Cinci teroriști intră cu armele la vedere. Noi suntem în pijamale; ei au uniforme, cagule și puști kalașnikov. Ne-au găsit: pe mine, pe soția mea, Lianne, pe frumoasele noastre fete, Noiya și Yahel și pe câinele nostru. Suntem în mamad, adăpostul fortificat din casă menit să ne apere de atacurile cu rachete – nu de astfel de intruși. Cățeaua latră agitată. Nu îi plac străinii. Lătrăturile ei declanșează focul teroriștilor, iar zgomotul împușcăturilor reverberează în cameră. E asurzitor. Lianne și cu mine sărim peste fete să le protejăm, ne uităm să vedem dacă nu sunt rănite și le strigăm teroriștilor să se oprească. Îi implorăm. „Nu vă temeți”, răspund ei în arabă și ne cer să le dăm telefoanele.
Mă uit în ochii fetelor. Noiya are șaisprezece ani. Yahel, doar treisprezece. Încerc să le liniștesc și le spun că totul va fi bine. Nu țipă. Nu plâng. Nu scot nici măcar un cuvânt. Sunt paralizate de groază.
Nu voi uita niciodată groaza din ochii lor.
Știu că toată lumea spune că a început la 6:29.
Eu nu îmi amintesc de nici un 6:29.
Îmi aduc aminte de telefonul soției care bipăie nebunește și ne trezește pe toți în dimineața de șabat. E sărbătoarea evreiască Simhat Torá. 7 octombrie 2023.
Lianne instalase o aplicație care te anunță când e alertă de rachetă în zonă. Niciodată nu mi-a plăcut. Îi sperie pe toți din casă. Dar Lianne insistase. Și azi aplicația ne trezește. Lianne sare din pat să o trezească pe Noiya, care doarme la etaj, iar eu o trezesc pe Yahel, care doarme la parter, ca noi. Lianne o liniștește pe Noiya, eu o calmez pe Yahel. Sunt rachete din Gaza, le explicăm. Ele știu procedura. Intrăm repede în dormitorul lui Yahel, care e și adăpostul nostru: eu, Lianne, Noiya, Yahel și câinele. Nimeni nu intră în panică. Nu e prima dată când facem asta. Intrasem aici de multe ori până atunci. Casa noastră din kibuțul Be’eri e la mai puțin de cinci kilometri de Gaza. Chiar și când rachetele nu aterizează în kibuț, întotdeauna vedem sus interceptările făcute de Iron Dome[1].
Suntem obișnuiți cu bubuiturile.
În adăpost dăm drumul la televizor și ne dăm seama că de data asta se întâmplă ceva mult mai grav. Sirenele de alarmă nu sună doar în vestul deșertului Negev, în orașele și în satele situate de-a lungul graniței cu Fâșia Gaza – e mult mai grav. Totuși nu e vreun motiv de panică. Imediat ce sirenele se opresc, ies din adăpost ca să fac niște ceai pentru Lianne și pentru fete. Așa cum te-ai aștepta la cineva care a crescut în Anglia, Lianne le făcuse pe fete să adore ceaiul. Nu își pot începe dimineața fără o ceașcă de ceai English Breakfast. E o tradiție. Mă întorc în adăpost cu un ceainic și ne bem ceaiul în timp ce auzim sirenele (au început din nou) și ne uităm la știri.
Și apoi… vedem. Televiziunea prezintă o filmare cu niște pușcași mascați aflați într-o camionetă Toyota albă, deplasându-se în jurul orașului Sderot. Sunt la mai puțin de cincisprezece kilometri distanță. Îmi pică fața. Se întâmplă ceva fără precedent.
Echipa locală de urgență începe să ne pună la curent pe WhatsApp. Inițial, ne avertizează că s-ar putea să se fi infiltrat teroriști în kibuț. După care devine realitate: sunt teroriști în kibuț.
Cam tot atunci încep să apară și primele imagini de la un atac din apropierea kibuțului Re’im, la doar câțiva kilometri de noi. Se transmite că o petrecere care avusese loc în timpul nopții, Festivalul Nova, s-a transformat rapid într-o baie de sânge după ce teroriștii au început să tragă la întâmplare pe câmp. Vedem scene de haos adevărat, în care tineri și tinere plini de sânge aleargă prin lanurile de grâu. Încerc să le liniștesc pe Lianne și pe fete. „Chiar dacă s-ar fi infiltrat teroriștii în kibuț”, le spun, „mai mult de doi, trei n-au cum să fie.”
