Pe George C. Dumitru îl știu de la începutul anilor 2010, când ne-am intersectat la ediții ale Bocancului Literar, un proiect care îmbina literatura și muzica (în special cea folk). Și atunci, ca și acum, eu eram poetul și el era prozatorul. Tot în perioada aceea, i-am citit primul titlu apărut pe piață, Poveste cu o fată (editura Vremea, 2010). Timpul a trecut, George a rămas cu narațiunea, eu cu versurile și ne-am regăsit acum un an și ceva pe platforma nesemnate.ro, unde mi-a găzduit (surprize, surprize) un text în proză.
Mergând pe axa timpului, ajungem în septembrie 2025, la Festivalul Poezie la Nisip, unde, la Corbu, George și-a adus cartea acasă, în fața unui public din care făceau parte și oameni care au fost inspirație pentru romanul Tot ce rămâne, apărut la editura Cartier, anul acesta. A fost cel mai bun prilej să-l provoc pe autor la o discuție, pe care te invit să o parcurgi în cele ce urmează. Sper să-ți placă și să cauți volumul, asta dacă nu te așteaptă deja pe un raft al bibliotecii tale.
Cum ar fi arătat Tot ce rămâne dacă l-ai fi scris la 25 de ani, la 35 de ani sau dacă ai fi lăsat proiectul pentru pensie?
Interesantă întrebare, în sensul că, așa cum am mai afirmat, eu port romanul ăsta cu mine de când am părăsit satul. Ca idee, variante ale lui au fost scrise și pe la 25 de ani, și pe la 35 (Picioruș apare și în romanul meu de debut, Mișcarea de rezistență, de exemplu), dar nu s-a coagulat nimic. În pandemie am început să scriu un miniroman centrat pe momente din viața mamei, tovarășa de română, dar l-am abandonat pentru că nu avea nici structura și nici vocea potrivită (părți din el, adaptate, se regăsesc și în Tot ce rămâne). Așadar, să îți răspund la întrebare, nu ar fi arătat prea bine dacă ar fi fost scris mai devreme. Cumva, s-a întâmplat la momentul potrivit, atunci când am reușit să găsesc acel echilibru narativ dat de o anume detașare a mea față de evenimentele de atunci, detașare combinată cu formula stilistică potrivită.
Citind atent, cu creionul în mână și cu sticky notes (ca să nu îndoi colțurile), m-am gândit la posibilitatea ca fiecare secvență, fiecare capitol să fie o carte în sine, să capete o formă de autonomie. Cum ai negociat includerea fiecărei piese din puzzle-ul Tot ce rămâne?
Inițial, volumul ar fi trebuit să fie unul de proză scurtă. Fiecare capitol era gândit ca un text complet autonom, inclusiv din punctul de vedere al cronologiei (le voiam amestecate). Pe măsură ce avansam în carte, mi-am dat seama că s-ar potrivi mai bine ideea unui roman compozit, unde capitolele să fie independente, dar nu total, ci, împreună, să se lege mai bine, să construiască o lume, cu personaje care se plimbă și care evoluează. Așa că l-am intitulat roman, mai ales că mi-am permis să modific întâmplări și să inventez/alterez biografii. Negocierea de care spui a ținut de selecția amintilor care să aibă și miză literară, care să contribuie prin subtext, idee și atmosferă la proiect.
Au existat și episoade din copilăria de la Corbu sau din cea de mai târziu, de la Năvodari (prinsă pe final de tot în romanul publicat de editura Cartier), care au fost inițial incluse în schița romanului și ulterior eliminate? Sau secvențe pe care ți-ar fi plăcut să le abordezi în mod diferit?
Nu, episoade ale copilăriei nu am scos. Odată alese și scrise, au rămas. Dar cartea se termina altfel. Prima versiune nu conținea ultimul capitol (cel cu orașul Năvodari), se termina cu „Paradise Lost“. Apoi era un epilog – un basm, scris ca un dialog între naratorul adult și fiul său de 12 ani (aceeași vârstă cu a personajului copil), prin care copilăria era transformată într-o poveste fantastică. În basm se regăseau elemente din lumea satului evocate în carte, dar erau repovestite, trecute prin fabulos și mister. Apăreau personaje fantastice, lumi subterane, alungitul care îmi răpea sora, prietenii mei de pe stradă care, împreună cu mine, coborau în tărâmul celălalt pentru a o salva din mâinile Scorpiei, ajutați de un pitic de-o palmă, un șarpe vorbitor și un unicorn mâncător de carne de om. Am decis să nu-l includ în carte. Poate, cine știe, va apărea ca epilog într-o ediție ulterioară. Sau separat, de sine stătător, într-o colecție pentru copii.
