Giulia Caminito: „Am crescut cu ideea că scrisul e o meserie posibilă pentru o femeie“

Interviu cu scriitoarea Giulia Caminito
Traducere de Gabriela Dima

Start

Cărțile sunt un instrument foarte vechi, pe care nu l-am schimbat radical de-a lungul secolelor, iar asta cu siguranță înseamnă ceva, subliniază Giulia Caminito în cadrul unei discuții de la Casa FILIT. Deși e de acord că există lucruri interesante inclusiv pe Netflix și deși apreciază și textele în format electronic, se declară pentru cititul pe cărți tipărite. Hârtia, spune ea, permite alt tip de lectură, ne oferă și alte sensuri ale cuvintelor, alt tip de intimitate și de înțelegere a poveștii, de interpretare și de reinterpretare a unei opere.

Credit foto: Silviu Ghetie

Apa lacului nu e niciodată dulce este cel de-al treilea roman al Giuliei Caminito, publicat în română la Humanitas Fiction, în traducerea Oanei Sălișteanu. Inspirat pe alocuri chiar de trecutul scriitoarei, care a crescut în Anguillara Sabazia, în apropierea Lacului Bracciano, romanul a fost distins cu prestigioasele Premio Campiello și cu Premio Strega Off, devenind un bestseller în Italia. Plasată în anii 2000, povestea protagonistei Gaia nu este una a adolescenței înfloritoare și senine, ci una a sărăciei și a inadaptării, a furiei și a maturizării forțate, în ciuda faptului că mama ei, Antonia, luptă necontenit pentru ca familia să trăiască decent.

Apa lacului nu e niciodată dulce
de Giulia Caminito
Traducere de Oana Sălișteanu
Humanitas Fiction
2023

Înainte de a începe să lucrați în lumea editorială și să scrieți, ați studiat filozofia politică. Cum v-a modelat asta ulterior, în special în ceea ce privește scrisul?

După ce am terminat universitatea, mi-am dat seama că nu pot aplica ce am studiat în niciun sector, în nicio activitate, și nu-mi doream să fiu profesoară de filozofie, așa cum fac majoritatea celor care termină această specializare. În Italia, filozofia politică nu are foarte mare legătură cu practica politică, iar acest lucru m-a frustrat foarte mult după ce mi-am încheiat studiile. Am reușit însă să recuperez mult din filozofia politică prin activitatea mea editorială și prin scris, mai ales prin scris. Filozofia politică m-a ajutat să-mi construiesc un mod propriu de a privi poveștile. În schimb, în munca propriu-zisă, nu mă ocup de eseistică politică, ci de critică literară sau de istorie literară.

Apropo de asta, cum arată lumea editorială în Italia? Își permite un scriitor să trăiască numai din scris?

Nu, asta se întâmplă foarte rar. În industria culturală italiană există multă supraproducție, sunt publicate foarte multe cărți, așa că e foarte dificil să ajungi la public. Doar un număr foarte mic de autori reușesc să vândă mai mult de o mie de exemplare. În general, nu prea suntem plătiți pentru evenimente sau prezentări, iar ceea ce plătesc ziarele pentru articolele literare nu este excelent.

De exemplu, în cazul meu, am foarte mult noroc că, datorită acestei cărți, am reușit să mă întrețin. Însă rămâne foarte dificil să aduci un roman în fața publicului. În Italia, am călătorit mult, am participat la festivaluri, prezentări în școli, cercuri de lectură, cluburi de carte, am mers prin biblioteci. Am făcut cât de multă promovare am putut. Au contribuit și cele două premii pe care le-am primit, pentru că ele organizează promovări și tururi de carte. Iar acum încerc să merg în străinătate, acolo unde a fost publicat romanul.

Când spuneți supraproducție, vă referiți la faptul că se scrie foarte mult sau că se traduce foarte mult din alte limbi?

Se scrie, se produce foarte mult. Editurile pun pe piață foarte multe titluri, pe o piață care nu reușește să absoarbă cantitatea aceasta de cărți. De aceea, suntem întotdeauna în supraproducție și fiecare titlu are ocazia să stea în librărie foarte puțin. Dacă nu începe să se vândă imediat, în câteva luni este restituit la editură. Este foarte greu să atragi atenția, să vinzi și să te întreții în acest sistem.

La discuția de aseară de la Casa FILIT, spuneați că vă place să vă citiți textele cu voce tare, ca să vă asigurați că au un ritm bun, că sună natural, că inclusiv virgulele sunt la locul lor. Romanul Apa lacului nu e niciodată dulce a fost tradus în peste douăzeci de limbi, așa că sunt curioasă ce relație aveți cu traducerile cărților dumneavoastră, asupra cărora nu mai aveți acest tip de control.

Merg pe încredere. Pentru că nu cunosc limbile străine, nu am cum să controlez felul în care este folosită punctuația, cât de lungi sunt frazele. De exemplu, eu fac fraze foarte lungi în italiană, folosesc puține puncte și multe virgule. Există limbi, de exemplu, germana, în care acest lucru e foarte greu de făcut. Deci cred că are sens pentru traducătorul în germană, de exemplu, să pună un punct și să împartă două fraze. Editorul este cel care poate controla rezultatul final și poate lucra cel mai bine cu traducătorul.

Menționați la un moment dat în roman că, atunci când cineva deschidea frigiderul, se auzea Radio Vatican. Religia pare că învăluie totul. Ce relație mai are în prezent Italia cu credința?

