Gestant cu fericire

Start

Mă despărțisem de Burcescu în acea seară din urmă cu doi ani, gândindu-mă că întâlnirea cu – probabil – cel mai prost (ori șiret) psiholog din Constanța fusese de fapt de bun augur pentru sechelele sale. Burcescu ieșise de la terapie împăcat. Împăcat cu adulterele mamei sale, împăcat cu voyeurismul tatălui său, împăcat cu propria sa predispoziție spre adulter, împăcat cu lumea.

Îl revedeam acum, așezat lângă Stup la masa din Taclale – unde ajunseserăm cu un taxi după episodul Malik de pe scara lui Mihail ‒, și ăsta era singurul adjectiv pe care reușeam să-l lipesc de fruntea lui transpirată: împăcat. Cu ajutorul unui terapeut viclean, Burcescu scosese, studiase și  băgase apoi la loc sub preș toată mizeria promiscuității familiei sale, devenind prin excelență singurul dintre noi care răspundea perfect la îndemnul sub auspiciile căruia mama lui Mihail dorea ‒ conform post-scriptumului din e-mail ‒ să se desfășoare întâlnirea noastră: auzeam de la el numai de bine.

De cum ne-am așezat la masa din Taclale, Burcescu a început să vorbească despre Burcescu. Și nu s-a mai oprit timp de jumătate oră. Eu eram obișnuit. Auzisem reclama de nșpe ori. Ca să se dea mare și în fața lui Stup – pe care și el, asemenea nouă, nu o mai văzuse de zece ani –, începuse să-și povestească fulminantul parcurs spre succesul antreprenorial care-l definea. Povesti cum terminase cu chiu cu vai Transporturile și-și obținuse cu greu diploma de inginer nu pentru că nu ar fi făcut față materiilor de an, ci pentru că muncise în tot acel timp într-un service auto, cot la cot cu mecanicii și meseriașii de acolo. Învățase meserie dormind sub mașini. După facultate, devenise rapid șef de service la o firmă mare și apoi își deschisese propria afacere, care, după mulți ani de trudă, ce să vezi:           

– Îmi asigură un venit de 13 000 de euro pe lună, Stup! Atât am luat luna asta. Bag mult în vacanțe. Vacanțe peste tot pe glob. Mai ales pe insule. La ocean. Mor după ocean. Pe tot globul. Te pun să-l învârți, pui degetu’ și am fost și acolo. Thailanda, Bahamas, Sri Lanka, Hawaii, Barbados, Tenerife, Filipine. Am ajuns și-n Tahiti. În mijlocul Pacificului.

Pentru o clipă, mi l-am imaginat pe Burcescu, mare și gras cum era acum, împărțind ‒ ca Gauguin ‒ boli cu transmitere sexuală băștinașelor de pe insulă, într-un maraton de sex care ar fi complexat-o și pe propria sa mamă, revenind apoi în bungaloul de lux al resortului de cinci stele și făcând dragoste cu Aura în jacuzziul decupat în pardoseala de tec a terasei. Îl vedeam apoi rămânând singur în jacuzzi, la țigara de după, contemplând peisajul tropical în care identifica fundalul optim pentru manifestarea virilității sale debordante, moștenite ca diabetul. Mirosul dulceag al florilor de cananga. Zeama dulce acrișoară a maracujei din care abia mușcase. Țipetele maimuțelor urlătoare. Încă o erecție pentru patronul celui mai mare și longeviv service auto din Constanța. Zâmbește epuizat. Se lasă în bulbuci până la bărbie. Închide ochii. Hala de pe Aurel Vlaicu. 74 de angajați. Elevatoarele cu două coloane, frumos aliniate pe două rânduri. Pardoseala epoxidică. Presele hidraulice. Biroul. Burcescu Motors. Trei copii frumoși. Casa de pe Eminescu. Excursiile. Polipul de pe colon de care încă nu știe.

