Biografie romanțată? Categoric. A fost primul gând pe care l-am avut după ce am ieșit din sala de cinema. Și dacă, să ne imaginăm, scriitorii care se ocupă de această specie de cvasificțiune, care nu-i nici mai mult, nici mai puțin decât o biografie alternativă, ar fi pus lupa cercetării, pentru o nouă înnodare (căci, nu-i așa, ce să fie reconstituirea vieții unui autor dacă nu un macrameu, o strângere a numeroase noduri?), pe existența unuia dintre cei mai greu de pătruns scriitori, și anume Franz Kafka, atunci ecranizarea cărții ar fi arătat exact precum filmul realizat de Agnieszka Holland.
Cu doi ani în urmă, la același Cinema Union mai rula un film dedicat vieții unui scriitor. Unul dintr-o cu totul altă lume, Eduard Limonov, căruia cineastul rus Kirill Serebrennikov îi dedică un film: o origin story mai degrabă pretabilă unui erou din filmele MCU decât unui romancier epatant și unui om politic controversat. N-am scris atunci, deși filmul Limonov: The Ballad (2024) are multe lucruri pentru care ar putea fi lăudat; a și luat un premiu la Sofia, pentru cea mai bună adaptare (e după cartea francezului Emmanuel Carrère). Dar Limonov… pierde puncte la onestitate! Mi se părea ciudat că Serebrennikov, protestatar împotriva războiului din Ucraina, face tot posibilul, vai, ca lumina să nu-i contureze hăurile întunecoase ale politicianului Limonov (naționalismul, fascism chiar, plus împușcat cu mitraliera prin Sarajevo, dar și susținător al mișcărilor de anexare teritorială din Donbas), ci să-l romantizeze drept un rock-star writer, punk-writer (formulă mai des invocată). Fapt, bineînțeles, regretabil. În primul rând, inadecvat. Biopicul de aceea e biopic, ca să releve personalitatea fără omiterea nici măcar a unei singure culori. Statui, după mine, avem destule. Și dacă aș fi vrut să trag un ochi exclusiv doar la autorul Limonov, aș fi citit critică sau, știu eu, aș fi văzut un documentar filologic care ar îngusta albia apei, încât să curgă doar ce mă preocupă.
Să-l lăsăm pe Serebrennikov și filmul său tip one-time watch, deși, în mare, pelicula nu e rea, iar despre vizionarea ei cap-coadă nici nu încape îndoiala, precizare care nu poate fi, din păcate, atribuită și filmului Franz (2026). Sunt două feluri diferite de a filma biopicuri și urmează să explic de ce. S-a spus, de pildă, că filmul nu e romantizat; comentariu care n-are nicio relevanță, de vreme ce, din contra, viața unui autor, scăldată în banalități (!), ar merita să aibă parte de decupări chibzuite, ulterior reliefate. Altfel, filmul devine greu de suportat, tocmai din pricina apatiei sale. Pe de o parte, ar fi practica de a-l idealiza pe scriitor, de a-l pune pe un soclu, faci din el monument și, simultan, o oază de clișee, precum oboseala autohtonă cu titlul Un bulgăre de humă (1989). Dar nici Limonov… nu e departe. Pe de altă parte, Howl (2010), despre tinerețea beatnicului Allen Ginsberg, cu James Franco în rolul principal, e, probabil, cel mai apropiat de Franz, de la structură și până la marea ambiție ce-l învăluie. Așadar, două paralele. Biopic în care imediatul e împachetat în artistism, estetizat, cu exagerări pe alocuri și, s-o spunem, captivant. Și biopic foarte aproape de litera vieții, tărăgănat, în zona filmului de autor, s-o spunem, plictisitor. Nu degeaba criticul de film Dana Duma, într-un număr din România literară, spune că filmul „nu propune o evocare impresionantă a unuia dintre cei mai faimoși scriitori europeni“. Franz e comparabil cu un dribling frumos, incontestabil, dar care nu duce nicăieri, nu marchează niciodată, doar se apropie de vreo două ori de poartă și atunci doar la finalul meciului.
