Deja și-a dat seama că mila rudelor nu se datorează neapărat suferințelor sale, cît celor pe care ea le provoacă lor, fără să vrea, cu boala ei nevindecabilă; și că, de fapt, se naște dintr-o remușcare caraghioasă acea milă îndurerată a lor. Soțul gras, chel și încruntat, verișoara grasă și sărmană, blindată cu două țîțe uriașe, sub bărbie, părul care parcă era o caschetă de fier pe fruntea joasă și perechea aia groaznică de ochelari pe nasul arogant, chiar ușor mustăcioasă, sărăcuța; voiau să sufere pentru ea, fiindcă înțelegeau să plătească astfel îndestularea, avuția care le va reveni la moartea ei.
Și, într-adevăr, atunci cînd ea suferea, îi stăteau alături, gîfîind cu îngrijorare; dar apoi, îndată ce boala o lăsa să mai răsufle și, în pat, putea să simtă din orice fleac o ușoară bucurie nevinovată, blîndețea unei adieri noi, în albul proaspăt al patului aranjat, nici unul nu participa la bucuria ei; dimpotrivă, plecau de lîngă pat și o lăsau singură.
Deci, o înțelegere limpede: nu-i ofereau dreptul de-a se simți bine; îi ofereau, în schimb, dreptul de a-i tortura cu boala ei, cît de mult putea, cît de mult se pricepea. Și parcă așteptau mulțumiri în schimbul acestei înțelegeri.
Nu era prea mult?
De torturat trebuia să-i tortureze inevitabil; n-avea încotro: nu depindea de ea. Că o lăsau pe urmă singură, în momentele senine, nu numai că nu-i păsa, ci chiar îi dădea o mare plăcere, fiindcă știa bine că cei doi nu și-ar fi putut nici măcar închipui de ce anume se bucură ea, cu ce anume trăiește.
Cu nimic, parcă. Și, într-adevăr, nu mai trăia din ceea ce alții au nevoie pentru a trăi. Astfel putea să și creadă că nu le ia nimic celorlalți, rămînînd acolo, în așteptarea morții care nu mai venea. Dar adesea ochii, care încă mai aveau strălucirea limpede a safirului, doar ei încă vii, în sfrijirea scheletică a chipului diafan, îi zîmbeau răutăcioși.
Poate că se vedea ca furnicuța de la începutul abecedarului său, pe cînd era fetiță: furnicuța aceea care, traversînd strada, îi întreba pe trecători:
‒ Cu ce vă deranjează, oameni buni, firul meu de pai?
Un fir de pai? Cu nimic! Însă furnicuța avea pretenția să se oprească toată circulația de pe stradă, oameni, vehicule, ca s-o lase pe ea să treacă ducîndu-și firul de pai.
Și măcar de-ar fi trecut! Dar nu trecea niciodată: nu putea trece, fiindcă de fapt pentru ea timpul nu mai trecea.
În așteptarea zadarnică a morții, viața exterioară parcă și-a pierdut sonorul pentru ea.
De ani și ani se tot întindea în boala aceea, pe care nici un medic n-a știut pînă acum s-o identifice; și nu se știa cum anume. În lumina camerei mari, albe, în patul mare, alb, se făcuse mai mică și mai fragilă decît insectele pe care, vara, abia le atingi și ți se preschimbă în pulbere de aur între degete. Cum făcea, așa, fragilă, să reziste la chinurile acelor îngrozitoare atacuri ale bolii, destul de frecvente? Parcă nu era o durere omenească, fiindcă îi smulgea din gîtlej urlete animalice, întunecate. Și totuși, rezista. Puțin mai tîrziu, calmă, era de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Se făcea tot mai slabă, asta da; și nu atît s-o vezi, dar era îngrozitor să ți-o închipui cît de slabă va ajunge în zece, în douăzeci de ani, cine știe! fiindcă poate încă douăzeci de ani, sau mai mult, va continua în patul acela să se transforme de vie într-un cadavru; totuși, fără să se deformeze, fără să piardă, ba chiar dobîndind tot mai mult un anumit farmec infantil, drept care parcă nu slăbea, ci parcă se micșora treptat, odată cu trecerea timpului, ca și cum, printr-o minune, trebuia să părăsească viața nu la bătrînețe, ci în copilărie, în marșarier.
