Alejandra Pizarnik (1936-1972) este una dintre figurile majore ale poeziei sud-americane. Născută la Buenos Aires, se impune foarte devreme ca un nume important în peisajul poetic argentinian, pe care îl părăsește în 1960 pentru a se instala la Paris, unde îi traduce, printre alții, pe Henri Michaux, Antonin Artaud, Yves Bonnefoy. În 1964 revine definitiv la Buenos Aires, consacrându-se scrisului și publicării operei sale. Alături de volumele de poezie (Munci și zile, 1965, Extragerea pietrei nebuniei, 1968, Infernul muzical, 1971), jurnalul intim al Alejandrei Pizarnik dă seama de o viziune rară prin exigența și caracterul absolut pe care le atribuie scrisului și poeziei.
Traducerile următoare sunt fragmente extrase din jurnalul Alejandrei Pizarnik, Diarios, ediție îngrijită de Anna Becciú, Lumen, 2013.
29 decembrie, sâmbătă [1962]
Citesc următorii poeți:
Jiménez
Góngora
Reverdy
Éluard
Trakl
Ant. poeziei de dragoste
Și Cervantes.
Nu reușesc să găsesc un mod simplu și fidel de a scrie. Schimb cerneala, hârtia, culoarea hârtiei. Scriu plângând. Scriu râzând. Scriu împotriva frigului și a fricii. În zadar, ceva mă pândește. Cineva mă izgonește din mine însămi. Nu mai am nimic de spus. Nici măcar nu pot să mă mai plâng în legătura cu asta. Tăcerea a distrus ce își propusese: rămân câteva poeme, ca niște oase de mort. Poeme pe care nu le înțeleg, la care trudesc și rescriu în nopțile mele invadate de frică. Sensul cuvântului cel mai simplu a dispărut. Și încă mă arunc, alunec din nou, cu un fel de urgență, în stările mele de negare și de mirare… „care nu duc nicăieri“. O ușoare apăsare, o atingere invizibilă a ce îți este ostil și nu vei mai scrie. Ești la un pas de o eternitate de tăcere.
Vineri, 22 [februarie 1963]
Cuvinte. E tot ce mi s-a dat. Moștenirea mea. Condamnarea mea. Să ceri să se anuleze. Cum să ceri? Prin cuvinte.
Cuvintele sunt absența mea specifică. Asemeni celebrei „propria moarte“ (celebră pentru ceilalți), există în mine o absență autonomă alcătuită din limbaj. Nu înțeleg limbajul și e singurul pe care îl am. Îl am, da, dar nu sunt acel limbaj. E ca și când ai poseda o boală sau ai fi posedată de ea, dar fără să aibă loc vreo întâlnire, fiindcă bolnava luptă de partea ei – singură – cu boala, care face întocmai. Scriu, neavând o mână într-a mea, neavând doi ochi în fața alor mei, neavând un corp exterior de care să mă sprijin – chiar și o clipă – și să plâng. (Lacrimi vizibile, care pot fi șterse, pe care mâna dorită le poate șterge.) Această tăcere a cuvintelor care mă invadează, cele cu care vorbesc și scriu, e oroare, năucire, durere în starea cea mai pură. Unde să găsesc o prezență umană care să mă liniștească? Nimeni n-a reușit vreodată: nici prieteni, nici amanți. Numai corpuri goale pe care abia le disting de obiecte, numai fantome pe care le-am iubit pulverizându-mi conștiința și memoria.
Joi, 11 aprilie [1963]
Imposibilitatea poeziei. (Imediat ce-am notat asta, am scris un poem ca să-mi demonstrez că nu-i așa.)