De când o pățisem pe pielea mea, vria ipohondriei îmi proiecta tumori în cei din preajmă. Dibuiam negi, alunițe pe pielea interlocutorilor și le găseam imediat simptomatologii maligne. Puteau să-mi fie sau nu apropiați. Prieteni, rude sau străini cu care mă intersectam în metrou. Nu conta. În timpul unei banale destăinuiri medicale de la bere, când un prieten s-a pomenit turuindu-și valorile crescute ale colesterolului, trigliceridelor și creatininei, am ciulit urechile și m-am trezit privindu-l cu compasiunea reprimată a medicului unui pacient în prag de moarte. Găseam în acele valori trimiteri către boli mortale și numai mugurele de rațiune care îmi supraviețuise înghețului adus de carcinomul – de care scăpasem – m-a făcut să-mi țin gura închisă și să nu îi comunic diagnosticul oribil de care suferea fără să știe. Așa procedam cu mine. Așa ajunsesem să procedez și cu ceilalți. În anii ce au urmat operației de tiroidectomie, m-am autosuspectat de opt tipuri de cancer, plus multe alte boli mortale. O mică durere în orice parte a corpului și o conexiune bună la internet mă trimiteau spre cele mai necruțătoare asocieri de simptom-diagnostic. Navigam prin subsolul paginilor medicale – acolo unde găseam o nenorocire de boală care să corespundă manifestării neregulilor firave depistate pe/în mine – și o alegeam ca fiind cea câștigătoare pe cea mai abominabilă. Astfel, o mică durere în tibie m-a convins – până la infirmarea radiografiei făcută de urgență la Medicover ‒ că am cancer osos. O gingie ce-mi sângera la periaj – leucemie. O durere ce mă ținuse câteva ore pe bară – pancreatită. Timp de trei ani mi-am chinuit corpul cu endoscopii, colonoscopii și am cheltuit o mică avere pe seturi complete de analize și ecografii lunare. Singurele momente de respiro veneau când ieșeam de două ori pe an la bere cu Burcescu. Îi povesteam de fricile mele medicale, îi povesteam de bolile care mă pândeau de pretutindeni, mă smiorcăiam și-mi plângeam de milă invocând iadul prin care trecusem la numai 35 de ani, iar Burcescu mă asculta plictisit cu falca în pumn și-mi servea de la înălțimea unei sticle de Timișoreana singurul analgezic care a avut efect asupra fobiilor mele medicale din acea perioadă:
– Bă, Tomiță! Da prost te-a făcut mă-ta!

Burcescu avea un mod direct și brutal de a nu mă menaja care îmi tonifia psihicul. Ataca miezul problemei cu delicatețea unui ciocan pneumatic. Transpira autoritate și siguranță de sine. Dacă l-aș fi avut șef, probabil nu m-aș mai fi prezentat la birou a doua zi după interviul de angajare. Însă tocmai felul său abrupt și mârlănesc prin care spărgea bariera politețurilor și ataca problema frontal îmi dăduse aer în urmă cu cinci ani, când boala mă transformase într-o entitate psihotică. Când ieșeam cu el, simțeam că respir mai bine. La fel cum mă scosese dintre bișnițarii de pe peron și mă dusese în siguranță acasă, la fel reușise să-mi înmoaie depresia prin felul său sardonic de a se raporta la suferința mea. Fusese palma de care aveam nevoie. Șutul în cur. Trezește-te, Tomiță! Ai scăpat. Gata cu smiorcăiala. Fii fericit! Și cu toate astea, nu reușisem să-i mulțumesc niciodată și să-i spun cât de mult mă ajutase sarcasmul lui, la fel de brut și de nesofisticat ca făptura inimoasă, banală și convențională ce fusese, de fapt, dintotdeauna.