Ochii însă, ochii, în sclipirea luminii albastre, în fețișoara aceea sfrijită de fetiță, nu erau copilăroși; deveneau, dimpotrivă, tot mai diabolic de răutăcioși; mai ales atunci cînd, după crizele de boală, ghemuită încă în pat, cu căpșorul ciufulit, jos de pe pernă, pe marginea șifonată a așternutului, se uita din spate la soțul gras și la verișoara grasă, care se îndepărtau cocîrjați, pîș-pîș, de pat.
Ce disperați erau sărmanii! Cine știe ce își ziceau dincolo și la ce se gîndeau dincoace, stînd s-o vegheze! Poate că o vedeau parcă răpită de o vrajă ciudată, de nepătruns, care le-o înfățișa parcă de foarte departe, totuși acolo, aproape, sub ochii lor. Ceea ce ea numea „soare“, ceea ce ea numea „aer“, atunci cînd, cu o voce care parcă nu mai era omenească, spunea „soare“, spunea „aer“, poate că nici unuia dintre ei doi nu i se mai părea același soare, același aer ca ale lor. De fapt, parcă era soarele din altă vreme, un aer pe care ea voia să-l respire în altă parte, la distanță; fiindcă aici, acum, probabil că lor li se părea că ea nu mai are nevoie nici de soare, nici de aer, nici de nimic.
Departe, departe, pe vremurile ei fericite, cu soarele și aerul de atunci, cînd era frumoasă și sănătoasă și veselă, iar ochii limpezi de safir aveau fremătări de dorință, sau furii hohotite; și unde, sclipitoare, exacte, pline de culoare, parcă reflectate dinaintea ei într-o oglindă, trăiau pentru ea înfățișările vieții sale, așa cum era atunci.
Se clătina umblînd, dar cu atîta ușurință! prin tunelul acela verde, al umbrarului lung, întunecos, avînd în capăt soarele orbitor; cu mînuțele trandafirii, ținînd borurile pălăriei largi de paie, prinsă pe margini cu un șnur de catifea neagră, înnodat sub bărbie. Vai, pălăria aceea de paie! Pe cristalul albastru al fîntînii, din capătul umbrarului, unde ea acum dă fuga să se oglindească, parcă e un coșuleț răsturnat.
‒ Amina! Amina!
Cine o strigă astfel? Coboară treptele sub umbrar. Pe plajă nu e nimeni. Și acum, în barcă, singură, pe marea agitată, se simte asaltată de valurile care o izbesc, cu lovituri de plumb. Și se simte apă, se simte vînt; trăiește în mijlocul furtunii. Și, de fiecare dată, la fiecare izbitură, vai! e o sorbire divină, care aproape că o face să necheze, amețită. O forță îndemînatică, minunată, îngrozitoare o azvîrle, apoi o leagănă înfricoșător. Iar în această spaimă amețitoare, ce voluptate!
Nu e voie să abuzeze de asta; dacă nu, vin iar suferința și mușcătura sălbatică a durerilor din piept, care o fac să urle ca o bestie. Nu, nu ‒ trebuie s-o țină la distanță ‒ așa ‒ viața ei, ca să și-o trăiască doar acolo, în amintire.
Vai, ce mult îi plac uneori, acolo, cîteva zile cu nori luminoși, după ploaie, cu mirosul de pămînt ud și, în lumina umedă, iluzia plantelor și a insectelor că e din nou primăvară. Noaptea, norii se revarsă peste stele și le îneacă, apoi le lasă iar să apară, pe pajiștile adînci și albastre. Iar ea, cu sufletul plin de cea mai neliniștită desfătare de iubire, își scufundă ochii în albastrul nocturn și soarbe toate stelele de acolo.
