Georgiana Chițac este ilustratoare și autoare de cărți pentru copii, cu rădăcini la malul mării și cu un parcurs profesional construit în București. Volumul său, Cui i-e frică de Scufița Roșie?, a fost inclus în selecția The BRAW Amazing Bookshelf 2025, în cadrul Târgului Internațional de Carte pentru Copii de la Bologna, și a fost finalist la Premiul Cărturino 2024. În acest interviu, autoarea vorbește cu sinceritate despre sindromul impostorului, reinterpretarea poveștilor clasice și despre cum lupii, uneori, pot fi cei care au nevoie să fie înțeleși.
Volumul Cui i-e frică de Scufița Roșie? a fost selectat în The BRAW Amazing Bookshelf 2025, parte a Bologna Children’s Book Fair – o recunoaștere internațională oferită celor mai inovatoare titluri ilustrate pentru copii. În același timp, cartea a fost finalistă la prima ediție a Premiilor Cărturino (2024), la categoria Cartea ilustrată pentru copii a anului. Cum ai primit această dublă validare?
Nu-mi amintesc cum am primit vestea anul trecut, dar anul acesta am plâns. Noroc că eram singură în atelier, pentru că ar fi fost un pic greu de explicat reacția mea. Dar simt că întrebarea aceasta mai are una în spate: S-a declanșat sindromul impostorului sau nu? S-a declanșat, dar simțeam că gonește prin creierul meu cu aceeași viteză cu care alerga și gândul că merit asta după 15 ani de muncă în ilustrație, dintre care unii au fost teribil de grei.
Scufița Roșie este, în fond, o poveste despre teamă, control și granițele inocenței, transmisă de generații ca avertisment. În cartea ta, rolurile se reconfigurează radical: lupii sunt fragili, iar Scufița e doar o fetiță pierdută, umană. Nu mai vorbim despre vină, ci despre neînțelegere. Care a fost miza ta în rescrierea poveștii?
Rolurile se reconfigurează pentru că noi ne reconfigurăm. În prezent educația se bazează pe cu totul alte principii decât cea din trecut. Copiii nu înțeleg poveștile nemuritoare cu care noi am crescut pentru că nu au elemente care să facă parte din lumea lor. Se pare că nu sunt chiar așa de nemuritoare până la urmă.
Îmi place să întorc lucrurile cu 180 de grade. E un exercițiu permanent pentru mine, acesta de a privi din mai multe perspective. Cu fiecare poveste pe care o scriu încerc să aduc un suflu nou, să fie simțite ca fiind din prezent, chiar și atunci când au rădăcini în trecut. În momentul de față am terminat de scris o nouă aventură a celor doi pui de lup, tot așa, înșurubată în realitatea noastră cotidiană. Rămâne de văzut dacă povestea va merge mai departe, încă nu am trimis-o la editură.
Lupiblu și Lupicool par nu doar personaje, ci oglinzi ale fragilității și curiozității. Ai intenționat ca această poveste să devină și o formă de alfabetizare emoțională pentru cititorii foarte-foarte tineri? Sau chiar și pentru părinții lor?
Misiunea de a alfabetiza emoțional pe cineva pare mult prea pretențioasă pentru mine. E adevărat, mă fascinează natura umană, încerc mereu să o înțeleg, poate de aceea personajele mele par extrem de palpabile. Dar îmi place și să aduc zâmbete, așa că poveștile mele vor avea mereu un substrat amuzant, iar dacă copiii nu îl vor înțelege din prima, nu-i nimic, sigur îl vor înțelege adulții care le citesc. Iar acesta este unul din principalele motive pentru care mă adresez categoriei de vârstă 3-7 ani. Pentru că știu că textele vor ajunge și la adulți, nu doar la copii.
Dar mesajul este evident – depășirea propriilor frici, acceptarea de sine și a celui diferit de noi, integrarea în contexte nu tocmai favorabile. Sunt temele prezentului nostru.
Cum vezi, azi, rolul poveștilor rescrise sau reinterpretate?
Cum ziceam și mai sus, poveștile în forma lor originală nu prea mai au succes la copii. E adevărat, furi puțin startul când te bazezi pe un text deja existent, fie că reinterpretarea schimbă radical înțelesul poveștii sau nu. Dar cred că este atât de important să îi faci pe copii să citească, încât trebuie folosite orice mijloace disponibile. Copiii noștri au nevoie de cărți despre ei, pentru ei. Nu despre noi sau despre bunicii noștri, pentru că nu vor putea relaționa cu ele. Și am mai observat un aspect, copiii au un fel de reacție alergică când dau de cărți moralizatoare. Deci și de stratul acesta trebuie să ne scuturăm. Dacă vrem să propagăm un mesaj, trebuie să o facem atât de subtil încât să nu se prindă. Și limbajul e important, iar aici încă mai am multe de învățat și de integrat, chiar dacă am doi copii și ar trebui să îmi fie ușor. Trebuie să ținem pasul cu metodele lor de exprimare, chiar și atunci când ne propunem o lărgire a vocabularului lor prin intermediul poveștilor noastre. E un soi de mix and match sau „joc de glezne“ permanent cu cuvintele.
The BRAW Amazing Bookshelf reunește 150 de titluri din 47 de țări – considerate de jurii ca fiind printre cele mai inventive și valoroase cărți ilustrate ale anului. Ce ai considerat esențial în felul în care cartea ta comunică – prin text și imagine – cu cititorul?
