Luntre și punte, apariție postumă care adună poeme scrise de Ovidiu Verdeș între 1988-1990, sădește un vag, dar necesar sentiment de impietate la apropierea de intimitatea poeziei adolescenței și tinereții autorului. Reținută ca un document al temperaturii unei vârste, volumul operează cu selecția. Departe, așadar, de a fi un barometru exhaustiv, pentru care restul cărților, dar și recentele poeme date-n vileag de Observator Cultural, sunt o completare obligatorie, volumul funcționează, așa cum atenționează Rodica Zane în nota cărții, drept o etapă într-un joc dificil în așteptarea unei ediții critice Ovidiu Verdeș. Deocamdată însă, Luntre și punte promite ochirea cu rezultate savuroase în nervul in nuce al afinităților literare și sensibilității celui care n-a fost numai profesorul de Teoria Literaturii Ovidiu Verdeș, ci și, cu adevărat, poet.
Luntre și punte
de Ovidiu Verdeș
Colecția Vorpal
Nemira
2023
Că temperamentul său n-a fost niciodată izolat de mizele experimentale și culturale ale generației, de timbrul celor care apropie Muzici și faze de Lucrările în verde ori Exuviile colegei Simona Popescu, că fermentul cenaclului Universitas, în așa-zisa sa aripă de germinație critică și eseistică, din care a făcut (mai ales) parte autorul a lăsat urme, mai palide ori mai luminescente, în personalitatea scriitorului Ovidiu Verdeș, așa cum singur își amintește, melancolic și ironic, în intervenția sa la Universitas. A fost odată un cenaclu, acestea sunt adevăruri secundare în fața mărturiei scrisului sagace, conștient de pontajele sale, chiar dacă despletite încă tiptil, ale tânărului Verdeș. O arată anecdota primei ieșiri în lume a poemelor sale, despre care Verdeș își amintește confruntându-și duios profesorul, dar refuzând fervent, cum altfel decât prin umor, patetismul: „DE CE MI-AȚI ÎNĂBUȘIT, DOMNULE MARTIN, EUL POETIC?“. Mircea Martin apasă, mă tem, pedala greșită când pune jocul autoironic al lui Verdeș pe seama frustrării și a mai vechii dispute, conciliate numai superficial de optzeciști, dintre eul poetic și supraeul critic. Spun conciliate superficial fiindcă, transcriind nevoia unei raportări (inclusiv) teoretice la propriile proiecte poetice, cucerite pe filiera dezbaterilor asupra postmodernismului (vezi, de pildă, celebrul dosar din Caiete Critice, nr. 1-2, 1986), dar și a traducerilor din spațiul anglo-american și european, o (re)survolare a poeziei generației optzeci încă are, drept criteriu pentru taxonomii, nu mai încăpătoarele intrări ale lui Gheorghe Crăciun, tranzitivul și reflexivul, ci mai degrabă cele în măsură să redea eșantionul capului teoretic pe care fiecare poet l-a pus, cu mai trudnic sau mai degajat aplomb, la lucru. Și nu cu totul diferit stau lucrurile nici azi. Iată ce crede Mircea Martin despre tensiunea dintre eul poetic și cel critic, cu aplicație pe autorul nostru: „Ovidiu Verdeș nu era câtuși de puțin un practicant al patetismului, așa că se grăbește să-și transforme întrebarea într-o glumă; cu toate acestea, dincoace de autoironie, se simte aceeași frustrare. Autorul însuși ne ajută să ne apropiem de cauza ei mai adâncă decât nerecunoașterea ca poet, cauză ce rezidă în dicotomia, activă, în cazul său, între eul poetic și supraeul critic, în complicațiile nevrotice pe care le presupunea trecerea de la registrul critico-teoretic la cel poetic.“ Afirmație care nu surprinde la un teoretician atașat, el însuși, de distincția formulată de Pascal, în secolul al XVII-lea, dintre esprit de géométrie și esprit de finesse…
Să ne apropiem, însă, de poezia lui Ovidiu Verdeș, așezând textele din Luntre și punte în prelungirea și oglinda celor publicate în Observator Cultural (nr. 1166 și 1155, 2023). Iată cum, într-un poem din 1980, toți copiii cresc, tânărul Verdeș închina o odă alienării pruncilor născuți și făcuți în spiritul politicii natalității comuniste, crescând și copilărind cu speranța că, adulți, își vor putea făuri ei înșiși o a doua naștere: „ah! toți copiii creșteau,/ca și cum te-ai semna de nenumărate ori/pe o danie, pe un testament,/pe o rețetă culinară,/pe crucea mormântului tău; –/drepți și înalți prin vestibule,/călare pe mături, bătând cu piciorul un ritm,/trasează graficul și arborele de familie,/creșteți dară, pruncilor,/ca apele când taie întunericul în fracții,/creșteți și voi cum/toți copiii cresc și toți au crescut mari.“