Kafka își vede de viața sa obișnuită: înoată, face sport, scrie, merge la slujbă. Și multe alte activități care se găsesc în viețile fiecărui om. De ce Kafka ar fi mai special? S-a argumentat că ar fi o dejucare a așteptărilor pripite cu privire la existența de zi cu zi. Adică la ce altceva ne-am aștepta de la Kafka, dacă nu la traiul singuratic și la coabitarea într-un mediu în care cu el e greu de trăit, și nu invers. Omul Kafka este ticăit, veți tot auzi. Că nu despică firul în patru, ci în o sută (și ceva de genul s-a spus). Ticăit sau nu, introspectiv și neadaptat, portretizarea scriitorului de către Agnieszka Holland e una dintre cele mai firești; nici nu mi-aș fi închipuit ca un creator de ficțiune să nu fie un paranoic (de altfel, loc comun pentru atât de mulți autori). Dar unde se pierde narațiunea? Dimpotrivă. Nu se pierde, deoarece ea nici nu există. Holland nu ne oferă o perspectivă nouă asupra autorului, nu instrumentează, în genere, perspectiva. Nu avem de-a face cu o liniaritate, ci cu o poveste caleidoscopică, cum foarte bine a menționat Siddhant Adlakha, în Observer. La obiect e și comentariul lui Cristian Caloian, care remarcă multitudinea de deschideri. Kafka e văzut din toate unghiurile posibile. Sora lui, unchiul (și el un personaj), chiar și chirurgul au ceva de spus despre omul care a scris Procesul. Și, totodată, autorul Procesului ne oferă multe dintre viziunile sale asupra lumii, asupra corpului său (sunt câteva scene în care protagonistul își imaginează – ai zice – că are membrane interdigitale sau cum s-or fi numind).
Ca la monografii, despre care criticul Dumitru Micu zicea că, normal, se pot face și cu „împlântarea“ în teorie, sociologie literară și alte, în definitiv, instrumente utile, dar dacă te preocupă un autor și n-au fost premergători care să-l monografieze, ar trebui, așa zicând, să stick to the basics, respectiv: o monografie clasică. Aici, ai fi de acord, Holland n-are probleme, iar jucăria sa, Franz, e binevenită, de vreme ce există un film mai vechi despre anii lui K. – foarte original intitulat: Kafka (1991), regizat de Steven Soderbergh, cu Jeremy Irons în rolul principal. La fel ca în filmul din 2025/26, are câteva planuri: opera și viața (în privința creațiilor: Castelul și mai sus amintitul Procesul); cum a scris, în ce condiții a scris etc. Decent, în mare, și mult mai închegat decât Franz.
Portretizările sunt o altă problemă care ar merita atenție. Se știe că tatăl scriitorului, Hermann Kafka, n-a avut parte de cea mai bună evocare (asta spus așa, cu rețineri). Avem Scrisoare către tata, tradusă în două rânduri (de Andrei Zanca și de Mircea Ivănescu), și, pe deasupra, un eseu excelent drept postfață, semnat de Ioana Pârvulescu, în ediția Humanitas, care organizează gândurile lui K. și ne expune negru pe alb că scrisoarea și, în fine, relația sa cu tatăl ar trebui citite dincolo de ce ni se arată la o primă vedere. Hermann Kafka își iubea fiul. Franz era singurul băiat supraviețuitor, murindu-i tocmai doi frați; nu e de mirare că atenția și presiunea asupra moștenitorului au fost enorme. Severitatea și răceala din partea tatălui sunt explicabile social, Hermann trăind ca și cum cineva i-ar sufla-n ceafă și încercând să mențină succesul afacerilor. Mă rog, acestea nu-l disculpă că și-a traumatizat fiul pentru treizeci și ceva de ani, când l-a scos noaptea la balcon să se răcorească (în film scena e trucată: Hermann îl evacuează pe copil pentru a face sex cu soția). Așadar, dacă în Scrisoare (și-n alte scrieri în care e model pentru personaje: Verdictul, Metamorfoza) tatăl mai are doi pași și-și câștigă eticheta de monstru tiranic și autoritar, în Franz pașii sunt făcuți, iar figura unui tată disfuncțional, dublată de stereotipul evreului bișnițar (mai adăugați și comportamentul de prost crescut), e atât de in your face, că te și întrebi de capăt. Consider alegerea de a contura un tată intimidant și cârcotaș șablonardă, în plus, o cale prea ușoară. Nu mă convinge nici scena cu Hermann, după moartea fiului, vărsând lacrimi și țipând pentru a fi lăsat în singurătate cât să-și contemple pierderea. Asta ar trebui să arate diversitatea personajului? Spectrul variabil și totodată perfect uman de emoții? Nu cred. Trebuie ținut minte că Franz era un ultrasensibil, nu în sensul de softboy, să fim serioși, ci un om cu o sensibilitate nețărmurită, probabil cel mai uman dintre noi. Hermann și perspectiva noastră despre Hermann sunt rodul scrierilor lui Kafka, deci un personaj, și nu o reprezentare veridică până la virgulă. În fond, Hermann ar fi un tătic mai morocănos, mai zâmbăreț: Ioana Pârvulescu evocă câteva poze în care, iată, pare-se că nu avem de-a face cu ultimul om. E controversat, da, dar imaginea unui tată repugnant îmi lasă un gust acru. În primul rând în cazul lui Franz Kafka.