Călit pe sub mașini și ridicându-se apoi în lumea agresivă a antreprenorilor fără scrupule, Burcescu devenise el însuși un ilustru reprezentant al șefuților-tartori ce mă făcuseră să-mi dau demisii în cascadă. Înarmat cu un limbaj licențios de înaltă clasă de care făcea uz fără să obosească, Burcescu renunțase la dorința de a se mai cizela, așa cum încercase alături de noi în liceu, și-și descoperise adevărata vocație de bădăran. Îi plăcea să domine, să țipe, să pună la punct. Câștigase bani buni, iar asta îi activase grandomania, pe care și-o etala în lucrurile și obiectele ce deveniseră oglinda lui socială: două BMW-uri X5, vilă P+2 pe Eminescu, haine scumpe și excursii în resorturi de cinci stele în Polinezia Franceză. Totuși, succesul financiar nu-i sucise complet mințile, pentru că, deși își descătușa firea colerică aruncând invective asupra mecanicilor care greșeau, deși urla ca un nebun când la sfârșitul programului găsea pete de ulei pe pardoseala epoxidică, deși sub acoperișul halei se auzea de dimineață până seara numai gura lui spurcată, Burcescu muncea cot la cot cu ei, îmbrăcat în aceeași salopetă de lucru, la fel de murdar și de transpirat ca în ucenicia sa, iar la finalul fiecărei săptămâni cumpăra zeci de kilograme de carne, câteva navete de bere și organiza un grătar cu toți angajații. Chermeza se întindea până spre seară, în curtea service-ului, iar Burcescu se simțea bine între acei oameni care se obișnuiseră cu lătratul lui și nu-l puneau la suflet, știind că acea gură nu are în ea și colți. Asta pentru că Burcescu nu concediase decât un angajat în ultimii cincisprezece ani. Și oricât de supărat ar fi fost, se calma și a doua zi îi trecea, regulă care nu a fost valabilă și în cazul lui Amir, un arab de 21 de ani, care fusese zburat fără preaviz de sub acoperișul service-ului Burcescu Motors pentru greșeala de a-i fi zâmbit Aurei într-un mod pe care Burcescu l-a găsit extrem de curtenitor.

Îl priveam acum, de cealaltă parte a mesei, prins în recitalul de autoadulare, la finalul căruia probabil credea că o va agăța pe Stup, și m-am trezit cuprins de un sentiment de sinceră gelozie. Burcescu descoperise rețeta secretă a fericirii, iar dincolo de aparențe, ea nu consta în bani, femei sau excursii la tropice, ci în neobosita capacitate de a-și mătura problemele sub preș. De a face abstracție de ele. Somnul lin nu îi era asigurat de cei 13 000 de euro lunari. Nu. Oricât ar fi turuit el despre asta, Burcescu dormea bine nu datorită banilor, ci a lipsei de originalitate cu care își ataca existența. Oamenii asemănători lui funcționează la fel de bine și fără un service auto sau sejururi în Bora-Bora. Era prin excelență o persoană banală, cu aspirații comune, cu un vocabular nespectaculos și cu ținte de călătorie previzibile. Banalitatea și o predispoziție nativă spre autoamăgire. Asta era rețeta succesului. Mă uitam la el și vedeam la lucru banalitatea. Și, ca o aureolă ce începea să se contureze în jurul lui, fericirea. Ca anexă a banalității. Țelul suprem. Punctul spre care țintim cu toții. Cum să nu fiu gelos pe așa ceva? Aveam în fața mea un om care nu era câtuși de puțin interesat de adâncimile lacului înghețat pe care patina. Nu-l interesa nici cât de groasă este gheața. Important era patinatul. Iar când gheața începea să scârțâie amenințător, ce făcea Burcescu? Își băga degetele în urechi și patina în continuare. Dacă gheața s-ar fi spart cu el, Burcescu s-ar fi autoconvins că este victima unei reverii și ar fi așteptat cu zâmbetul pe buze să se trezească, scufundându-se spre adâncul tot mai întunecat cu o moacă tâmpă. Frumosul căpitan al echipei de fotbal ajuns un antreprenor de succes. Tată, soț și călător în Oceania. Utilizator experimentat al serviciilor damelor de companie. Fiul unei femei de la care moștenise un pancreas disfuncțional și o aviditate sexuală ieșită din comun. Membru activ în clubul privilegiaților pe care soarta nu-i înzestrase cu introspecție și nesiguranță de sine. Acestea erau datele banalului pus în slujba autoamăgirii. Iar rezultatul era fericirea, al cărei fetus îmi părea că se dezvoltă în burta lui bombată. Numai astfel îmi puteam explica de ce Burcescu, cu excepția burții proeminente și puținele fire de păr cărunt, rămăsese la fel ca-n liceu. Era gestant cu fericire.

Imagine reprezentativă: Marius Bercea, Time to escape, 2016

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×