Mama mă duce în fața oglinzii. Se lasă în jos până se face cât mine și mă întreabă: „Cine-i acolo?“ Eu mă uit la cine-i acolo, îmi amintesc ce a zis verișoara mea și îi răspund mamei: „Fata“. „Nuuuu“, face mama mângâindu-mă pe față. „Băiatu’. Acolo-i băiatu’“ și eu repet după ea: „Băiatu’“. Apoi trec câțiva ani.
Tata încă există. Stă pe covor ca și cum ar dormi pe o parte, dar mereu are ochii deschiși. Nu vrea să se joace cu mine. Ies pe balcon, mama s-a calmat, nu mai vine după mine de fiecare dată. Mă uit la apa nesfârșită care face valuri cât toboganul și peste care plouă încontinuu de când am venit la hotel. Dar mie nu-mi pasă, mă dau cu liftul, mama mă duce la piscina acoperită, fac un puzzle cu Moș Crăciun peste care tata calcă atunci când se mută de pe covor pe canapea. Stă și oftează și din când în când iese pe balcon și se uită la cer. Mama zice că nu mai suportă. Televizorul merge întruna, fără sonor, sau dat atât de încet, încât comentatorii par să fie turiștii din camera de alături. Mă întâlnesc cu o fată în lift, e mai înaltă decât mine. Arăt spre oglinda în care ne vedem amândoi și zic: „Cine-i acolo?“ Fata zice: „Eu“ și răspunsul ei îmi place mai mult decât al verișoarei.
Tata nu mai mănâncă și nici nu mai zice că o să fie vreme bună. În jocurile video există dușmani. Acum, ploaia e dușmanul tatei și tata nu are un buton de ploaie. Mama zice că vorbește cu pereții. Și eu vorbesc cu pereții. Dorm după-amiază și când mă trezesc nici nu trebuie să ies pe balcon ca să-mi dau seama că plouă în continuare, văd pe fața mamei, care stă în fotoliu și fumează și bea bere dintr-o sticlă. Tata nu-i pe covor, tata nu-i pe balcon, tata nu-i pe canapea, iar la baie – „stinge lumina, măi copile, stinge lumina“ – lumina e stinsă și în cameră sunt mai puține haine. Mama pare pusă pe repeat: „Du-te și te joacă“. Cobor pe scări în holul hotelului, aștept să apară vreun copil. Când revin în apartament, mama e în pat, nici nu se uită la mine, „mama plânge?“, și îi zic că mi-e foame, dar ea se preface că doarme și atunci mă prefac și eu că nu mi-e foame, că dorm, că nu plouă, că nu știu nimic.
Mama mă trezește și îi pun o întrebare pe care am tot auzit-o la oamenii mari: „Cât e ceasul?“, apoi una pe care am tot auzit-o la copii: „Unde-i tata?“. Mama vrea să mă îmbrace, dar mai mult mă încurcă, apoi o ajut la bagaje, le cărăm la lift și stăm în parcarea hotelului până când apare o mașină cu remorcă, „platformă“, zice mama, și șoferul o întreabă ce are mașina noastră și mama îi zice că a rămas fără șofer. Bărbatul pune bagajele în mașină. Când am venit, mai era un geamantan albastru, dar mama îmi zice să tac din gură. Urcăm în cabină, eu stau între șofer și mama, că așa a vrut ea, și la un moment dat îmi spune că o să dormim la bunica și o să lăsăm mașina acolo, iar când o întreb de ce, zice că doar n-o să plătească platforma până la Cluj, că la bunica e mult mai aproape. Mă uit în spate la mașina noastră nestricată ce se leagănă pe platformă și încă nu știu că, de fapt, e stricată, că lumea întreagă s-a stricat, și când mama mă ia de mână găsesc pe degetul ei un cerculeț de aur pe care-l tot învârt și-l apăs ca pe un buton de ploaie, un buton de reparat lumea, până când mama coboară geamul, își scoate cerculețul de pe deget și-l aruncă la marginea drumului.
Bunica e mai supărată decât mama. Se vorbește despre tata și mama zice repede-repede: „Aplecat amurit aplecat“, de parcă ar zice „Hristosanviat adevăratconviat“. Mașina rămâne sub nuc, iar noi ne întoarcem la Cluj cu trenul.