Pentru acest concurs cred că selecția a fost bazată exclusiv pe ilustrație, graphic design și calitatea execuției, deoarece mă îndoiesc că textul în română le era accesibil membrilor juriului. Pe de altă parte, textul a câștigat Trofeul Arthur la secțiunea sa de vârstă, deci ceva-ceva e de capul lui.
Când faci cărți pentru copii trebuie să ai în vedere câteva aspecte:
- Textul să fie suficient de scurt pentru a nu pierde atenția copilului, ideal undeva în jur de 1000 de cuvinte. Deci nu trebuie sa fie nimic în plus, trebuie eliminat tot ce este neesențial. Altfel spus, după ce ai terminat de scris povestea, taie jumătate din ea. Acest aspect conferă greutate fiecărui cuvânt folosit, mesajul e condensat și devine puternic.
- Ilustrația trebuie să completeze textul, nu trebuie să fie un ecou al lui. Poți face chiar o poveste în paralel prin intermediul ei, fără a intra însă în contradicție cu textul. Poți să inserezi detalii greu de observat, ceva ce copiii vor descoperi la a cincea citire. Pentru că asta e viața cărților ilustrate, să fie citite și răscitite. Știi că o carte e bună când ajunge ferfeniță.
- Iar partea cea mai interesantă și mai dificilă, atunci când scrii o poveste pentru copii, e că trebuie să dai drumul la două robinete. Unul e imaginația, celălalt e logica. Poate părea contradictoriu, dar nu este. Povestea trebuie să stea în picioare. Copiii taxează orice abatere, iar dacă nu ai explicațiile la îndemână, poți să începi să îți plângi de milă.
- Iar acum să răspund concret la întrebare. Ce este esențial? Totul.
Cum ai gândit procesul creativ? Ai scris înainte de a desena sau invers?
Întotdeauna scrisul vine înainte. Pot să învârt o poveste în cap luni de zile, uneori ani. După care o pun pe hârtie în jumătate de oră. (Da, uneori chiar folosesc pix și hârtie.) Mai urmează după aceea câteva săptămâni sau luni în care o tot modific și mă debarasez de balast.
Chiar dacă la bază sunt ilustrator, eu nu văd posibil ca procesul creativ al unei cărți să înceapă cu desenul. Chiar și atunci când faci o carte fără text (silent book), tot trebuie să ai povestea, sau scenariul, bine definite înainte de a te apuca de desenat. Deși ambele sunt la fel de importante, ilustrația ocupă considerabil mai mult timp. Una e să rescrii un paragraf, alta e să redesenezi o planșă. Deci e ideal să ai povestea pusă la punct înainte să te apuci de ilustrație.
Povestea ta propune o relație cu „celălalt“ care se construiește nu pe frică sau ierarhie, ci pe empatie și parteneriat. Dincolo de pădurea ficțională, crezi că literatura pentru copii poate deveni o formă de pedagogie a păcii – un exercițiu simbolic de refacere a pactului social? Ți se pare că această rescriere a poveștii Scufiței Roșii oglindește o nevoie mai amplă, chiar politică, de a ieși din reflexul fricii și al confruntării?
Sigur că poveștile pentru copii pot deveni o formă de pedagogie, nu doar a păcii, ci a mult mai multor aspecte sociale. Sunt niște instrumente foarte puternice. Totodată, trebuie să ai grijă cum o faci. Acesta trebuie să fie substratul. Povestea trebuie să rămână în primul rând o poveste. Trebuie să captiveze, să amuze, să ne facă să (ne) punem întrebări, eventual să ne dea posibilitatea să creăm o relație empatică cu unul dintre personaje.
Iar dacă la final această poveste oglindește nevoia de a ieși de reflexul fricii, cu siguranță această idee a existat în capul meu în subconștient, și nu a stat la baza scrierii ei.
De fapt, am scris-o în paralel cu o altă variantă a Scufiței Roșii, variantă care acum face parte dintr-o serie de povești reinterpretate ce au ca element de legătură un lup cu o personalitate interesantă – un personaj negativ, dar care atrage simpatia cititorului și care evoluează, se dezvoltă, se transformă, pe parcursul celor cinci povești din serie. Încă nu știu ce se va întâmpla cu ele, unele edituri au fost receptive, dar cumva colaborarea nu a ajuns până la capăt. Probabil nu a sosit încă momentul lor.
În final, cum vezi viitorul profesiei de ilustrator în România și ce ar trebui să se schimbe pentru a susține mai bine această voce artistică?
Mi se pare că în ultimii ani ilustrația românească de carte a evoluat foarte mult, evoluție alimentată parcă de nevoia de a recupera cumva startul pierdut. Aceasta în contextul global în care ilustrația de carte devine din ce în ce mai bună. Bineînțeles, ilustrația nu înseamnă numai ilustrație de carte, universul ei este mult mai amplu. Și acest univers pare să revendice din ce în ce mai mult teren în vastitatea fenomenului artistic general.
Sigur, tehnologia AI apare acum ca un fel de sperietoare, iar la un anumit nivel, probabil temerile sunt întemeiate. Dar mie îmi place să cred că nu pot copia ei cât putem noi crea.
Ce ar trebui să se schimbe? Oamenii ar trebui să cumpere mai multe cărți pentru copii, editurile ar trebui să publice mai multe cărți ale scriitorilor și ilustratorilor români, pentru ca să putem vorbi despre o meserie sustenabilă. Nu ar strica să existe o școală dedicată pentru această nișă a graficii – ilustrația de carte.
