologie și note de Vlad Russo. Prefață de Michel Onfray. București, Humanitas, 2020, p. 72.
[3] Charles Baudelaire, „Aureolă pierdută” in Mici poeme în proză. Traducere de G. Georgescu. Prefață de V. Streinu. București, Editura Univers, 1971, p. 92.
[4] „La unu din noapte”, Mici poeme în proză, o. c., p. 25.
[5] Expresia îi aparține lui Louis-Ferdinand Céline, in Convorbiri cu Profesorul Y. Traducere și note de Ștefana și Ioan Pop-Curșeu. Prefață de Ioan Pop-Curșeu. Pitești, Paralela 45, 2006, p. 94 și passim.
Foto: Antoine Compagnon © Julien Faure
