Fragment în avanpremieră: „Sfârșit de aventură“ de Andrei Gorzo

7. Toată nefericirea omului ar decurge din…

De câțiva ani, în fiecare februarie, fac aceste călătorii împreună cu vechiul meu prieten (fost coleg de liceu) Mihai P. Mergem în locuri pe care eu le asociez cu Greene: Panama, Vietnam, Namibia (deși Namibia nu e cu adevărat un loc de pe harta lui Greene – e în afara „Greenelandei“). Călătoriile durează 10‑14 zile. Ni se pot alătura (deși nu neapărat pe toată durata) alți pri­eteni de‑ai lui Mihai – tot ca noi, între două vârste, însoțiți eventual de copiii lor adolescenți sau post‑. (Ca și mine, Mihai n‑are copii.) Mihai plănuiește călători­ile cu luni înainte; le visează, le construiește. Împacă diferitele noastre preferințe. Vrea ca locul unde mer­gem azi să‑l pună într‑o anumită lumină pe cel în care am fost ieri și să fie el însuși scos într‑un anumit relief de cel în care vom ajunge mâine. Un principiu de bază al acestor călătorii este că nu vom sta nicăieri suficient încât să ne creăm o rutină; vom bate în lung și în lat țara în care ne aflăm. (Are o adevărată oroare de imo­bilitate.) Un alt principiu (deși e un tip confortabil financiar, iar ceilalți prieteni ai lui tind să fie mai mult decât confortabili) este că ne vom încadra în cel mai mic buget posibil. (Eu nici nu mi‑aș permite altfel.) Își petrece mult timp gândind combinații de avioane, auto­care și mașini închiriate, făcând calcule. Noi ne aducem bagajul (cât mai ușor), partea de bani și propriile very important persons; el face restul. E practic și knowledgea­ble pe tot felul de subiecte în care eu sunt ignorant. Are grijă să avem telefon și internet aproape oricât de adânc ne‑am afunda în deșert sau în savană. Știe să negocieze cu ghizi, să se certe cu recepționeri, să interacționeze fluid, pacificator cu un traficant de droguri sau cu un proxenet care ne‑a luat la ochi. E un bun călător.

Eu nu sunt – decât la un nivel minimal: nu mă îmbol­năvesc; nu chem asupra mea (nu în mod deosebit) acci­dente sau alte catastrofe; nu mă plâng; nu devin paranoic; pot să merg destul de mult pe jos; îmi place să nu fiu disponibil și să am scuza că mă aflu la celălalt capăt al lumii; îmi place să petrec multe ore în avion – fac o grămadă de treabă de tip citit, luat notițe, fișat filme, cu sentimentul că, în același timp, fac ceva fizic, mă mișc într‑o direcție; iar răul de mașină mi‑l controlez cu pastile. Dar dincolo de nivelul ăsta nu sunt un călă­tor bun. Născut într‑o țară închisă, am început târziu; încă mă minunez uneori că am ajuns atât de departe de Drăgășani. Nesiguranța care s‑a cuibărit în mine când eram adolescent, iar pământul se mișca alarmant sub familia mea (ne duceam de‑a berbeleacul din locuință provizorie în locuință provizorie, în timp ce tata părea să întărâte obscure forțe politico‑militaro‑interlope) m‑a făcut să asociez nemișcarea cu prudența. La vremea aia am descoperit (prin Greene) Cugetările lui Pascal și am luat‑o foarte literal și foarte personal pe aia des­pre cum toată nefericirea omului ar decurge din faptul că nu știe să rămână singur într‑o cameră, în repaus: „Dacă ar avea din ce trăi și dacă ar ști să rămână acasă cu plăcere, n‑ar mai pleca pe mare sau ca să asedieze o cetate“. Am citit și mi‑am zis că I’m fucked – Pascal e deștept, dar se gândește la ăia pe care‑i mănâncă în fund să asedieze cetăți, și nu la ăia ca mine, ai căror patru pereți se cutremură zilnic de la somațiile de eva­cuare. Deci m‑am format speriat de viață, plin de ina­decvări, neaventuros, ezitând să plonjez, preferând un raport experiență‑reflecție care să privilegieze – cu mult – reflecția. Activitățile mele principale încă din copilărie, cele care m‑au ținut pe linia de plutire – scri­sul, cititul, privitul filmelor –, nu m‑au ajutat nici ele în privința asta, ba din contră, pentru că sunt genul de activități care, oricât de viu te‑ar face să te simți, te și sustrag împrejurimilor imediate: în loc să te facă să vezi mai bine lumea prin care te miști, în loc să te învețe să fii în ea, să faci lucruri în ea (și nu vreau să spun că nu te pot învăța), foarte ușor te pot face să n‑o mai vezi.