Trec zile, vecinii din bloc mă întreabă unde e tata. Mama îmi spune să le zic că nu știu, sau să le zic ce vreau eu. Nu mai iau liftul, cobor și urc pe scări în viteză, sar trepte, câte două, câte trei, câte patru, rezolv problema așa. Prietenilor mei chiar le zic ce vreau: „A murit la mare, s-a înecat, l-am ars la crematoriu și a ars greu că era umflat de apă“. O vreme, nu fac altceva decât să inventez atrocități despre cum a murit tata: îl spânzur, îl lovesc cu trenul, îl arunc pe geamul de la bucătărie. Prietenii mei intră în joc. Distracția noastră zilnică e să ne omorâm părinții, care mai de care. O fată mă sărută în autobuz și ajung să mă dau cu autobuzul în neștire.
Și apoi vine o vară care se scurtează brusc și în loc să intru la liceul din Cluj, unde dădusem evaluarea națională, ajung la liceul teoretic din orașul bunicii, că așa vrea mama și bunica e de acord. Mama zice că nu se mai descurcă, mă pasează bunicii și pleacă în Italia, începe o viață nouă. La fel fac și eu, mă împrietenesc rapid cu Rubio Bosquito Căldărar și-i uit pe prietenii mei de la Cluj, intru în gașca orfanilor: „Ciau, ea e Haștag, el e Aberol, ăsta-i Cuțitaș, uite-o și pe Răzătoare, și mâine poate vine și Maria Santa-Podur“.
Pentru că vin de la Cluj, sunt un fel de vedetă a clasei: tot liceul visează să facă facultatea la Cluj, să meargă la concerte în Diesel. Primul lucru la care mă ajută Rubio e sacul de box pe care-l improvizez în pod la bunica. Cărăm nisipul cu un coș de cauciuc cu două mânere. Zilnic, umplu de sânge sacul de box și sar coarda. Rubio nu sare, zice că e treabă de fete. Bunica zice să nu mai tropăim atâta în pod, că-i pică tavanul în cap. Gașca mă poreclește Cluju, apoi U. Nimeni nu știe că tata e fan U. Care tată? Ăla care amuritaplecatamurit.
Bunica fusese casieră la CEC și după ce s-a pensionat s-a făcut coafeză, că asta-i plăcea ei. A improvizat un coafor în bucătăria de vară și avea cliente fidele, cum le zicea ea, și nu reușeam nicicum să înțeleg de ce veneau la bunica doamnele alea care plecau apoi cu un păr de parcă ar fi fost luate de pe scaunul electric. Dar făcea bani, asta vreau să zic, și dacă ea avea bani, atunci și eu aveam bani. Și mai avea ceva: teancuri de reviste pentru femei, Elle, Avon, Ioana, Femeia, toate numai bune la masturbare. Nu erau ele Playboy, dar nici eu nu eram cine știe ce obsedat. Când am zis că aveam bani, am vrut să zic că aveam o grămadă de bani. Pe lângă ce-mi dădea bunica, primeam lunar de la mama două sute de euro, uneori chiar trei sute, bani pe care-i îndesam într-un aspirator stricat pe care-l găsisem în podul casei. Singurele mele cheltuieli erau cu gașca, dar și alea puține, căci noi de obicei furam ce aveam nevoie, de la cărți pentru Maria, până la șampanie pentru copii, băutură după care Haștag era moartă. De ce adunam toți banii ăia? Nu știu, adunam bani pentru că auzisem că așa se face.
Credeam că o să sparg ceva bani de ziua de naștere a lui Rubio, să invit gașca orfanilor la cofetărie, dincolo de cadoul pe care i-l cumpărasem de vreo săptămână, dar nu a fost cazul. Încă de dimineață, era într-o sâmbătă, eu citeam în mașina de sub nuc, Rubio a intrat pe poarta casei, cărând pe umăr o geantă care-l cocoșa. A venit direct la mine, mi-a zis să deschid capota și a scos din geantă o baterie. Lui Rubio îi plăceau mașinile și începuse să se priceapă la ele.
– Ce faci? l-am întrebat.
– Ne duce unchiu’ la Mac cu mașina ta și vreau să-i schimb bateria, că asta de pe ea sigur nu mai merge.
– A murit de două ierni, i-am zis.
– Păi ți-am zis să-i mai dai câte o cheie.
– Târziu.
Rubio a schimbat bateria veche cu cea nouă și am auzit mașina duduind accelerată cu adevărat, așa cum o accelera tata. A ieșit un fum de am crezut că se pornește ploaia acidă.
– Vezi dacă are benzină! i-am strigat lui Rubio de lângă capota deschisă care părea cuprinsă de epilepsie. Am făcut câțiva pași în spate, gândindu-mă că poate sare ceva de la motor.
– Nu prea, dar vine unchiu’ cu o canistră.
Bunica a apărut la capătul prispei, a zis ceva, apoi s-a întors în casă. Rubio a oprit motorul și a ieșit din mașină.