Cîțiva stropi de apă, cîțiva stropi de lapte, acum și nimic altceva. Dar în vis, așa, chiar și cu ochii deschiși, unde ea trăia mereu, veneau s-o hrănească abundent amintirile care pentru ea erau viața. Nu-i mai ofereau materialitatea, ci aroma și gustul mîncărurilor de odinioară, ale celor care-i plăceau mai mult, fructe și ierburi și aerul de atunci și veselia și sănătatea.
Cum putea să mai moară? După un somn scurt, sufletul ei era pe deplin refăcut și îi erau de ajuns trupului său, în halul cum se chircise, că aproape nu mai exista, un strop de apă, un strop de lapte.
Grosolănia caraghioasă a trupurilor, nu doar al soțului și al verișoarei, ci al tuturor celor care se apropiau de patul ei, era deja în ochii săi, în toate simțurile ei foarte ascuțite, de-o apăsare insuportabilă și motiv de scîrbă și uneori de groază. Subțirimea diafană a nărilor năsucului ei fremăta, tremura, resimțind mirosurile dezgustătoare ale acelor trupuri, grăsimea acră a răsuflării lor; și aproape că o apăsau inclusiv privirile lor, cînd se aținteau asupra ei cu milă. Da, da, mila asta, la fel ca toate celelalte sentimente și dorințe, în acele trupuri, le simțea ca pe o greutate și un miros urît. Își ascundea prin urmare adeseori fața sub perne, pînă plecau de lîngă pat. De departe, cu mai mult spațiu în jurul văzduhului limpede, luminos, al visului său, se uita la ei și, în sufletul său, rîdea de ei, ca de niște animale mari și ciudate, care nu se pot vedea singure, așa cum le vede ea, condamnate la suferința unor nevoi stupide, a unor patimi apăsătoare și tulburi.
Mai tare decît de toți ceilalți, rîdea în sinea ei de soțul său, cînd îl vedea înfipt ferm, în mijlocul camerei, cu îngîndurarea grea și întunecată a unui bou. Chiar și așa, de departe, îi zărea pielea spongioasă, presărată de punctulețe negre. Firește, el credea că se spală bine în fiecare dimineață; bine, așa cum se spală toți ceilalți; dar și celorlalți, oricît se spălau, tot le mai rămîneau pe piele acele punctulețe negre. Doar ea putea să le zărească, așa cum doar ea zărea porozitatea nasurilor și multe alte lucruri care, dacă se uita așa, de la distanță, pentru ea erau foarte amuzante.
Verișoara grasă, cu ochelari, de pildă, nu se putea stăpîni să nu-și coboare pleoapele, îndată ce ea o fixa, cu capul de obicei alunecat de pe pernă, peste albeața cearșafului pliat.
În acea întindere albă, chipul ei mic aproape că dispărea și se vedeau doar, ascuțiți și sclipitori, cei doi ochi mari de safir, ca două nestemate strălucitoare, înfipte acolo.
Însă rîdeau, ardeau drăcește de rîs, nu fiindcă sub ochelarii verișoarei zăreau pielea groasă și lungă de pe pleoape, parcă niște antene de insectă, ci fiindcă ea știa bine că verișoara, venind încoace așa de pașnic, cu un aer indiferent, s-o ajute, lăsa în celelalte camere, dincolo, o dramă pe care nu ți-ai fi putut-o închipui mai caraghioasă, în grosolănia ei: drama patimii ei, biata verișoară grasă, cu ochelari; drama, firește, a rușinii și a remușcării ei; dar și ‒ Doamne iartă-mă! ‒ și a tainicelor ei plăceri carnale cu verișorul gras, înveninate de cine știe cîte lacrimi, sărmana!