Vin alte știri și predicția mea începe să pară absurdă. Nu e doar în Re’im, în Siderot sau în Be’eri. Sunt pușcași și în Ofakim, pe drumul spre Netivot, și în toate kibuțurile din zonă. Noi și fetele suntem pe mai multe grupuri de WhatsApp și informațiile curg. Echipa de urgență ne avertizează pe WhatsApp: s-au întâlnit cu teroriștii. Sunt victime.
Dacă sunt victime, situația nu e bună.
Mesajele curg întruna. Ping. Ping. Ping. Stăm lipiți de telefon și fiecare informație conturează un tablou din ce în ce mai sumbru și mai înfricoșător. Mesajele din grupurile noastre – grupul kibuțului, grupul părinților din zonă, grupul tinerilor, grupul prietenilor – sunt pur și simplu de neimaginat. Au împușcat-o pe mama! scrie una dintre colegele de clasă de-ale lui Yahel, o fată de treisprezece ani care stă la câteva sute de metri de noi.
Adevărul iese la lumină: sunt zeci de teroriști care s-au infiltrat în kibuț. Merg din ușă în ușă, iau casele cu asalt și intră în adăposturile locuințelor. Fură chiar și mașini. Armata israeliană nu se zărește niciunde.
Dacă fură mașini, înseamnă că pot răpi și oameni pe care să îi ducă în Gaza.
Gaza e chiar aici, peste gard.
Unde e armata să ne protejeze?!
În timp ce Lianne le scrie rudelor din Anglia, comunicăm din priviri. Ridică telefonul să-mi arate mesajele pe care le citește. Teroriștii tocmai au intrat în casa unui tip. Au pătruns cu forța în casa unei femei. Noi locuim într-un kibuț, într-o mică comunitate colectivă. Toată lumea se cunoaște. Știu unde e fiecare casă, câți oameni stau acolo și cine sunt.
Ies din adăpost, încui ușa de la intrare și închid tot ce se poate: obloane, uși, ferestre. Auzim bufnituri și apoi un scârțâit. Teroriștii încearcă să spargă obloanele. Închid ușa adăpostului și țin de mâner. Ca la mai toate adăposturile din Israel, nu poți încuia ușa pe dinăuntru. Aceste camere au rolul de a te proteja de atacurile cu rachetă, nu de intruși. Oricum, teroriștii nu reușesc să intre în casă și pleacă spre casa de alături. Nu dau drumul mânerului decât atunci când sunt sigur că au plecat. Sperăm că asta e, că ne-au sărit. Din mesajele care curg aflăm că teroriștii aruncă cocteiluri Molotov în casele vecinilor și le dau foc cu familiile înfricoșate baricadate înăuntru. Stabilim că dacă teroriștii se întorc nu vom opune rezistență și nu vom riposta. Sperăm că acest lucru ne-ar proteja fetele și îi va împiedica pe teroriști să tragă.
Este 10:45. La ora asta, într-o dimineață normală de șabat, am fi stat la masă. Într-o săptămână puteam să mâncăm jachnun, altă dată Lianne face shakshuka. Dar asta nu este una dintre acele sâmbete. Stăm blocați în adăpost de peste patru ore.
Zdrang. S-a dus geamul de la scară. Geamul prin care se văd câmpurile din jur este singurul din casă fără obloane. Aud un terorist cum intră pe geam și se duce la ușa de la intrare să o deschidă. Teroriștii năvălesc în casă și ajung foarte repede în mamad.
