O variantă a acestui articol a apărut în revista Korunk, 2023/4.
Într-un studiu recent, publicat în revista Science,1 Ted Schultz, curatorul pentru furnici al Muzeului Național de Istorie Naturală din cadrul Institutului Smithsonian, demonstrează pe baza unor ample date genetice că furnicile au început să practice agricultura acum șaizeci și șase de milioane de ani. La sfârșitul perioadei cretacice, când asteroidul care a lovit Pământul a exterminat dinozaurii, furnicile au profitat de noile condiții pentru a se lansa în exploatarea, cultivarea, relocarea și chiar altoirea fungilor care le asigurau hrana.
Și în literatură și artă furnicile au avut un debut timpuriu, datorat fără îndoială fascinației pe care au exercitat-o asupra observatorilor umani. În Biblie furnica este recomandată ca model de conduită: „Du-te, leneșule, la furnică și vezi munca ei și prinde minte! Ea, care nu are nici mai-mare peste ea, nici îndrumător, nici sfătuitor, își pregătește de cu vară hrana ei și își strânge la seceriș mâncare.“ (Solomon, 6:6-8). Furnica este prima dintre cele patru animale de pe pământ considerate a fi cele mai mici și mai înțelepte: „Furnicile, neam fără putere, care își agonisesc vara hrana lor…“ (Solomon, 30:25).
Acestea trebuie să fi fost și calitățile care au propulsat-o peste secole în fabula lui La Fontaine, Greierele și furnica, a cărei morală e cel mai adesea deraiată involuntar de faptul că cititorul empatizează instinctiv cu greierul, poate și din pricina iritării provocate de insistența cu care furnica este dată drept exemplu.
În prima jumătate a secolului 20 se înregistrează deja poziționări ironice față de furnică la poeți ca Ogden Nash și Robert Frost. În poezia „The Ant“, Nash demontează mitul proverbialei hărnicii a furnicii punându-l pe seama unui exces de acid formic („The ant has made herself illustrious/ By constant industry industrious./ So what? Would you be calm and placid/ If you were full of formic acid?“).2 În mult mai amplul său poem „Departmental“, Frost comentează ironic inexorabila compartimentare din lumea furnicilor și incompatibilitatea ei cu valorile societății umane.
În poemul „Ants“, publicat de Joanie Mackowski în numărul din aprilie 2000 al revistei Poetry, intruziunea furnicilor în baia poetei e un prilej de meditație asupra conlocuirii cu o specie stranie, în prezența căreia reperele lumii noastre își pierd semnificația, ajungând să ne deruteze și pe noi. Ieșite din mediul lor, furnicile lui Joanie Mackowski se raportează la ambientul uman cu inadecvarea neliniștitoare a reprezentanților unei civilizații extraterestre: „Peterson’s/ calls them social creatures, yet what/ grim society…“.
Atât prin construcție, cât și prin comportament, furnicile au ceva de aliens, așa cum apar aceștia în literatura (și în producțiile cinematografice) SF. Într-un studiu publicat în Journal of the Fantastic in the Arts,3 Natacha Vas-Deyres urmărește fascinația exercitată de lumea insectelor asupra oamenilor de știință de la sfârșitul secolului 19 până la jumătatea secolului 20. Această fascinație, reflectată într-o explozie de texte științifice, a fost replicată spontan într-o literatură speculativă emergentă, care își propunea să proiecteze și să exploreze o lume non-umană. Corpusul astfel rezultat a fost definit a posteriori, ne informează Natacha Vas-Deyres, ca „proto literatură SF, deoarece alcătuia o galaxie intertextuală care a generat un motiv literar pregnant în literatura SF de expresie franceză și nu numai“.
Protagoniștii operelor discutate de Vas-Deyres sunt furnicile. Autoarea trece în revistă opere mai mult sau mai puțin obscure, dar absolut relevante. Han Ryner, scriitor francez anarhist, construiește în L’Homme-fourmi (1901) o societate exemplară a furnicilor, care o eclipsează pe cea umană. În acest context este evocată și nuvela SF a lui H.G. Wells, The Empire of the Ants (1905), unde furnicile inteligente distrug metodic așezări umane din Brazilia și amenință însăși civilizația umană. Între decembrie 1906 și martie 1907 apare în foileton romanul Spiridon le Muet de Andre Laurie, colaborator apropiat al lui Jules Verne. Spiridon e o furnică gigantică, biolog de meserie. Printre abilitățile lui Spiridon se numără și cea de a face disecții pe oameni. Natacha Vas-Deyers îl menționează și pe scriitorul maghiar Arpàd Ferenczi care, în romanul Furnicile lui Timothy Thümmel (1923), prezintă furnicile sapiente Aruwini din Africa centrală (Formica sapiens diligens) într-o opoziție deloc flatantă cu decăzuta societate umană (Homo immoralis semisapiens). În romanul-foileton The Radio Man (1924) al scriitorului american Ralph Milne Farley, apar și primele furnici extraterestre, formienii, a căror colonie se află pe planeta Venus. Raymond de Rienzi, în Le Formiciens (1932), creează o lume ideală dominată de strămoșii preistorici ai furnicilor de azi, care în jurasic echivalau cu niște veritabili super eroi.
În fine, lista autorilor care îi conferă furnicii statutul de ființă superioară este mult mai lungă și merită parcursă cu atenție. Concluzia studiului publicat de Natacha Vas-Deyres este că textele speculativ-entomologice discutate „coincid, în contextul francez post-naturalist și post-decadent, cu ascensiunea unui anti-intelectualism care presupune dorința de a explora noi forme de inteligență“.