Așadar, chiar dacă am ieșit din țară încă din anii ’90, când era o chestie destul de mare să ieși (în mod traumatizant, te puneau să‑ți arăți banii la vamă – dovada că te poți întreține fără cerșit, furat sau prostituție, în fiecare zi petrecută în străinătate), și n‑am ieșit doar ca să beau o bere la Budapesta, ci ca să tră­iesc un an în Manhattan, și dup‑aia am tot trăit în afara României (un an acolo, șase luni dincolo), cu toate astea n‑am devenit niciodată un bun călător. Atunci când merg în vacanță (fără Mihai), înclinațiile mele sunt înclinații de turist leneș – nu‑mi trebuie decât o carte, o pensiune la două minute de o mare, niște zile care să semene cât mai bine între ele, care să‑și amestece contururile. Orice călătorie mai serioasă o asociez cu un disconfort psihic. Indiferent ce‑mi va aduce, mă va și smeri – mă va face să mă simt cel puțin mic, dacă nu chiar în pericol de disoluție identitară, iar la final va trebui în orice caz să fac măcar un mic efort de a‑mi regăsi centrul de greutate. Asta pentru că‑mi va fi reamintit de un deficit fundamental de competență în interacțiunile mele cu lumea: scos de pe terenul meu (unul extrem de îngust), n‑am ce‑mi trebuie.

Locurile noi mă buimăcesc un pic – mă pot mișca în reluare, fără o coordonare prea bună. Nu am simț de orientare. Nu am prezență de spirit – mai degrabă mă pierd într‑o situație de pericol. Nu am dexterități, aptitudini utile (de pildă, la vârsta mea sunt doar un șofer începător). Călătorind prin Panama sau prin Vietnam cu tineri de 20 de ani – băieți, dar și fete, români ca mine, însă formați în alte condiții, care nu i‑au lăsat nici pe departe atât de profund speriați –, am simțit că, în contrast cu ei, îmi lipsește fundamental o plăcere corporală de a mă mișca prin lume: plăcerea privilegiaților de a‑și savura propria prezență într‑un loc de pe pământ, o plăcere senzuală de a‑mi locui propria piele în timp ce participam, de pildă, la carnavalul de pe insula Colón, cea mai importantă din arhipelagul panamez Bocas del Toro. Unul dintre tineri, băiat, încerca metodic să‑i privească în ochi pe necunoscuții care veneau pe stradă din sens opus și, de fiecare dată când privirile i se întâlneau cu ale altcuiva, întindea mâna ca să dea noroc. M‑a mișcat jocul lui și am realizat cu invidie cât sunt de incapabil de așa ceva. Pur și simplu vin din altă direcție, iar acolo, în undeva‑ul meschin din care vine făptura mea chircită, lumea e aproape mereu o potențială capcană. Mi‑e destul de frică de noapte, mi‑e des­tul de frică de mulțimi, dar, dincolo de fricile astea, sunt arareori cu adevărat prezent acolo unde mă aflu – tendința e aceea de repliere, de cădere în propriul cap. Călătoriile mă fac acut conștient de felul ăsta decalat de a exista: când sunt acolo, încep să vreau acasă (să număr zilele etc.); și, de îndată ce ajung acasă, încep să cultiv o nostalgie pentru „acolo“. Am deci o pro­blemă cu locuitul în prezent: sunt una dintre acele persoane – suspectez că suntem mulți – care‑și irosesc o parte din viață trăind‑o cu inima grea fie de tânjiri, fie de regrete, fie de tânjiri și totodată de regrete.

Atunci de ce recidivez? În parte, presupun, din cauză de tatăl meu; e livresc, dar chiar mă bântuie imobili­tatea totală la care ajunsese el în ultimii ani de viață: o simt ca pe o tentație sau ca pe un sortilegiu sub care ar putea să intre la un moment dat și viața mea; și atunci simt nevoia s‑o combat. E încă și mai livresc, dar chiar am impresia că, într‑un fel, călătoresc și pen­tru el, care n‑a ieșit din România decât o dată, în adolescență, și numai până la Praga și a murit 50 de ani mai târziu, închis de bunăvoie într‑un apartament. Astea fiind zise, îl percep drept mult mai aventuros decât mine: la 40 de ani avea și o familie cu doi copii de întreținut, dar și puciuri neocomuniste de deconspirat – avea de participat la istorie. Așa nepractic și fragil cum era, lua chestiile astea în piept – istoria era în mișcare și nu putea coborî la prima. Nu spun că i‑a ieșit foarte bine sau că a fost înțelept, ci doar că n‑a fost doar un spectator, pe când eu rareori am fost altceva.

Apoi, călătoresc din cauză de Graham Greene – unul dintre marii călători literari ai secolului trecut. De la Graham Greene am învățat să călătoresc pentru a încerca să ies, măcar temporar, din sucul propriu al ruminației, din disconfortul absorbirii de sine. Știu că ieșirea va aduce inevitabil frica de disoluție, senzația că identi­tatea mea e amenințată, dar a ajuns să‑mi placă să mă zgâlțâi astfel, să provoc senzațiile astea. Îmi place ca, după două săptămâni în Asia de Sud‑Est (un pic de Bangkok, mai mult Vietnam, un pic de Singapore), să percep Piața Unirii (unde locuiesc) ca exotică – lucră­rile la planșeul Unirii, copacii prăbușiți sub greutatea unei ninsori recente, mormanele de zăpadă lăsându‑se duse numai cu greu odată cu sfârșitul de februarie. Îmi place ca, mergând pe stradă, să aud vocile muncitori­lor asiatici și preț de o secundă să trag spre ele, căci preț de o secundă îmi sunt mai familiare decât orice altceva din București.

