Introducere. Din anul 2008 şi până astăzi am tot bătut România ȋn lung şi ȋn lat. Rar locuitor al acestei frumoase şi mănoase ţări care să o cunoască mai bine decât mine. O spun cu mândrie necenzurată şi asumată plenar. Glumesc, evident. Nu este vorba de o cunoaştere din plăcere, ci mai degrabă de una din durere. Durerile facerii și desfacerii a diferite „terenuri“ de cercetare etno-antropologică – dacă al doilea cuvânt nu este prea pompos, prea bling-blig, s-a umplut ţara de antropologi ȋn ultima vreme, cu vrerea Dumneavoastră, ultimul pe listă, chiar cel ce scrie aceste rânduri. Ştim de la părinţii ştiinţelor sociale că a ȋmpărţi lumea ȋn categorii nu rezolvă problemele, dar măcar avem o mai bună reprezentare de ansamblu, ne putem orienta mai uşor ȋn interiorul acesteia. De multă vreme doream să realizez un inventar, o ȋmpărţire pe categorii a diferitelor locuri de cazare ȋn care am locuit ȋn aceşti ani lungi de zile. Nu din prisma turistului, ci a utilizatorului obişnuit, a celui nevoit să ocupe o cameră, să aibă un adăpost deasupra capului. E un exerciţiu incert, repet, poate chiar uşor periculos. Dar merită ȋncercat. Aşadar…
Hotelurile. Sunt ȋn continuare cele mai populare forme de cazare din România. Eu le-am preferat ȋntotdeauna pe cele construite ȋn perioada comunistă, din multiple motive. Sunt aşezate ȋn general ȋn centrul oraşelor, au parcare generoasă, camere mari (nu credeam că voi ajunge vreodată să afirm acest lucru), privelişte frumoasă. Serviciile sunt standard, camerele la fel, de cele mai multe ori renovate minimal, ȋncă mai găseşti pe ici, pe colo, urme ale trecutului. Altele au scăpat neatinse de valul „modernizării“ cu orice preţ. Acestea ȋmi plac şi cel mai mult, sunt madeleinele mele, mă tulbură, mă ȋntorc ȋn timp, plutesc ȋntr-o nostalgie păstoasă, materializată, ȋntineresc cu 30 de ani. Bucătăria este modestă, ȋn cazul ȋn care există. Sunt unele hoteluri de acest tip ȋn care servirea a două ouă ochiuri cu brânză rasă deasupra a fost deja o mare favoare. Ce-i drept, la micul dejun. La prânz şi seara, ceva uşor, ceafă cu cartofi pai. Dar sunt şi surprize. La Tulcea, ȋntr-un hotel de acest tip etalat de-a lungul Dunării, construit ȋn epoca de aur pentru aurul turiştilor străini, am ajuns imediat, dar chiar imediat după ce s-au ridicat restricţiile de călătorie din gluma tragică, dar şi trist-amară numită „pandemie“. Eram singura persoană din sala de mese imense, ȋn care puteai să te dai liniştit cu trotineta, electrică sau nu. Chelneriţa de şcoală veche mi-a adus o minunată saramură de crap, preparată după o reţetă simplă, comunistă și ea. Nu o descriu aici, pentru că sigur vi s-ar face foame. „Ştiţi domnu’, turistul străin nu prea se ȋmpacă el cu usturoiul, mai ales englezul şi neamţul, am ȋncercat să ne adaptăm de-a lungul vremii, e doar saramură cu roşii uscate rehidratate, ardei roşu şi cimbru, mi-a spus ea pe un ton vinovat. Cu ungurul şi francezul nu avem probleme, iubesc usturoiul ca şi noi“. Am ajuns, aproape fără să vreau, nu plăteam eu, şi ȋn cele mai scumpe hoteluri din România, unde nu m-am simţit deloc bine. Oricum, nu eram lăsat să-mi parchez Dacia lângă Bugatti-urile opulente de la intrare – serios, chiar aşa mi s-a ȋntâmplat odată la Iaşi. Fauna din interior este ȋngrozitoare, de la noi ȋmbogăţiţi, manelişti celebri şi vedete de carton presat venite să jurizeze concursuri de „talente“ televizuale. Întâmplarea face ca ȋn timpul ȋndepărtatei mele studenţii din Elveţia, să fi lucrat ȋntr-un veritabil patru stele pe malul gârlei Lemanului, la Geneva, cu o stea Michelin ȋn bucătărie. Acolo am văzut şi gustat, la propriu, fie şi din postura de sclav salariat, luxul asumat plenar, natural, moştenit istoric. Aici, la noi, ȋn limburile Europei de Est, la est de Est, de fapt, totul este maimuţăreală, luxul devine spoială şi pornografie socială. Aş fi vrut să descriu şi micul-dejun din astfel de locuri, dezmăţul culinar şi cantitatea enormă de hrană care rămâne şi se aruncă. Dar mă opresc aici, mi-e teamă să nu par (sau poate chiar sunt) ipocrit. Ba nu, nu mă pot opri aici. Toate, absolut toate hotelurile din România au ȋn comun calitatea ȋngrozitoare a cafelei. La ȋnceput, acum un sfert de secol, cafeaua era „americană“, de „filtru“, uneori chiar avea gust de hârtie muced-afumată, se simţeau ȋn cerul gurii straturi geologice de cafea reutilizată, ca schimbările climatice ȋn inelele bătrânilor arbori doborâţi la pământ. Uneori se mai ȋntâmpla ca o bucătăreasă ninsă de ani şi de pete mici de grăsime (iertare, este o răutate gratuită, ştiu, dar nu am putut rezista plăcerii să o servesc caldă) să vină cu un ibric de cafea turcească, dacă o rugai frumos. Îşi turna şi ea o cafeluţă şi stătea la masă lângă tine, pentru a-şi povesti viaţa, ce fată bună a avut şi de ce ginere beţiv şi curvar a avut parte. Să revin ȋn modernitatea ecranelor tactile. Acum cafeaua curge dintr-o cutie neagră. Se comandă de client din mai multe pictograme. Automatele acestea sunt scule sensibile, au nevoie de mentenanţă şi iubire mecanică. Se blochează adesea. Sau nu sunt alimentate ȋn apă şi cafea, care acum se numesc „consumabile“. Se formează cozi lungi. Iar cafea susurată de ele, da, cafeaua, se bea, se consumă, dar este standard, ca vieţile noastre intrate ȋn epoca ai-ului.