Doar după ce protagonistul se îmbolnăvește filmul începe să ofere ceva valoros. Finalul, adică ultimele minute, fac din film un produs cel puțin pasabil. După Milena, de fapt, n-ar mai trebui să fie nimic; intensitatea iubirii în paralel cu stingerea treptată a lui K. adaugă mai multă textură, dar și creativitate regizorală, fiind foarte greu să ilustrezi iubirea și prezența morții într-un singur cadru. Ideea că Franz ar începe, se pare, să iubească cu adevărat doar atunci impune un simț estetic de regizor, mulțumit într-o primă instanță, din păcate, de peisajele pragheze, sumbre și amplificate de tulburările eroului. Milena, dragostea lor, chiar dacă scurtă, îl umanizează pe Franz și, în sfârșit, îl deschide din unghiul unui iubit (pe moarte, e adevărat; totuși nu afișează spaima), însă dornic de a iubi infinit, chiar dacă horcăie sânge și, chiar și așa slab cum era (deși sportiv: scenele sale de antrenament în plină iarnă, cu geamurile deschise, pentru întărirea imunității – asta să fie? – sunt burlești; însă-i dai credit de simpatic neadaptat decât de ciudat), slăbește și mai tare: e transportat ca un copil, în brațe sau în scaunul cu rotile, și nu scoate un sunet (nu că ar fi tare vorbăreț până la faza terminală a bolii).
Logodna sa cu Felice Bauer e mai curând dureros de urmărit. În majoritatea cazurilor, Franz pare să nu știe ce vrea și se lasă dus de val, împătimit mai degrabă de ideea de iubire decât de iubirea faptică, de aceea Felice pare să fie un alt loc șters atât al filmului, cât și al vieții lui Kafka. Dar filmul caută orice altceva decât narațiunea cap-coadă și e comparabil cu un schelet ce-și poartă în coșul pieptului scurte digresiuni capabile să fure atenția, să farmece, dar niciodată să înlocuiască viața propriu-zisă a lui Franz, sedentară în mare și diluată cu mici excepții precum ciclismul, plimbările, teatrul. Apropo de teatru, plăcerii lui Kafka i se dedică o secvență semnificativă, relevând fascinația scriitorului pentru arta scenică.
E necesar să menționez dimensiunea postmodernistă a filmului, observată de câțiva cronicari. Filmul combină mai multe instanțe, mai multe voci, un film polifonic, împărțit între stricta contemporaneitate, cu muzee dedicate autorului, prostii de tot felul cât să momească vizitatorii să-și deșarte buzunarele, plus o posteritate enormă, fama volat, întreținută de studii făcute de nume de primă mână ale secolului XX: Camus, Sartre, George Steiner și, cum să nu, Milan Kundera. Mai punem și o paletă largă de priviri care au căzut, pe mai mult timp sau doar accidental, cum s-a mai amintit, asupra lui K. Vocile sunt irelevante, până la una, cea a surorii sale, Ottla Kafka, de care e și cel mai apropiat eroul. Scenă pur și simplu tranșantă e închiderea liniei ei narative: Ottla se îndrăgostește de un bărbat de o altă confesiune; de frica familiei (a tatălui, cum să nu), singurul om căruia i se confesează e Franz. Și nici acesta nu e de acord cu decizia ei. Ultima oară o mai vedem după moartea lui Franz, în camera de gazare, unde evreii se dezbrăcau în așteptarea apei, iar alții pipăiau capetele de duș în totală confuzie. Toate surorile lui Franz au fost ucise de naziști.
Îl urmărim și pe Max Brod, cel care a trecut peste rugămintea testamentară a lui Kafka și nu i-a ars lucrările. Regizoarea ține să ne arate atât povestea manuscriselor kafkiene, cât și încercările prin care a fost nevoit să treacă deținătorul acestora. Brod avea grijă de manuscrise ca de ochii din cap. Într-o scenă apăsătoare, suntem plasați în tensiunea acelor ani de teroare nazistă, în care evreii erau separați de restul societății, până la monstruozitatea de a-i obliga să urce în vagoane de tramvai destinate doar lor. Într-o secvență apare Brod și cu soția sa. Un nazist caută un foc și se oprește în dreptul lui Brod; acesta, stresat de moaca ofițerului SS ce-l privea de sus, nu reușește să scoată chibritul până ce intervine soția sa și face rost de foc. Brod își lasă mâna cu grijă pe un geamantan, în care, după toate indiciile, se aflau scrierile lui Franz. Criticul Marius Chivu a semnat un articol cu privire la soarta manuscriselor, în care toate necazurile și impedimentele sunt prezentate pe larg.
Franz funcționează doar parțial. E bun pentru interpretări. E bun împărțit pe secvențe. Dar nicidecum luat în integralitate. Receptarea sa va avea ceva din studiile despre Noul Roman Francez, care se dovedesc a fi mai interesante decât cărțile în sine. Ce am făcut eu în rândurile de mai sus e o nimica toată din potențialul interpretativ, de critică de film pe care-l conține; și nu doar de film: și specialiștii în Kafka vor avea de decupat trimiteri mai mult sau mai puțin voalate, accidentale sau ostentativ plasate. Sună promițător, însă nu l-aș scoate pe Franz din categoria filmelor care sunt totul și nimic.