Cine au fost sfătuitorii și cei care au verificat acuratețea faptelor, acolo unde istoria mică a familiei se întâlnea cu evenimentele importante de pe plan local și, câteodată, chiar cu cele la nivel național?
În primul rând, părinții mei. M-am consultat mult cu ei, atunci când propriile mele amintiri îmi dădeau bătăi de cap. Este cartea lor în aceeași măsură cu a mea. Apoi au fost cărțile pe care le-am citit despre istoria Dobrogei, cum ar fi fragmente din lucrarea de doctorat a fostului meu profesor de istorie de la școala din sat. Sau monografia satului, realizată și publicată de unchiul meu, Petrică Sîrbu, care mi-a furnizat informații prețioase despre ceea ce-a însemnat Corbu din punct de vedere antropologic, cultural, istoric și economic. Au fost și momente de documentare online, pentru a pune cronologia la locul ei, acolo unde erau dubii.
Am avut plăcerea să particip la lansarea romanului tău, chiar la Corbu, într-un soi de Football’s coming home, the writer’s coming home. Evenimentul a făcut parte din Festivalul Poezie la Nisip (Corbu & Constanța). Care au fost senzațiile cele mai pregnante de la eveniment și cum ai reușit să te conectezi cu spațiul, mai ales că aveai alături oameni dragi care te-au crescut sau cu care ai crescut?
Pot spune că am avut mari emoții, nu știu cum s-a văzut din public. Au fost prezenți câțiva oameni care se regăsesc în carte, alții care știu foarte bine perioada de atunci, (colegi de generație) care au început, bineînțeles, o muncă de detectiv pentru a lega personajele de persoanele reale care au stat la baza lor și întâmplările evocate de cele știute de ei. Lansarea a avut loc la doi pași de școală și de strada casei noastre, unele episoade avuseseră loc chiar acolo, așa că geografia a contat la receptare. Am avut o surpriză în faptul că am vorbit cu fratele unei eleve care chiar a fost la Luminița și a participat împreună cu ceilalți copii la episodul cu gonirea șerpilor, atunci când mama a preluat clasa lor și ei au așteptat-o la autobuz. Fratele a venit special să ia o carte pentru sora lui. A fost interesant.
„Movila de gunoi era pentru noi, copiii, prilej al descoperirilor uimitoare. Îi dădeam târcoale, căutând obiecte folositoare pentru jocurile noastre. Ne plăcea să construim și, când nu puteam folosi ce găseam prin curte sau în magazie, când nu puteam sustrage fără pedeapsă araci de vie și stâlpi de susținere, olan din acoperiș și coți din sârmă de aluminiu, nouă și moale, bună de întins și modelat, ne incercam norocul la gunoi“ (p. 26). Și acum întrebarea: cum ar fi afectat prezența tehnologiei, a social media, la limită chiar a inteligenței artificiale generative, acest mod în care personajele tale s-au dezvoltat și au căpătat personalitate trecând prin diverse situații dificile sau formative?
Simplu – mi-ar fi schimbat în totalitate copilăria. Și nu spun că ar fi fost una mai puțin frumoasă, ci că ar fi fost complet diferită. Am fi avut alte preocupări, ne-am fi conectat în mod diferit, am fi crescut și ne-am fi dezvoltat altfel. Nu sunt adeptul celor care demonizează tehnologia. Pot afirma că fiecare generație se bucură diferit de acei ani, de libertatea aceea paradoxală (în sensul că atunci când ești copil nu o conștientizezi ci, din contră, ești convins că trăiești într-o închisoare a părinților, dar când devii adult începi să o prețuiești și să ți-o dorești).
Am avut parte de tehnologie în anii ’90, apăruseră PC-urile și jocurile mecanice, Street Fighter, Fifa 98. Ne întâlneam, copiii de pe stradă ajunși între timp adolescenți, și ne jucam împreună pe calculator, continuând să fim noi. Evoluția modifică lumea într-un mod subtil și profund, dar nu așa s-a întâmplat întotdeauna? Copilăria părinților mei, deși similară în multe privințe, a fost foarte diferită în altele (noi aveam boiler și toaletă în casă, de exemplu – iată cum tehnologia a schimbat modul de viață). Sunt convins că și copiii de acum, când vor vrea să scrie despre lumea lor, o vor face cu nostalgie și bucurie, în timp ce se vor mira că pe vremea lor nu existau, de exemplu, roboți.