Problemele pe care mi le pune scrisul. Prima, exilul meu din limbaj. Având în vedere spontaneitatea și puterile mele, ar trebui să mă năpustesc în cinci sute de foi albe și să „scriu cum simt“. Numai că eu nu simt prin intermediul unui limbaj conceptual sau poetic, ci prin imagini vizuale însoțite de câteva cuvinte simple. În cazul meu, să scriu înseamnă deci să traduc. Altceva care provine din lipsa mea de limbaj conceptual e necunoașterea absolută a limbajului vorbit. Nu vorbesc cu adevărat o limbă argentiniană, folosesc puținul pe care îl știu din spaniola literară în general. Cumva, asta nu mă preocupă. Dacă m-ar preocupa, celelalte probleme nu ar exista. Vreau să spun că trebuie să-mi impun o retorică personală dacă într-adevăr vreau să scriu o carte în proză. Asta mă neliniștește, mă obligă să citesc clasici care mă plictisesc și poeți care nu îmi plac. Totuși, nu înțeleg ce anume mă paralizează imediat ce mă hotărăsc să scriu un roman. Știu: neputința mea de a fi fidelă, de a avea continuitate. Aș reuși poate să îl scriu într-o săptămână sau într-o lună dacă m-aș închide undeva și nu aș ieși nicăieri, dacă m-aș obliga, m-aș forța. Capitole scurte. O singură temă, o singură scenă de nebunie. Asta e îngrozitor: aș vrea să mă limitez, dar aș vrea și să spun totul. Mai mult, să scrii știind că ce vei scrie va fi „prost“. Cât mă urăsc când fac calcule și anticipez! Dar poate vara asta, în iulie sau august, mă voi închide undeva ca să-l scriu. Ca o prizonieră. Ca o condamnată la munci silnice. E mai mult decât important, e urgent. Însă greșesc: încercând să câștig timp, să mă grăbesc. Dar dacă îl scriu… La urma urmei, (marți) am acceptat să trăiesc pentru asta. Am încredere în mine? Nu. În plus, îmi simt toată ignoranța, imaturitatea. Am citit prea mult și prost. Știu ce e un roman? Voi ști dacă scriu unul? Ezitare între diletantism și estetism. Dostoievski și Mallarmé. Pe lângă asta, tot nu știu cum să mânuiesc verbele complicate.
Mi-aș dori să scriu o carte care să redea promiscuitatea și pulverizarea conștiinței unei adolescente singuratice, plină de clișee despre singurătate. Adică adolescența mea și situația mea actuală: imposibila reconstrucție morală, absența încrederii, a voinței. Dar pentru asta, trecutul meu ia forma fanteziilor mele nocturne, a delirurilor mele diurne. Trecutul meu nu există. Nu pot să privesc, nu pot să îmi proiectez privirea asupra niciunei acțiuni. Am plecat de acasă la optsprezece ani. M-am întors. Am încercat să studiez, să iubesc, să scriu. Viață înecată în cafea și desfrâu. Vină și încercări de a face ca toată lumea. Chiar și acum mai încerc uneori să mă integrez în societate – să-i spunem așa –, printr-o schimbare exterioară (căsătorie, încheierea „carierei“ universitare).
Ce vreau să povestesc? Nu am nimic de denunțat, sau, mai bine spus, denunț totul și pe toți. Ceea ce lipsește e concretețea. De exemplu, să vorbesc despre o masă, un chip, un eveniment. Rătăcesc, umblu, bântui, hoinăresc printre digresiuni. Să prinzi un fapt, un chip. Totul e mai rapid decât scrisul meu. Și apoi, scepticismul meu suprem. De ce să scrii? Pentru ca X. să mă iubească. E imposibil, fiindcă X. s’en f… pas mal1 dacă scriu romane sau poeme abstracte. Există totuși în mine o sete balzaciană de a poseda lumea, voința de a o cuprinde într-o carte, de a mi-o însuși. Și de a scrie mult, pagini întregi, chiar dacă ce scriu e de proastă calitate, chiar dacă nu e decât un groaznic foileton.
26 aprilie, vineri [1963]
Dacă nu scriu poeme, nu accept să trăiesc, nu îmi accept viața. Condiția însăși pentru ca trupul meu să fie viu este poezia. Dacă nu scriu, nu îmi dau voie, nu îmi voi da niciodată voie să trăiesc pentru altceva. Mi-am jurat într-o noapte din 1954. Nu e vorba despre fidelitate, ci de a ști cine sunt și pentru ce sunt aici. Nu să mă forțez, ci să ard în limbaj. Orice semn de evadare mă face să sufăr, deoarece mă neagă, mă face să dispar. E orgoliu și nebunie. Și este astfel și din cauza supliciilor la care îmi supun corpul: îl pedepsesc până când rostește cuvinte, adică poeme. Voi muri din cauza metodei poetice pe care am creat-o, servindu-mă și abuzând de ea. Nimic mai puțin poetic, dar nimic mai aproape – având în vedere limitele mele firești – de adevăratul loc al poeziei.
Dar sunt obosită și nu mai pot. Trebuie totuși să pot. Poți sau mori. Alege. Eu nu mai pot.
Să trăiești, să mori. Trebuie să înveți să joci. De când am început să scriu, sunt urmărită de un grup de cuvinte patetice pe care nu le înțeleg, pe care nimeni nu le înțelege. Aici e dificultatea: să vorbești despre ce știi. Bine, dar la urma urmei, să vorbești despre ce nu știi înseamnă să pui întrebări.
Noiembrie 1971
Să scrii înseamnă să dai sens suferinței.
Am suferit atât de mult, încât m-au alungat deja de pe lumea cealaltă.
Să scrii înseamnă să vrei să dai un sens suferinței tale.
1 Nu îi pasă, în franceză în original.
Imagine reprezentativă: A.P. în casa sa din Buenos Aires, 1965, credit foto: Sara Facio