Ușa se deschide. Ne scot cu forța. Sufrageria e și acum plină de baloanele rămase de la aniversările lui Noiya și Yahel. Amândouă s-au născut în octombrie, așa că săptămâna asta avusesem două petreceri. Cei cinci teroriști care au pătruns în casă nu sunt singuri. Mai sunt cinci, plus un comandant care dă ordine pe un ton răstit. Sunt agenți instruiți și calculați, știu ce au de făcut. Doi dintre teroriști mă bruschează. Știu că vor să mă răpească, nu am nici un dubiu. „Pașaport britanic! Pașaport britanic!”, începe Lianne să strige repede, în încercarea de a spune că ea și fetele sunt cetățeni britanici și că are sus documentele doveditoare. Discutasem despre asta. Eram convinși că teroriștii nu vor îndrăzni să se atingă de supușii Majestății Sale. Soția și fetele mele ar fi trebuit să fie în siguranță.
Unul dintre teroriști îmi face semn să mă duc sus să aduc pașapoartele. Încep să urc scările. Rama ferestrei sparte lucește în soare. Comandantul aruncă o privire spre mine și le ordonă oamenilor să mă aducă înapoi. Mă țin în sufragerie, pe fete le trimit în bucătărie și îi ordonă Liannei, care și acum e în pantaloni scurți și maiou, să se îmbrace.
Lianne se duce în camera noastră. Eu sunt ținut de teroriști chiar lângă ușă. Mă uit la ea cum întârzie în fața șifonierului, neștiind cu ce să se îmbrace sau ce să facă. „Lianne, nu intra în panică”, îi spun. Mă privește. Ochii ei spun tot: „Cum naiba să nu intru în panică?”
Eu mă gândesc că Lianne și fetele vor fi în regulă. Vreau să spun că adineauri i-au spus să se îmbrace. Și, oricum, au pașapoarte britanice. În fond, dacă teroriștii voiau să ne omoare, până acum ne ciuruiau în adăpost, terminau povestea în cinci secunde și plecau la altă casă.
Teroriștii încep să tragă de mine, să mă scoată din casă. Sunt desculț. Nu le mai văd pe fete pentru că sunt în bucătăria din spatele meu, iar teroriștii mă forțează să privesc doar în față.
„Mă voi întoarce!”, le strig, în timp ce teroriștii mă scot afară.
Nu le aud. Nu știu dacă m-au auzit.
Mă scot forțat pe ușă. M-au imobilizat între ei, cu capul în jos. Când reușesc să ridic capul și să arunc o privire văd că din kibuțul nostru frumos a rămas o ruină. Casele vecinilor noștri ard. Casa familiei Or arde. La fel și casa familiei Lev. A familiei Zohar. Sunt prietenii noștri… Yonat Or și Or Lev mi-au fost colegi de clasă.
Peste tot mișună teroriști înarmați. Râd, se plimbă țanțoș de colo-colo pe jos, ba chiar și cu bicicletele vecinilor. Unul dintre ei, cel care mă ține, își dă seama că am ridicat capul, se întoarce și mă pocnește, iar ochelarii mei de citit, pe care îi aveam pe ochi, zboară cât colo. Pușcașii trag de mine spre gardul care înconjoară kibuțul, la câțiva metrii de casă. Locuim în Karem, un cartier relativ nou al kibuțului. E în partea de nord-vest a comunității – pe partea dinspre Fâșia Gaza.
Trecem de gard. Teroriștii mă trag spre nord. În acest timp, alți teroriști aflați în trecere mă lovesc cu pumnul. Unul mă lovește cu piciorul în coste. Cei care mă imobilizează încearcă să-i împiedice să se apropie. Mă vor viu, îmi spun. La un moment dat iau bandana unui terorist din apropiere ca să îmi acopere ochii. Văd puțin prin ea.
Sunt răpit. Înțeleg că e o catastrofă. Înțeleg ce înseamnă. Nu mă deranjează că mă bat. Nici nu simt. Pentru că în momentele acestea, când sunt dus dincolo de gardul kibuțului, sub soarele arzător, înconjurat de mirosului ruinelor fumegânde, cu o bandană legată la ochi și târât de doi teroriști care mă țin de mâini, perfect conștient că sunt dus în Gaza, dar știind că măcar Lianne și fetele au rămas acolo, mintea mea se concentrează pe o singură misiune: să supraviețuiesc, ca să mă întorc acasă.
Nu mai există acel Eli obișnuit. De acum încolo, eu sunt Eli supraviețuitorul.