„Ultimul gust al Franței era unul de caramel sărat, gust care a mai stăruit puțin pe limbă, până să dispară complet (p. 172)“. E un citat din capitolul „Ajutoare“, în care se naște o interacțiune pre-digitală, între copii și părinți din Occident și părinți și copii abia ieșiți dintr-un regim comunist, care a rezistat zeci de ani. Ei se conectează prin fructe, jucării și scrisori unidirecționale (doar dinspre Franța către România). Ce era în sufletul unui copil, în 1990-1992, când afla că există și altceva decât cenușiul ultimilor ani de ceaușism?
O curiozitate fără margini, o senzație bizară de extraordinar, ceva ce nu puteai gândi că ți se poate întâmpla ție. Când am văzut scrisoarea aceea, am avut senzația că e venită din altă lume, una a serialelor pe care mai reușeam să le vedem, Arabela de exemplu, cu vrăjitori ciudați și interesanți. Și, deodată, cineva să ne scrie în altă limbă. Ni s-a părut magic, iar noi ne-am simțit speciali. Am păstrat sentimentul ăsta cu mine până am ieșit prima dată din țară (și a fost foarte târziu, prin 2005, în Anglia), moment în care am avut aceeași senzație, de miracol. Tot ce era în cutia aceea ni s-a părut miraculos. Este un sentiment greu de descris și mai greu de înțeles, mai ales de către cei care s-au născut în democrație, în lumea liberă, unde ai acces la produse de tot felul. Atunci eram fascinați de ambalaje. Nici nu mai conta gustul, ambalajul ne subjuga. Consumerismul vestic a funcționat ca o vrăjitorie.
Cristian Fulaș spune, pe coperta a IV-a, că dai cel mai bun roman al tău din ultimii ani. Cum te simți vizavi de asta și cât te-a ajutat din punctul de vedere al marketingului acest blurb?
Nu știu dacă este neapărat cel mai bun roman din ultimii ani, dar cu siguranță este cel mai special, cel mai personal. Citind, ai senzația că lumea dintre pagini este una bine controlată, în care eu ca autor mă mișc natural, cursiv și autoironic și asta, probabil, captează cititorul. În plus, generația mea se regăsește foarte mult în perioada evocată, cartea trezește nostalgii și amintiri, și asta contribuie la senzația de imersiune. Când rezonezi cu o carte, ai tendința de-a o evalua pozitiv. Și asta este foarte bine, romanul s-a vândut, urmează ediția a doua acum în toamnă, în altă colecție, Cartier Popular.
Să trecem la altceva, spre zona de hobby. Din online știu de pasiunea ta pentru muzica lui Marilyn Manson, un artist controversat la un moment dat. Cum ai ajuns la el și care crezi că e motivul pentru care rămâne actual? Îl vei include în vreun proiect editorial viitor?
Îl ascult pe Marilyn Manson din anii ’90, de când am început să ascult rock de toate felurile. Am trecut prin Guns N’ Roses, Nirvana, Pearl Jam, Alice in Chains, apoi Judas Priest, Metallica, Manowar, Megadeth etc. și, mai departe, perioada industrială, Rammstein, Nine Inch Nails, White Zombie și Marilyn Manson.
Cel din urmă a rămas cu mine până acum, mi-au plăcut energia și capacitatea lui de a se reinventa, sunt albume similare ca sound și atmosferă și sunt albume complet diferite de celelalte. Faptul că încă scoate muzică relevantă, actuală (uneori chiar avangardistă), că, dincolo de imaginea lui controversată, reușește să rămână un artist prin excelență, îi dă o bilă albă în playlisturile mele. Marilyn Manson (sau, de fapt, Brian Warner, pe numele lui adevărat) este și un pictor talentat, are tablouri în acuarelă extraordinare. A avut și câteva expoziții la care aș fi vrut să merg.
Dacă ar fi să ne recomanzi un album al lui Marilyn Manson, care ar fi acela și de ce? Dar un album de la un alt artist contemporan?
Cel mai bine echilibrat album al lui Marilyn Manson este Mechanical Animals, nu există nicio melodie de pe el care să nu-mi placă. Parte dintr-o trilogie, îl consider vârful creativ al perioadei anilor 2000 (deși a apărut în 1998), tematic și pe sound. Apoi aș zice că Pale Emperor este de ascultat neapărat pentru a sublinia ideea de mai sus, de reinventare – un album atât de diferit de restul și totuși atât de bine construit. Acolo, în Pale Emperor, are un cuvânt de spus și Tyler Bates, cel care a semnat coloana sonoră la primul John Wick – de pe care face parte și o melodie a lui Marilyn Manson.