– Deci, Mac.
– Da, toată gașca, face unchiu’ cinste.
– Tare. La cât?
– La doișpe, că mai e și drumu’.
– Îi anunți tu?
– Normal, doar e ziua mea.
La doișpe fix, ducând o canistră, a intrat pe poartă unchiul dinspre mamă al lui Rubio, Ion, zis Gură de Aur, de la dinți, clar, numele lui adevărat fiind Albu, la care profa de fizică sigur ar fi băgat un text cu ironia părinților și a naturii, dacă ținem cont de pielea lui, numai că eu preferam ce zicea Maria Santa-Podur și anume că natura nu e rasistă, ea ne face egali, cât de egali poate, iar dacă așa spunea alteța smârcurilor, cine o putea contrazice?
După ce a pus benzină în rezervor, unchiul lui Rubio a golit portbagajul și a ridicat două scaune care zăceau acolo rabatate, transformând mașina cu cinci locuri în una cu șapte locuri, ca să încăpem toți, a făcut o mașină de familie, o mașină de familie de orfani.
– Ioane, tu ai permis? a strigat bunica din bucătăria de vară.
– Da’ la ce-mi trebuie, doamnă. Toată viața am condus tractoare. Ambreiaj, pac a-ntâia, accelerație, ambreiaj, pac a doua și talpă. Doar n-o să-mi iau permis pentru câțiva kilometri.
– Excursieeeee! a strigat Aberol, după ce mașina a ieșit pe poarta pe care intrase cu opt ani în urmă.
– Need for speed! a țipat Haștag.
– Ce NeFeSe? Carmageddon, a zis Rubio, în timp ce unchiul său își făcea cruce.
Și apoi Big Mac și McChicken și Dublu Cheeseburger și McNuggets și Big Tasty și McPuișor și Royal Deluxe și Happy Meal cu jucărie și cola mare și cola medie și cola gratis și bunți-bunți în boxe și noi tot mai sătui și tot mai pofticioși și mai unsuroși, grămăjoare de șervețele, și râsete și înghionteli, până și Răzătoare coborâse din norii adopției, până și Cuțitaș nu se mai repezea la nimeni cu „te omor te omor“ și Maria ronțăia delicat și nimeni nu ne dădea afară și nimeni nu ne grăbea, nimeni nu ne strica fericirea la un euro, fericirea McDonald’s.
Nenea Ion ne privea tot numai zâmbet, mâinile lui muncite apăsau burgerul de parcă ar fi strâns pe cineva de gât, se uita la noi pe rând, mândru, și ne îndemna „mangiare, mangiare“ și fața lui de canibal cu dinți de aur strălucea. Apoi a venit o chelneriță cu un tort cu cincisprezece lumânărele și i-am cântat „La mulți ani“ lui Rubio și câțiva clienți de la o altă masă s-au băgat și ei la cântare, iar la final nenea Ion i-a zis lui Rubio „Ridică-te și mulțumește-le, că așa-i frumos“ și pe fața lui de canibal cu dinți de aur curgeau lacrimile când ne-a zis „mânca-v-ar raiul de copii, că sunteți ai nimănui“.
Pe drumul de întoarcere, cu Aberol fără chef să ne dea o doză de aberații, m-am gândit la Rubio, la cum își imitase unchiul la Mac. Comandase exact ce comandase unchiul său, își târșâise scaunul exact ca unchiul său, de fiecare dată se ștersese la gură cu două șervețele, exact ca unchiul său. Eu nu aveam un unchi pe care să-l imit, nici un frate mai mare, de tată ce să mai zic.
Apoi unchiul lui Rubio a depus mașina sub nuc, cu tot cu noi, și a plecat în treaba lui, dar noi nu aveam astâmpăr, parcă intrase fericirea în noi, așa că ne-am dus la DubaiDubai.
În smârcuri, Maria Santa-Podur dispărea din când în când, își verifica ascunzătorile ei secrete, așa cum un vânător își verifică fiecare capcană. Până acum, mă lăsase să văd ascunzătoarea pentru cărți, sau una dintre ele, plus pe cea în care ținea o cutiuță muzicală, pe care nu m-a lăsat să o pornesc și mi-a părut rău, nu pentru că muream după cutiuțe muzicale, ci pentru că muream după tot ce ținea de Maria. Știam, de la ceilalți, că mai avea o ascunzătoare pentru țigări și n-am înțeles de ce, pentru că ea nu fuma, niciunul din gașcă nu fuma, așa că am rămas cu ipoteza lui Aberol cum că poate adună țigări pentru când se va apuca de fumat. Părea cel mai simplu lucru din lume să o întrebăm direct, dar nimeni nu a făcut-o, Maria avea secretele ei, așa cum fiecare dintre noi avea propriile secrete.
