În ultimul său volum, Inimioni (Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025), Luminița Giurgiu ne livrează o poezie ce se articulează la frontiera cu demersurile psihanalitice în limbaj: un sistem prin care eul liric se definește pornind de la vise, fantasme, amintiri, mecanisme de apărare proprii, edificând o auto-analiză precisă cu pretextul chestionării frumuseții ca temă subsidiară și surplus de atmosferă. Miza versurilor, după cum chiar titlul volumului atenționează – inimioni, termen din mitologia personală = inimă în combinație analogic alchimică cu ionii pozitivi – este de a numi frumusețea care nu se poate numi, de a înfrunta acest teritoriu al nenumitului cu toate mijloacele disponibile și, consecutiv, de a ieși din anonimatul pe care îl presupune creația poetică printr-o forțǎ debordantă a confesiunii: „doar printre rădăcini se poate trăi fără aer/ eu am rămas deasupra sǎ tai/ noduri/ mai bine decât să abandonez/ durerea inevitabilă soluție a unei/ ecuații transcendentale/ ca să fiu bine-nțeleasǎ o inimă/ oprită nu este cea care nu bate/ este inima-n care eu n-aş mişca niciun deget/ dar aș bate ca și când/ ea e oprită“ („tatăl meu“, p. 51).
Tǎria mărturisirii este intensă și surprinzătoare – mai ales la un prim contact cu versurile Luminiței, deoarece poezia sa se organizează semantic pe măsura trǎitului, a scriiturii și a transmiterii sale imediate, cu sufletul la gură și cu suflul în gât, în permanentǎ afluențǎ cu un hic et nunc al performanței executate într-o grabă existențială proprie. O directețe ce se remarcă și în alegerea titlului volumului anterior, Această tandrețe (Editura pentru Artă și Literatură, 2024), în care adjectivul pronominal demonstrativ pledează pentru o prezentificare. În inimioni, a întârzia în raport cu această haecceitas la care poeta te invită să participi ar însemna să ratezi întâlnirea cu un timp unic al cuvântului, deloc accidental, lipsit de compromisuri, pe de altă parte ar determina dezabonarea de la prezența senzorială a raportului ireproductibil dintre rațiune și afecte, ambele aflate într-o întâlnire (chiar proporție) ce creează o lume în fiecare poem.
În această direcție, poemul care dă titlul volumului, „inimioni“ (p. 29), reia traducerea timpului drept inserție marcantă în orizontul poetei, precum chipul unei ființe mitologice prețioase la vedere, un timp care durează cât un fir de nisip sau cât o clipire din ochi și care se cere a fi descifrat mai ales de către cei neinițiați în tainele sale absconse: „ațipit cum câinele ghiftuit cu cea mai mare bucată/ din viața ta/ timpul/ visează la inseminarea cu ultimul fir de nisip/ a unei scoici pe care ai ținut-o ascunsă/ nu ai de ales și vei aștepta/ împreună cu el nașterea perlei/ poate vreo Cleopatră o va sparge-ntre dinți/ pentru că dizolvată nu poate fi/ bilioane de inimioni au gândit-o/ în laboratoarele inimii“. Situarea creației poetice ca scut în fața angoasei morții – metafora perlei ca semn al extincției și ca reper escatologic deopotrivă – pune în balanță timpul cronologic pe post de capcană care înghite sistematic toate viețile muritorilor și timpul singular care ar putea oferi o soluție prin mesajul irepetabil, dar deschis spre receptare, al frumuseții.