Poarta de la capătul nord-vestic al kibuțului e larg deschisă. Lângă ea stă un bărbat care semănă cu un dispecer de taxi care dirijează traficul. Spre deosebire de ceilalți, nu are fața acoperită. Dar are o funcție. Nici măcar nu e terorist, e un administrator. E o ordine aici, un plan. O logică, în această nebunie criminală.
Înțeleg ce se întâmplă. Teroriștii urcă ostaticii în mașinile furate din kibuț și îi duc în Fâșia Gaza. Ajungem la un soi de punct de întâlnire. Doi teroriști mă împing într-o mașină. O recunosc, e din kibuț. Mă imobilizează la podea, în partea din spate a mașinii, și pornim. Ei nu știu că înțeleg araba. Urmăresc fiecare cuvânt. Ascult. Sunt euforici. Uluiți de ce se întâmplă. Încântați că speranțele le-au fost depășite. Uimiți că au cucerit așa de ușor Be’eri. „Hada millian, hada millian!”, își spun unul altuia. Evreii ăștia sunt milionari!
Aruncă o pătură peste mine, pe podeaua mașinii. Fierb de căldură. Transpir. Mașina ne duce pe drumuri lungi și șerpuite. Îi aud pe teroriști vorbind stresați. Sunt convinși că dintr-o clipă în alta vor fi ținta unui atac aerian. Și eu sunt convins. După puțin timp opresc și bagă în mașină un alt ostatic – un muncitor thailandez dintr-un kibuț învecinat. Îl aruncă peste mine.
Mașina accelerează spre vest. Nu văd nimic, dar aud un scrâșnet lent de metal. Intrăm pe o poartă, probabil un punct de verificare. Teroriștii opresc o clipă și vorbesc cu cineva dinăuntru. Mașina își continuă mersul și eu știu că s-a terminat.
Ne duc înăuntru.
În Gaza.
(fragment dintr-un volum în curs de apariție la editura Polirom, traducere Roxana Olteanu)
ELI SHARABI e un fost ostatic care a supraviețuit 491 de zile în captivitate în Gaza, după ce a fost răpit de Hamas din kibuțul Be’eri pe 7 octombrie 2023. De atunci, a devenit un militant la nivel global pentru eliberarea celorlalți ostatici, întâlnindu-se cu lideri mondiali, precum președintele SUA, Donald Trump, vorbind la Națiunile Unite și împărtășindu-și povestea publicului din întreaga lume. Cartea lui de memorii, Ostatic, prima publicată de un ostatic israelian eliberat, a devenit imediat bestseller în varianta ebraică și cartea cea mai rapid vândută din istoria Israelului. Născut la Tel Aviv, din părinți yemeniți și marocani, Sharabi s-a mutat în Be’eri când era adolescent și mai târziu s-a căsătorit cu Lianne, cu care a avut două fete, Noiya și Yahel. Multă vreme rezident în Be’eri, Sharabi a fost șef al serviciului financiar și business manager în kibuț. A fost și șeful serviciului financiar la Imprimeria din Be’eri, și la alte companii private din Israel.
Pe 7 octombrie 2023, teroriștii Hamas au năvălit în kibbutz-ul Be’eri, punând capăt pentru totdeauna vieții pe care Eli Sharabi și-o construise alături de soția sa, Lianne, și de fiicele lor adolescente. Târât afară din casă, sub ochii familiei, a fost aruncat în întunericul sufocant al tunelurilor din Gaza, unde avea să îndure 491 de zile de captivitate. În timp ce, la suprafață, războiul făcea ravagii, iar în tuneluri ostaticii îndurau umilințe, bătăi și teama îngrozitoare de moarte, singurul lucru care l-a ținut în viață a fost speranța că îi va revedea pe cei dragi. Prima carte de memorii scrisă de un ostatic israelian eliberat, textul lui Eli Sharabi oferă o mărturie copleșitoare despre supraviețuirea în condiții de neimaginat – foamete, izolare, abuzuri fizice și psihologice. O poveste a durerii, a singurătății, a dorului sfâșietor și a neputinței ce amenință să-ți distrugă sufletul. Dar, totodată, un manifest despre putere, reziliență și refuzul profund uman de a te lăsa doborât.
[1] „Cupola de fier”, sistem mobil de interceptare și distrugere a rachetelor cu rază scurtă de acțiune dezvoltat în Israel.