Secretele mele: pe toate i le-aș fi spus Mariei. Dar aveam eu secrete? Aveam, aveam, și ce nu mi se păruse secret până în urmă cu câteva zeci de cărți, cum zicea Maria, căci ea măsura totul în cărți, zicea „Asta a fost acum patru cărți“, sau „Ți-am zis de acum două cărți jumate“, acum, că citisem acele zeci de cărți, vedeam secrete, începusem să cred că dețineam multe secrete. De exemplu, cel mai proaspăt, când eram în mașină, în drum spre McDonald’s, m-am uitat pe geam la dealurile împădurite din jur și „Ce toamnă gore“, așa mi-am formulat secretul, căci da, „vântul smulgea de pe crengi pansamente însângerate și le purta prin aer“, am continuat eu să-mi formulez secretul și apoi am căutat privirea Mariei și, când i-am prins-o, mi-am dat seama că și ea își formula un secret, pe care era dispusă să mi-l spună, dar că nu acela era locul potrivit ca să mi-l spună, da, am văzut toate astea în privirea ei și e și acesta un secret, nu? Era evident că ochii Mariei îmi spuneau mai multe acum decât în urmă cu șaisprezece cărți, și nu doar ochii ei, ochii oamenilor, în general, pentru că începusem să mă uit în ochii oamenilor.
După ce fiecare ne-am luat locul la DubaiDubai, Maria a scos o carte din săculețul Massimo Dutti și a dispărut în fotoliu. Râsetele s-au stins și am zăcut în tăcere, rupți de la atâta mangiare, rupți de lene, rupți de crepuscul, rupți de realitate.
Crezând că adormiseră cu toții, am scos din rucsac agenda furată din Lidl, am dezlipit o inimioară de pe ultima filă, am făcut tiptil câțiva pași și am lipit inimioara de pielea fotoliului în care citea Maria.
– Dispari, a zis Maria cu tonul acela oarecum amabil, oarecum nepăsător, oarecum sarcastic cu care mi se adresa și despre care eu credeam că-l folosește numai pentru mine.
Am ieșit afară, se făcuse noapte, am găsit cu greu mingea șutată de Cuțitaș peste stivele de paleți și am făcut câteva duble, apoi am mers în spatele clădirii și m-am pișat pe ceea ce putea fi un motor de tractor, sau de camion, oricum, un motor de ceva mare, tanc sau OZN, după care m-am întors în DubaiDubai.
Mi-am reluat locul pe trambulina fără plasă. Cineva aprinsese câteva lumânări și flăcările tremurătoare făceau desene animate pe pereți. M-am uitat la inimioara lipită pe fotoliul Mariei și, brusc, mi-a venit să râd, mai întâi a fost așa, ca o tuse, cu care am speriat liniștea din jur, apoi nu mi-am mai stăpânit hohotele și Răzătoare a zis „Ce ai, măi?“, dar deja râdea și ea și apoi am început să râdem cu toții, dar mie îmi venea și să plâng, nu știu, râsetele alea aveau ceva nesănătos, râdeam ca niște copii cu un picior în groapă. Și am râs până când Maria, cu ochii scânteind și îmbujorată de la citit, s-a întors spre noi, tăcută, și strălucirea din priviri i s-a stins pe măsură ce se uita la noi, de parcă noi am fi fost moartea visurilor ei.
– Sunteți niște proști și niște urâți, a zis Maria, și când ne-am uitat unii la alții chiar așa păream: urâți și proști.
În noaptea aceea, în timp ce încercam să adorm, mi-am dat seama că mai văzusem undeva privirea pe care ne-o aruncase Maria. La mama, uneori, seara, la cină, când se uita la mine și la tata. Am sărit din pat și așa, numai în pijamale, am luat lanterna din hol și am urcat în pod. Am lăsat lanterna pe o ladă, mi-am tras mănușile de grădinărit umplute cu câlți și am luat la pumni sacul de box. Nisipul se cam întărise, nu mai boxasem de vreo opt cărți, dar nu conta, chiar dacă pumnii mă dureau, era bine, gâfâiam, transpiram, spărgeam fețe, spărgeam tați, mă gândeam să-i spun mamei că fusesem ales pentru olimpiada la română, mă gândeam să-i spun Mariei… Ce să-i spun Mariei? Indirectă de stânga și upercut, fandare, directă și fandare, spărgeam lumea și nisipul din sacul rupt se aduna grămăjoare la picioarele mele.
Angst, Edvard Munch, 1894