O fi fost Graham Greene cel mai eminent globe‑trotter literar al secolului XX, dar profilul lui de călător este unul în care cineva ca mine se regăsește într‑o măsură surprinzător de mare. Paul Theroux i‑l schițează astfel:

S‑a afirmat că Greene ar fi fost un călător dintr‑o specie superioară: călătoriile întreprinse de el ar fi fost monu­mentale, ba chiar ar fi implicat descoperiri. Eu nu‑l văd deloc așa. A fost un călător norocos. Dusese o viață protejată. Era bipolar și destul de fricos, după cum s‑a diagnosticat el însuși în volumele de memorii. Ca să funcționeze avea nevoie de un taxi la scară. Ce e remar­cabil e că un suflet sperios ca al lui a putut face față unor provocări reale [cum au fost călătoriile din anii ’30 în afara Europei: Liberia în ’35, Mexic în ’38], el fiind în esență un om al metropolei, care mereu s‑a lăudat că nu‑i place sportul și că‑i place să aibă parte de intimitate și de un minim confort. Fricile lui sunt cele care dau viață Africii – pentru cititor și pentru el însuși – în pagi­nile pe care i le‑a dedicat [volumul Journey Without Maps, din 1936]: călătorul neliniștit și diletant din specia lui Greene (care mereu avea nevoie de contacte la fața locu­lui, de persoane care să‑l orienteze) tinde să inventeze spațiul pe care‑l traversează.

E un portret în care eu mă regăsesc aproape cu totul (nu sunt bipolar și nu cred că se poate spune că am dus întotdeauna o viață foarte bine protejată), deși nu cred că îi este perfect fidel lui Greene. Jurnalistul bri­tanic Tim Butcher, care i‑a refăcut călătoria în Liberia în 2009 (publicând o carte despre asta în 2011: Chasing the Devil: On Foot Through Africa’s Killing Fields), rea­bilitează convingător simțul practic al lui Greene: chiar dacă în mod normal nu știa să schimbe un bec, pentru Africa și‑a făcut temele (deși a călătorit inclusiv în părți din Africa pe care europenii încă nu le cartografiaseră în 1935). Theroux, care pare să cultive o relație de rivalitate cu Greene după moartea acestuia, e prea chi­tit să‑l expună ca wimp – o avea mai mică, jetul lui bătea mai puțin departe. N‑ar trebui să se obosească: Greene a zis‑o primul. În exemplarul lui din Cugetările lui Pascal (pe care le pomenește iar și iar), sigur o subliniase pe‑aia despre cum nenorocirea omului este că nu știe să stea acasă. În orice caz, suferea și el de dificultatea de a locui în prezent – de a fi cu toată convingerea acolo unde chiar ești. În travelogue‑ul lui mexican din 1939, The Lawless Roads, citează poezia‑diagnostic a lui Yeats despre condiția asta, care în traducerea ei românească (de Aurel Covaci) sună așa:

Chemăm prin iarnă primăvara,

Prin primăvară toiul verii,

Dar spunem – când se‑ncinge para –

Că iar vrem fulgii în puzderii!

Și iarăși ne pornim a plânge

Că nu e vară pe pământ!

Nu știm că ne tânjește‑n sânge

Un dor adânc după mormânt!

Sfârșit de aventură poate fi citit în două sensuri. În primul, titlul descrie relația cu volumul Ce am învățat de la Graham Greene, pe care această nouă carte îl continuă de pe o poziție autonomă și îl încheie. Al doilea sens este însă mai important. Cartea lui Andrei Gorzo este o carte de aventuri într-o epocă în care, istoric și intelectual, aventura pare să fi dispărut sau să fi fost discreditată de literatura pliantelor turistice. Gorzo merge pe urmele lui Greene în Panama, Vietnam, Thailanda, știind prea bine că, oricât de devotat, rămâne un aventurier de ocazie. Autenticitatea călătoriilor lui Greene, adevăratul aventurier, s-a risipit în aerul timpului. Mai rămâne însă ceva posibil după sfârșitul aventurii? Și ce anume? În spațiul formalităților asociate cu genul, mai importante decât călătoriile propriu-zise sunt pregătirile și rememorarea, dimensiunea lor imaginară. Aici își dă Gorzo măsura ca scriitor: în felul în care ordonează emoțional și vizual, cu instinct de romancier, întâmplările unor călătorii care se apropie nu o dată de fiasco, dar capătă forma unor hărți pline de comori și de corespondențe. Intensitatea cu care desenează aceste hărți ne atrage în aventură, chiar dacă am citit deja pe copertă cuvântul „sfârșit“.

Andrei GORZO (n. 1978) este critic de film. Publică din 1996. Este conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat e Al treilea om (regia Carol Reed, 1949). A tradus din Graham Greene pentru Editura Polirom, inclusiv Brighton Rock, una dintre capodoperele romancierului. Cea mai recentă carte: Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie (Polirom, 2024).