Ar fi vrut să-i spună ca, lasă, să nu mai pună atîta la inimă, fiindcă ea știe, a ghicit de o vreme și i se pare foarte normal că amîndoi, verișor și verișoară, întrucît moartea nu mai vine dincoace să-i elibereze, dincolo s-au lipit ca soț și soție, cu cele două trupuri grase ale lor ‒ vai, Doamne, se știe ‒ ispitiți unul de celălalt de apropiere și de nevoia unui sprijin reciproc. Foarte normal. Și deja de două ori, în șase ani, sărmana a fost obligată să dispară, prima dată trei luni, a doua oară două luni. Fiindcă – se știe, vai, Doamne – nu trece fără consecințe, de cele mai multe ori, această nevoie fierbinte de sprijin reciproc. Soțul i-a spus că ea s-a dus la țară să se odihnească un pic. I-a spus-o însă cu un asemenea aer rătăcit și rușinat, încît firește că ea ar fi izbucnit în rîs, de față cu el, dacă ar mai fi fost cu adevărat în stare să rîdă. Dar nu mai putea, decît din ochi de-acum. Să rîdă, să rîdă tare, cu gura ei roșie, cu dinții ei minunați, să rîdă ca o nebună, putea doar acolo, în visul viu unde se vedea, cu imaginea ei trandafirie și proaspătă, sănătoasă; iar acolo, da, a rîs, a rîs, a rîs, dar foarte tare, ca o nebună!
Poate că ar fi trebuit să-i pară rău, ca de un păcat, fiindcă pe alții îi costa lacrimi, inevitabil, acest rîs inutil al ei. Dar ce putea să facă, dacă nu murea? Și de altminteri, cum să-i pară rău, dacă amîndoi, obosiți să tot aștepte degeaba moartea, s-au aranjat dincolo așa de bine între ei? Fiindcă nu-și puteau reglementa, cu ea încă acolo, uniunea și nașterea celor doi copii? Ar fi trebuit să se gîndească la ei dinainte, la copii! I-au făcut și acum plîngeau? Din fericire, desigur, cei doi copilași încă nu puteau să participe la durerea lor, lăsați la fel ca ea pe dinafara caraghioslîcului patimilor grosolane și complicate.
I s-a dovedit asta, într-o zi.
În camera mare, luminoasă, nu era nimeni. Din cînd în cînd, verișoara se păcălea să creadă că ea doarme și poate de aceea s-o lase singură, în ciuda recomandării clare a soțului. (Cei doi trăiau împreună, dar firește într-un mod foarte ciudat, păstrînd în inimile lor grase, dar tandre, afecțiunea față de ea, o afecțiune care uneori se dovedea cu atît mai amuzantă, cu cît se arăta mai sinceră și emoționantă, dar care totuși trebuia să-i transmită uneori verișoarei o umbră de gelozie, dacă el, de pildă, ajutînd-o în momentele de criză ale bolii, îi aranja cu degete tremurătoare părul lung, de aur, amintirea îndepărtatelor mîngîieri intime.)
În ziua aceea, verișoara a lăsat-o cu ochii larg deschiși; dar nu contează; poate credea că doarme și a ieșit de o vreme din cameră cînd, dintr-odată, ușa s-a deschis și a intrat o fătucă groasă, cu ochelari, care ținea cu o mînuță la piept o păpușă cheală, într-o cămășuță roșie și fără un picior, iar în mîna cealaltă un măr ciugulit. Rătăcită și clătinîndu-se, parcă era un puișor de găină, fugit din coteț și intrat din greșeală în sufragerie.
Ea, zîmbitoare, i-a făcut semn cu mîna să se apropie de pat; dar fetița a rămas parcă vrăjită să se uite la ea de departe.
Cu ochelarii, biata copilă, era evident pentru oricine a cui fată era; dar bine hrănită altminteri, sănătoasă, liniștită și – puteai să juri – absolut neștiutoare de suferința plătită de mama ei s-o aducă pe lume în mod ilicit; neștiutoare și încîntată de merele mari și roșii care, pînă una-alta, se pot mînca, așa, cu coajă cu tot și doar cu ajutorul dințișorilor, pe lumea asta ilicită, unde pentru ea poate că doar păpușile pot să pățească asemenea nenorocire, să-și piardă un picior și părul de cîlți.