O trupă contemporană care îmi place foarte mult este Madrugada – i-am descoperit târziu, dar a meritat să le ascult întreaga discografie. Este un rock alternativ, cu influențe de Brit Rock (Radiohead, Muse etc.), dar îndeajuns de original și deosebit. Este o formație norvegiană care a ajuns și la noi, în Iași, acum câțiva ani. Recomand din suflet.
Ce ne poți spune despre primul tău proiect literar online în care ai fost implicat. Cum era la evenimentele Bocancului Literar si cum se facea ping-pongul între offline și online?
Bocancul Literar a apărut în perioada în care online-ul încă însemna ceva pentru ideea de cenaclu literar. Apăruseră poezie.ro, clubliterar, roliteratura și, tot atunci, bocancul respectiv. Toate s-au tras din poezie.ro (sau agonia, cum i se mai spunea), care a fost mult timp la modă. Bocancul Literar a fost ideea lui Sorin Teodoriu care, împreună cu regretata Clara Mărgineanu, au fondat un eveniment în format fizic, de literatură și muzică numit Pariu pe prietenie (inspirat din numele unui volum de poezie de-al Clarei), iar Bocancul Literar era extensia lui în online.
Eu am construit platforma și am administrat-o, împreună cu Sorin. Am inventat cu el diverse proiecte interesante, (am fost prima platforma care avea chat, membrii ei puteau discuta cum se discută acum pe mess-ul de Facebook), cum ar fi texte scrise la mai multe mâini, nesemnate (anonimizate), la care membrii își dădeau cu părerea, întâi critic și apoi încercând să ghicească autorii (care erau și ei dintre membri). Aveam conținut audiovideo, aveam categorii și subcategorii de texte, aveam sisteme de vot (steluțe) dar și de numărat viziualizările, lucruri care acum sunt peste tot, dar care atunci nu prea existau. A fost un proiect interesant care s-a sfârșit odată cu aparitia Facebook-ului. Pariu pe prietenie a mai continuat în offline, în jurul artiștilor de muzică folk, până când s-a stins și el, de la sine, din lipsă de disponibilitate (mie îmi apăruse al doilea copil și îmi era foarte greu să lipsesc în perioada aceea de acasă, mai ales în zilele de weekend).
Dacă nu ți-au citit romanele, o parte a cititorilor din online te știu ca mastermind-ul tehnic din spatele proiectului Nesemnate. Cum a început totul, cum a evoluat, ce s-a schimbat între timp?
Ideea nesemnatelor a venit din experiența cu Bocancul Literar, doar că a implicat autori consacrați. Întotdeauna am vrut să scot în față textul nelegat de autorul său și asta am reusit să fac prin nesemnate – un mod prin care cititorul să își testeze subiectivismul evaluării, atunci când nu știe cine a scris textul care îi place sau nu-i place. Am început în forță, cu autori cunoscuți care mi-au dat texte inedite, fragmente de romane în lucru, iar surprizele s-au ținut lanț. Proiectul are deja 2 ani de zile, are continuitate. Am organizat și trei concursuri de proză scurtă (două în parteneriat cu reviste literare ca Matca Literară și Familia), prin care am reușit să public și texte ale autorilor la început de drum. De anul acesta am dezvoltat și rubrica de poezie (el a început inițial doar cu proză), de care se ocupă Oana Paler.
Și ultima întrebare. Te rog să numești câte un album muzical, un film și o carte pe care ți-ai fi dorit să le compui, să le regizezi sau să le scrii: din orice epocă, în orice limbă, obscur sau mainstream. Poți alege câte unul din fiecare categorie.
OK Computer – Radiohead, pentru că este cel mai bun album rock din toate timpuruile (deși concureaza cu The Dark Side of the Moon).
Lucia și sexul – Julio Medem, pentru că m-a inspirat într-un mod neașteptat, facându-mă să-i văd toate filmele lui Medem, în timp ce scriam la romanul de debut.
Inimă atât de albă – Javier Marias, pentru că este un roman cum n-am mai citit, al unui autor care a avut un impact enorm asupra literaturii mele și care a plecat dintre noi prea devreme. Aș fi vrut să ia premiul Nobel.