Pensiunile. Toată lumea o ştie, dar e bine să o repetăm, au răsărit ca ciupercile după ploaie în anii 2000. Tot atunci, la ȋnceputurile lor, aveau o doză de umanitate ȋn ele, nu se transformaseră ȋncă ȋn „biznisurile“ pe care le cunoaştem astăzi. Încă mai puteai vedea gazdele care te primeau la sosire, cu sau fără faimoasa ţuiculiţă de „bine aţi venit“. Tot atunci, la ȋnceputuri, mi s-a ȋntâmplat să fiu ospătat gratis, din milă creştină, „dacă tot a venit domnu’ până aici la noi, trebuie să fim şi noi oameni, şi mai dăm şi de pomană, pentru „mămika şi tătikul“… apuse sunt acele vremuri, acum „pensiunile“ s-au pensionat de multă vreme şi au devenit ȋn general atroce afaceri pentru tot soiul de indivizi care vor să „investească“, de la primari veroşi la tot felul de speciali care nu ştiu unde să-şi investească banii strânşi de-a lungul unei vieţi la fel de speciale şi ea. Pe proprietarii adevăraţi ai biznisului nu-i mai vezi de multă vreme la faţă – un semn sigur al deturnării conceptului de „pensiune“ – cei care te ȋntâmpină sunt vecini, mătuşi, veri de gradul trei care au grijă ȋn general de loc. O grijă variabilă – unele dintre ele sunt curate, arată bine, toate au un uşor aer de IKEA agrementat cu o oală, două de lut, pentru „tradiţie“, dar am stat şi ȋn locuri atroce, care nu mai văzuseră cârpă şi apă de luni, poate ani de zile. Pe internet, evident, totul arată bine. Chiar şi aşa, ȋncă mai poţi găsi un strop de confort, de avantaje: apropiere de natură, privelişti frumoase, experienţe „autentice“ (este atât de uzat acest cuvânt ȋncât mi-e milă de el, nu mai ştiu cum să-l folosesc, ȋl ȋmbrac ȋn vata ghilimelelor) şi preţuri mai mici decât la hoteluri. Mi s-a ȋntâmplat să am clipe de pure bonheur ȋntr-o pensiune din Horezu, Vâlcea, pe când eram purtat acolo de niscai treburi de cercetare de teren. Livadă în faţă, zumzet de harnice albine, parfum de crini virgini (de dragul rimei şi al tătuţului Freud) şi excelentă conversaţie cu un cuplu de pensionari din Cluj, el muzician, ea pictoriţă, genul de ultimi intelectuali de modă veche ȋncă ȋn viaţă ȋnaintea apocalipsei TikTok. Ardeleni, ȋn plus, adică o anumită rezistenţă la glumele mele adesea superficiale şi un uşor aer de mirare central-european ȋn faţa faptului că Valahia poate produce minuni ca Mănăstirea Horezu – ȋn fine, altă discuţie, alt borş de peşte, cum se spune la mine la Ibrail, pe mal de Dunăre.
Bonheur-ul s-a dus dracului odată cu venirea unei familii extinse din Bucureşti. „Băieţii“ erau colegi şi lucrau la o mare firmă de curierat, „fetele“ prin diferite depozite şi birouri, pe posturi mărunte. Chiar şi nişte bunici, foşti muncitori, patrioţi, vitaminizaţi, destoinici, aduşi să se plimbe puţin şi să se ocupe de cei mici. Au luat ȋn stăpânire pensiunea, au umplut-o de viaţă, miros de mici şi ritmuri nervoase de manele. Albinele, afumate, au dispărut, la fel ca Europa Centrală, foştii mei parteneri de dialog şi coniac, seara, pe terasă, s-au extras discret ȋn la fel de discretul lor Opel Corsa la o oră mică de dimineaţă. Poate că ar trebui să mai scriu ceva despre serviciile suplimentare oferite de pensiunile româneşti, gen „ciubăr“ sau „piscină ȋncălzită“. Dar nu o voi face. Am să spun ȋnsă câte ceva despre comentariile extrem de bune pe care le lasă românii pe internet. Suntem un popor uşor de mulţumit. Dacă avem apă caldă şi prosoape curate, atunci totul e bine. Dacă locul mai are ȋn dotare şi un „grătar“, atunci totul e minunat, fabulos. 9.8 din 10 puncte.
Pensiuni de la marginea drumului. Pentru şoferii de camioane, rătăciţi şi naivi. Aici, măcar se mănâncă bine, Regele Ciolan, Regina Ciorbă de Burtă, copilul, mic. Multe au ploşniţe. Despre toate acestea şi ȋncă multe altele, ȋn episodul următor.
Imagine reprezentativă: Transylvania, Asztalos András, Fortepan, 1916