A vrut s-o trateze cu milă; și atunci cînd, la scurtă vreme, mama a venit în fugă, toată răvășită și desigur îngrozită, s-o scoată brusc pe fetiță din cameră, unde firește că intrase încălcînd paza riguroasă, a închis ochii și s-a prefăcut că doarme într-adevăr. S-a prefăcut că doarme și atunci cînd verișoara, încă toată agitată, a venit să-și reia locul de infirmieră, lîngă pat; dar, Doamne Dumnezeule, ce ispitită era să-și deschidă brusc ochii zîmbitori și s-o întrebe pe neașteptate:
‒ Cum se numește?
Da, haide, trebuia să se hotărască într-o zi sau alta să facă asta. Cine știe ce dezordine stîrnea dincolo să mai păstreze, dincoace, tot acest mister zadarnic! Și apoi murea de curiozitate să știe dacă celălalt copil este un mormoloc, sau o altă fătucă și de asemeni dacă a doua, ca să nu fie confundată, poartă ochelari.
Dar s-a lămurit de la sine misterul, într-un mod neașteptat, la cîteva zile după intrarea aceea pe furiș a fetiței în cameră.
Urlete, plînsete, zgomot de scaune răsturnate, o mare hărmălaie, în ziua aceea, au venit din camerele celelalte, la ora prînzului. Ea a priceput că cineva e tîrît cu mare osteneală, ținut de cap și picioare, dintr-o cameră în alta, din sufragerie într-un pat. Soțul? L-a lovit apoplexia? Plînsetele, urletele erau disperate. Probabil că a murit.
Nu pentru ea, care de atîta vreme stătea aici s-o aștepte, ca o pradă înhățată, ci pentru altul, care nu se aștepta, a intrat moartea în casă. A intrat, poate trecînd prin fața ușii deschise a acelei camere albe; poate că s-a oprit o clipă, să se uite la ea în patul alb; pe urmă s-a furișat alături, în sufragerie, ca să-l lovească din spate, cu degetul încovoiat în craniul sclipitor, pe soțul gras, ocupat să-și devoreze fără bănuieli prînzul de toate zilele.
Acum trebuie să plîngă de această nenorocire? Asta e pentru cei ce rămîn în viață. Sărbătorile, doliul, bucuriile, durerile celorlalți nu mai erau de multă vreme pentru ea, care din patul său le privea doar ca pe niște aspecte caraghioase, dintr-un lucru care n-o mai interesează. Și ea era în pragul morții. Acel fir subțire de viață, pe care-l mai păstra, îi trebuia s-o conducă afară, departe, în trecut, printre lucrurile moarte, unde numai spiritul ei mai trăia, neavînd deja alte pretenții dincoace, în viața celorlalți, decît la un strop de apă, la un strop de lapte; așa că nu mai putea s-o lege de această viață, a celorlalți, deja străină de ea, ca un vis lipsit de sens.
A închis ochii și a așteptat ca dincolo să se potolească treptat hărmălaia.
După cîteva zile a văzut că intră în cameră, îmbrăcată în negru, între cele două fetițe, îmbrăcate și ele în negru, verișoara grasă, cu ochelari, desfigurată de plîns. S-a înfipt ca un coșmar acolo, în fața patului; apoi s-a apucat să tremure, vorbind răgușit; și, pînă la urmă, i s-a părut că e corect să-i strige în obraz, printre lacrimi infinite, disperarea ei, arătîndu-i cele două fetițe orfane și paguba deja ireparabilă, pe care ea le-a pricinuit-o, fiindcă n-a murit mai repede. Ce, ce se va alege acum de cele două fetițe?