Legătura interpretativǎ aparte dintre actualitatea trăită și originile la care se face referire confirmă că, prin asumarea acestui hic et nunc irezistibil, frumusețea redevine protectoare și insistă mai ales acolo unde există rupturi sau deșirări: „sufletul meu – carne/ prin care trece nepăsătoare și/ crudă frumusețea lumii/ purtând în mâini/ un cuțit/ n-o să mă crezi cu el taie noduri/ am unul în gât“ („noduri“, p. 59). Contemplarea frumuseții cu scopul ultim de a fi apropriată copleșește uneori în maniera punerii repetate în perspectivă a obiectelor lingvistice până la stoarcerea de funcțiile lor destinale sau performative: din deșteptător, ceasul se preschimbă în adormitor; există un drept la nefericire pe care numai cei care scriu îl au; o bomboană poate fi dezbrăcată atât de erotic încât sexul să se transforme în exces; eul se definește în raport cu altul care este tot sine, urmând traseul rezonator circumscris de formula rimbaudiană Je est un autre. A fi „eu“ în momentul scriiturii presupune a metamorfoza mai multe identificări în propria identitate și a mărturisi poetic și în locul altor conștiințe, fiindcă nu există un sine unitar. Returul lui Jacques Lacan la Sigmund Freud a determinat o redefinire a noțiunii de subiect în acord cu cea de inconștient: subiectul nu este unul al conștiinței sau al vreunei tradiții filosofice, ci al inconștientului, care vorbește chiar și acolo unde nu gândește. Semificantul psihanalitic reprezintă așadar urma acestui inconștient, care debordează eul în dimensiunea sa simbolică, de limbaj.
Itinerariul frumuseții rescrie, în straturi sentimentale și chiar nostalgice, pătrunderea ei prin corp, de către psihic, uneori totalizator („tu salivezi mai precis/ adjectivezi/ cu gândul la rotunjimea perfectă“ – „mai aproape de ce-am iubit“, p. 85), alteori fragmentar și imposibil de articulat („mǎ voi loga cu un nume și o parolă/ false/ ca să spun adevărul./ jumătate de adevăr.“ – „login“, p. 76). Dacă există estetici și politici ale frumuseții, conform cărora ea a fost filtrată și analizată cât se poate de eclectic dintotdeauna, cum se poate aborda frumusețea incongruentă a faptelor și a obiectelor poetizate? Mai sunt ele frumoase potrivit vreunei teorii estetice moderne sau chiar vizavi de un anti-estetism actual? Poate frumusețea stă mai degrabă în stilul limbajului ce se ritmează semnificant, în tehnica uneori blândă, alteori violentă de a face cuvintele să vorbească tocmai prin ceea ce ele își propun să ascundă.
Experiența proprie a Luminiței cu o nouă etică a confesiunii, dar și cu imperativul prezenței nemijlocite și a transpunerii sale imediate, se amorsează prin ceea ce aș putea califica drept o dresare poetică. Cuvintele și sensurile lor nu sunt abordate neapărat pe calea tezaurului limbii, ci cu precădere prin ce au de afirmat împotriva limbii de dicționar și a interpretării uzuale. „Cu limba fracturată de frumusețe/ cuvintele mă calomniază/ nu mă apăr“ („luminița“, p. 30) anunță tocmai polifonia la care este supus subiectul care, prin urmare, trebuie să facă o alegere între tratarea deja consimțită a termenilor (sensurilor) și noul cuvânt ca eveniment, chiar ca advenire, ce leagă bavardajul și elucubrația de propria analiză poetică. Un cuvânt ivit la suprafața limbii precum o piele în mod firesc multi-stratificată pe care poeta trebuie să o îmbrace pentru a ajunge la deznodăminte satisfăcătoare.
Iată un ultim exemplu, ce confirmă că frumusețea din inimioni nu este o simplă determinare de limbaj dintr-un lanț de semnificanți anume sau un verdict hazardat, ci regula sau paranteza care condiționează acel „duh al adevărului“ ce vorbește de sine stătător atunci când vocea poetică vorbește: „andrapii și geminele au liurit pelime/ sende sende compino amar/ peste tot liorite/ începutul e mereu un plural“ („plural“, p. 46). Inconștientul este, într-adevăr, mereu plural în ritmul său creativ, precum poemul pe care îl scrie neîncetat.