În Luntre și Punte, copilăria reapare în nodul ei (deja) nostalgic, depănându-se de printre acareturi vechi, jocuri, mirosuri de țoale și straie prăfuite sau dintre faldurile parfumate ale rochiilor bunicii, cum se petrece în poemul Vechiul dulap (p. 22), de o simplitate duioasă, ademenitoare, în vibrația lui Petre Stoica: „În copilărie îți plăcea să te ascunzi în vechiul dulap,/În după-amiezile de vară, când toți ai casei dormeau, căutând/Printre rochii vechi de când era bunica fată/(se spune că a fost o femeie frumoasă)/umbră și răcoare.“ Vorbind, apoi, cu și despre o nelămurită iubită, Verdeș descrie, în fapt, relația sa cu literatura. Fără să antropomorfizeze scrâșnit, în poeme precum Literatura asta (p. 33) sau Persoana ei (p. 29), ea e însăși poezia în fața căreia, deopotrivă noțional și emoțional, Verdeș e stângaci: se poticnește și o așteaptă, dar „ea îi face semn că nu…“ (p. 44). Și nu-i de mirare: e o curtare mutuală, seducătoare fiindcă-n multe privințe neîmplinită, și care se petrece într-un decor citadin bacovian pe fundalul căruia ea e ba o marchiză capricioasă, ba o Adelă cu mănușa dezbumbată, aici, ceva mai expert…
Locvacitatea mai tânărului Verdeș își topește esențele în ceea ce avea să devină Luntre și punte, dar lasă deja să se ivească o poetică a eschivei nu în sensul celei practicate de Ivănescu, ci care ascunde în narativitate gestica biografiei unui adolescent, trăite, de această dată, vertical, conștient de pepitele creativității pe care le pitește. „Momentul de stridențe“ pomenit în poemul înfrumusețează… e, mai mereu, încălecat cu agerime. Din același grupaj publicat în paginile Observatorului răsare un alt poem, Doar Verdeș, o jucărie autoreferențială aflată aproape de fibra atitudinii, dar nu și a stilului antrenate de Cristi Popescu, cel care făcea deja faima cenaclului, dar și prietenul de-o franchețe în stare să-i zăpăcească și intimideze pe cei din jurul său, așa cum reiese din istorioara petrecută „în seara zilei de 23 sau 24 decembrie ’89“, la Literele bucureștene, și strecurată de Verdeș în aceeași contribuție la A fost odată un cenaclu…: „Din ordinul lui Marian Munteanu, mă postasem în dreptul porții dinspre curtea interioară, în chip de santinelă, cu un băț de drapel într-o mână și un pahar de ness în cealaltă. La capătul a două-trei ore de pândă încordată a apărut Cristi. Ne-am îmbrățișat, firește, după care el a spus: Băi, când veneam am auzit un scârțâit de ușă; m-am căcat pe mine de frică. Hai să plecăm de-aici, să facem o revistă literară!“ Nebunia tânără a celui care ignora schimbarea orânduirii, locuind literatura cu lejeritatea existențială a privirii în stânga și-n dreapta la semafor, nu i-a lăsat neatins nici prietenului Ovidiu scrisul, ba i-a redat întocmai ceea ce se pare că-i lipsea: nu radicalismul autobiografic din Familia Popescu, nu crochiuri tehniciste care fac faima oricărei generații strânse-n jurul unui cenaclu, ci bucuria întâlnirii cu propriul text. Pur și simplu bucuria. Ar mai fi, aici, de arătat apropierea tonului ironic-autoreferențial de un alt poem al altui coleg de generație și cenaclu: Cenaclul Universitas al lui Daniel Bănulescu, savuros și de necondensat prin citări fragmentare.
Mai scrie Verdeș: „La bal n-am ajuns niciodată; până acum timpul meu/s-a consumat în vestiar.“ Avea, se vede, conștiința izolatului. Nu a codașului, nu a pierzătorului, ci a izolatului reflexiv. Ceea ce nu prinde deloc rău unui poet, ba aș spune că-i temperează zvâcul și-o parte dintre aluviunile care, în cazul poetului tânăr, nici nu știi de unde sar; dinspre care, adică, junețe. Iată cum ea irumpe într-un șir de metafore și comparații înalte, care întrezăresc preocupările de mai târziu ale poetului pentru conceptul (înțeles cultural, ca la Ricoeur, și nu numaidecât stilistic-ornamental sau retoric) de metaforă din, de pildă, Metaforă și metafizică. Atâta doar că înlănțuirea sfârșește brusc și cam emfatic: „cerul s-a prins de mâneci ca o butonieră, sau cătușe albastre,/movila mi s-a lipit de călcâie,/ca o talpă, bătăturile câmpiei, nodurile ei/mi-au încheiat cămașa până sub bărbia explodată.“ Preocupat de fel de fel de viziuni arhetipale, tânărul Verdeș mai săvârșește, când și când, astfel de naivități. Însă nu faptul acesta e în chestiune, și nici componenta de evaluare și verdict a cronicii, ci, mai degrabă, accesul la intimitatea desfășurării unui parcurs pe care-l știam, înaintea apariției de față, așezat altfel în dreptul luminii.
În chip firesc, Ovidiu Verdeș antrenează în poezia sa, cu timpul, și umorul, cu iscusința celui care și-a însușit, adică și-a educat, mizele propriei lucidități. Însă e vorba despre un umor decantat, umorul de soi bun: „O vorbă să spui și-am să cad de pe schelă mereu;/Țipătul meu descojea copacii ca o oglinjoară./Dintre toți te iubesc numai eu,/Fiindcă tu erai cea mai frumoasă din țară.“
Copilăros fără să fie imberb, de o duioșie sprintenă, trecută transparent prin apele culturii, căutând să lege și să dezlege luntrea de punte, poezia tânărului Verdeș e avidă și nesufocată de mizele sale teoretice. Deși e, într-adevăr, și o poezie „scrisă din cap“, așa cum credea în anii ’80 profesorul Martin, însă numai cât să aducă necesarul aproape de suficient; ceea ce poezia lumii ne tot învață că nu-i deloc lucru puțin. Ori lesnicios.