Ea a ascultat-o, mai întîi înspăimîntată; dar apoi, prelungindu-se cam mult spectacolul ușor teatral al acelei disperări totuși sincere, n-a mai ascultat; s-a uitat țintă la cealaltă fetiță, pe care încă n-o cunoștea și a remarcat cu plăcere că aceasta n-avea ochelari. I s-a părut o mîngîiere să se simtă așa de plăpîndă, aproape impalpabilă, în răcoarea așternutului alb, albă, în fața acelei înnegriri neliniștitoare, furtunoase, scăldate în lacrimi, care o cuprindea și o frămînta pe verișoara grasă; și chiar caraghios i s-a părut că și-a asumat ea singură, astfel, doliul după soțul ei și că l-a impus și celor două fetițe sărmane, care din fericire parcă nu-și mai aminteau de nimic și purtau o mare uimire, în ochii larg deschiși, că au pătruns în sfîrșit în camera aceea interzisă și o văd în pat pe ea, care le privește cu o curiozitate afectuoasă.
Nu înțelegeau, desigur, cele două fetițe că ea le-a produs o mare pagubă, acea pagubă mare pe care mama lor o țipă cu atîta disperare. Dar chiar nu există nici un remediu? nici un remediu? A întrebat-o, în numele celor două fetițe, ca să le scutească de spaima produsă de șuvoaiele acelea de lacrimi și de toate țipetele acelea. Există? Păi atunci, de ce atîta plîns și țipete? despre ce e vorba? să le lase tot ce are celor două fetițe? Dar imediat! cît de repede! De fapt ea, pentru sine, credea că nu mai are decît firul acela subțire de viață, care are nevoie doar de un strop de apă, de un strop de lapte. Ce-i pasă de tot restul? Ce-i pasă dacă le lasă altora ceea ce nu mai este al ei de multă vreme? E o treabă dificilă și foarte complicată? Ah, da? dar cum? și de ce? Păi chiar că este un caraghioslîc insuportabil viața, dacă un lucru așa de simplu poate să devină dificil și complicat.
Și parcă a văzut intrînd în cameră, cîteva zile mai tîrziu, complicatul caraghioslîc al vieții, în persoana unui notar care, în prezența a doi martori, s-a apucat să-i citească un document interminabil, din care n-a priceput nimic. La sfîrșit, cu multă delicatețe, s-a pomenit cu un obiect pe care nu-l mai vedea de multă vreme. Un pix, ca să-și pună semnătura pe acel document, nu doar la sfîrșit, ci de multe ori, pe marginea fiecărei pagini.
Semnătura ei?
A luat pixul; s-a uitat la el. Aproape că nu mai știa să-l țină între degete. Și și-a ridicat o clipă, în obrazul notarului, ochii limpezi ca safirul, cu o expresie rătăcită și zîmbitoare. Semnătura ei? Așadar avea încă importanța unui nume, ea? un nume de lăsat acolo, pe hîrtia aia?
Amina… și mai cum? Numele de domnișoară și apoi cel de femeie măritată. Ah, și mai trebuia să adauge și titlul de văduvă? Văduvă… ea? Și s-a uitat la verișoară. Apoi a scris: Amina Berardi, văduva răposatului Francesco Vismara.
A rămas o vreme să-și admire scrisul nesigur pe foaie. Și i s-a părut atît de caraghios să se creadă că pe rîndul acela, cu scrisul ei, era într-adevăr ea, iar ceilalți nu doar că se pot mulțumi cu atît, dar să fie chiar uimiți, ca în fața unui gest de mare generozitate, care constituie o adevărată avere pentru bietele fetițe, îmbrăcate în negru, semnătura aceea. Da? Mai vreau, atunci! mai vreau… Amina Berardi, văduva răposatului Francesco Vismara… Pentru ea era ca o glumă, să-și întindă numele ăla lung și caraghios, acolo, pe toate foile alea ștampilate, ca o fetiță îmbrăcată în om mare, legată cu șnurul lung de la halatul mamei.
Imagine reprezentativă: Spreaker