Interesul literar față de furnici continuă în cheie SF și dincolo de perioada discutată în studiul mai sus menționat. Inclusiv în literatura franceză. În 1991 Bernard Werber a publicat romanul Les Fourmis, unde urmărește în paralel personaje-furnici și personaje-oameni, descriind situațiile bizare cu care se confruntă și sugerând imposibilitatea comunicării dintre cele două specii și, prin extensie, dintre oameni și alte specii inteligente. Cartea a fost un succes și s-a tradus în peste treizeci de limbi, devenind primul volum al unei trilogii (urmată în 1992 de Le Jour Des Fourmis și, în 1996, de La Révolution Des Fourmis).
Furnicile reapar în context preistoric și în fabula satirică a lui Cixin Liu, Despre furnici și dinozauri (2020), unde imperiile celor două specii titulare coexistă pașnic în cretacic. Până la un punct…
Literatura pare mereu gata să recicleze furnicile în povești care mizează pe fascinația oamenilor față de o lume în care societatea umană se percepe ca într-o oglindă alternativ utopică și distorsionantă. Furnica este, în consecință, o ființă ambivalentă. Italo Calvino, în La formica argentina (1952), spune o poveste horror, în care specia de furnici titulară terorizează o familie, dar și restul populației satului în care familia s-a mutat recent. În Morpho Eugenia (1992), A.S. Byatt introduce o colonie semi-artificială de furnici, „cultivată“ cu scop didactic de un entomolog pentru beneficiul copiilor din familie, care astfel pot urmări această societate alternativă în spatele unui ecran de sticlă. Experimentul, plasat în epoca victoriană, stă la baza unei cărți care va combina date și observații științifice cu ficțiuni morale inspirate din viața furnicilor. Alteori, furnica nu face decât să traverseze peisajul, autorul mizând pe capacitatea cititorului de a reacționa la ambivalența ei – ca, de pildă, în povestirea lui Boris Vian, Les Fourmis (1947), în a cărei scenă finală vedem cum furnicile urcă în valuri pe trupul rigid al unui soldat care, călcând pe o mină, rămâne nemișcat pentru a amâna (cât timp?) explozia.
Deși dimensiunile lor nu par a încuraja o abordare plastică, există furnici imortalizate în opere celebre. În Istoria naturală, Pliniu cel Bătrân povestește despre sculptorul lacedemonian Callicrates, care făcuse o furnică de fildeș atât de mică, încât numai el putea să-i distingă părțile corpului. Dalí, un admirator declarat al furnicilor, le reprezintă frecvent în tablourile sale din perioada suprarealistă – Le Jeu Lugubre, Le Grand Masturbateur, Les accommodations des désirs, Gala, La Persistance de la mémoire, Composition surréaliste aux figures invisibles. În Mobius Strip II (1963), M.C. Escher aduce la rândul lui un omagiu plastic furnicii, postulând relația ei intimă cu infinitul într-o xilogravură unde sunt reprezentate opt furnici roșii angajate într-o perpetuă deplasare pe banda lui Mobius. În cu totul altă categorie se încadrează pictura artistului californian Chris Trueman, Self Portrait With a Gun (2010), unde furnicile nu sunt subiectul, ci materialul operei. În loc de vopsele, artistul a folosit 200 000 de furnici fixate pe un panou de plexiglas cu rășină epoxidică. Pictura îl reprezintă pe fratele artistului în costum de cowboy, cu arma în mână.
Sunt, aici, doar câteva exemple care atestă prezența furnicii în literatură și artă. Dar numărul lor este mult mai mare. Am omis cu bună știință literatura pentru copii, pe care furnicile o populează frecvent – de pildă, în celebra serie Ferda Mravenec (Furnicuța Ferdy) a autorului ceh Ondřej Sekora. Sau, mai recent, cartea lui Augustin Cupșa, Două furnici și un elefant. De la un capăt al Lumii la celălalt (Humanitas Junior, 2023), unde specia este ingenios antropomorfizată.
Am observat, cu ocazia scrierii acestui text, că mintea mea tinde să colecționeze instinctiv referințele literare și artistice la furnici. Fișierul în care le cataloghez e în continuă expansiune, dar el nu va putea fi niciodată complet. De aceea i-aș încuraja pe cititorii fascinați de prezența furnicilor în literatură și artă – dar și în mediul înconjurător – să-și facă ei înșiși astfel de fișiere. Poate odată vom ajunge să le punem cap la cap…
Până una-alta, interesul meu față de furnici mi-a inspirat o nouă poveste din seria Apolodor explorator, apărută la Editura Arthur, în care îl plimb pe pinguinul naumian prin lumea – și anatomia – furnicilor. Cartea urmează să apară în decembrie, 2024.
- „The coevolution of fungus-ant agriculture“, Ted R. Schultz et al., Science, 3 oct. 2024, Vol. 386, Issue 6717, pp. 105–110, DOI: 10.1126/science.adn7179. ↩︎
- Furnica e celebră-n veșnicie/ Prin a sa necurmată hărnicie./ Păi ce? Mata’ ai sta placid, vecine,/ Dac-ai avea acid formic în vine? n. trad. (The Ant, din ciclul A Nashional Menagerie, apărut în volumul The Best of Ogden Nash, Linell Nash Smith, ed. Ivan R. Dee, Chicago, 2007). ↩︎
- Vas-Deyres, Natacha, et al. „Of Ants and Men: An Entomological Journey to the Heart of Proto-Science Fiction (1890-1950)“. Journal of the Fantastic in the Arts, vol. 30, nr. 2 (105), 2019, pp. 157–175. JSTOR, https://www.jstor.org/stable/26948930. Consultat ultima oară la 23.02.2023. ↩︎
Imaginea reprezentativă:
Baltic amber inclusions – 40-50 million years old – Ant
Anders L. Damgaard, 2010