Italia are un raport foarte special cu religia. Cred că astăzi este o țară atee și agnostică, în ciuda faptului că poartă o amprentă profundă a culturii catolice. De exemplu, tinerele generații nu prea mai merg la biserică și nu au o comunitate religioasă de referință, dar se predă religia în școală. Așa că avem multe lucruri în mentalitatea și în obiceiurile noastre care sunt încă legate de religia catolică, cu toate că nu suntem mari practicanți. Și, de altfel, nu văd această influență religioasă catolică foarte prezentă în literatura italiană, nu cum a fost, în schimb, în trecutul literaturii italiene.

Povestea cu Radio Vatican e una adevărată, chiar se auzeau emisiunile când deschideam frigiderul sau când ridicam receptorul telefonului, pentru că undele radio erau foarte puternice. Până la urmă, au fost nevoiți să le diminueze, pentru că provocau cancer și leucemie la copii. Raportul poate fi și acesta, de a percepe religia catolică drept ceva ce s-a introdus în viețile noastre, așa cum au făcut-o undele radio. Cu toate astea, câteva figuri, ca Papa, rămân foarte importante, iar publicul le ascultă și mesajele politice. Pe de altă parte, există o rezistență în societatea italiană la deveni din nou orientată spre religie, în special în ceea ce privește generațiile tinere.

Cu toate astea, chiar și din perspectiva tinerilor de azi, Papa Francisc pare cel mai deschis.

Să spunem că lucrurile sunt complicate. El provine din ordinul iezuiților, un ordin foarte închis și foarte dur. Există astăzi foarte multe lupte pentru putere în interiorul Bisericii – cum, de altfel, au fost întotdeauna. Ceea ce se speră este să vedem o deschidere și mai mare în viitor, cu următorul Papă. În orice caz, cred că Papa Francisc este foarte apreciat de majoritatea opiniei publice din Italia.

Nici în copilărie, nici în adolescență, Gaia nu vorbește foarte mult. Nu le mărturisește nimic din ce simte nici părinților, nici colegilor. De ce ați ales ca protagonista romanului să fie, fizic, aproape lipsită de voce?

Tocmai pentru că am vrut să creez acest contrast între faptul că ea ne povestește gândurile ei, ne arată lucrurile pe care le vrea să le spună, din postura de naratoare și faptul că nu reușește efectiv să le spună persoanele care o înconjoară. Și, în acest fel, se vede clar cum se acumulează cuvintele nespuse, care la un moment dat ajung să fie prea multe și atunci are loc o explozie pe furie.

Spre deosebire de ea, fratele ei Mariano este mult mai vocal. În plus, este interesat de politică, chiar dacă dintr-o perspectivă antagonistă, din care simte că nu are cu cine să voteze. În lumea de astăzi, se vede o oarecare apatie politică printre tineri, ei nu mai par interesați de politică. De ce credeți că se întâmplă acest lucru?

În Italia, cu siguranță, ultimele generații au arătat o detașare foarte mare de politică, foarte multă confuzie, au foarte puțină încredere în politicieni și simt lipsa unei reprezentări adecvate. Asta înseamnă că a devenit foarte dificil acum să reconstruiești această practică a politicii, mai ales în partea de stânga, unde au fost foarte multe blocaje și multă confuzie, au avut loc lupte mai mici sau mai mari pentru putere. Există foarte puțin dialog și prea puțină schimbare față de noile generații. Cred că există în Italia un tineret care are idei politice, chiar puternice, dar care nu a încă reușit să-și exprime acest sentiment în raport cu cineva care să-l reprezinte politic cu adevărat. Iar aici, la mijloc, e o mare frustrare politică.

Cum vedeți viitorul pentru tinerii de acum?

Încă există tineri militanți, care încearcă să își facă o viață în interiorul societății de consum, dar cu siguranță au rămas foarte puțini față de câți erau în anii ’70, când în Italia aveau loc puternice implicări politice. Există și foarte multă necunoaștere în privința istoriei politice italiene. La început, voiam să scriu o carte în jurul figurii unei militante politice, dar nu știam cum să răspund la această întrebare privind viitorul, ca să pot să scriu un astfel de roman.

Un alt semn al generației sale, cred, e faptul că Gaia nu reușește să-și găsească o comunitate, în ciuda eforturilor pe care le face.

Da, chiar părinții mei sunt parte dintr-o generație care a trăit din plin anii ’70. În Italia, este foarte important din punct de vedere politic și colectiv să vedem rezultatele comunităților, dintre care unele sunt comunități creative. Părinții mei aparțineau unor astfel de comunități încă de când erau tineri, chiar înainte de la liceu. Între anii ’80–’90, acest lucru a devenit mult mai greu din diverse motive, politice, dar și sociale. Iar anii 2000 s-au deschis cu reprimarea de la G8 din Genova [summitul G8 din 2001, la care se face trimitere, a fost pe tema sărăciei mondiale – n.r.], unde se încerca crearea unei comunități care să se opună. Mulți ani după aceea nu au mai avut loc manifestații mari. Gaia își exprimă la propriu acest raport obsesiv cu ea însăși, iar furia și violența pe care o simte sunt cumva în apărarea ei, niciodată în apărarea unei comunități.

Cum au reacționat adolescentele din Italia la această carte?

Li s-a părut un roman foarte puternic, s-au recunoscut în unele atitudini și au discutat foarte mult despre carte, în special despre figura Carlottei. Le-a interesat mult raportul dintre Antonia și Gaia. Și, destul de interesant, în multe școli mi-au cerut să le explic finalul cărții, să le spun cum se termină carte, după părerea mea.

Dintre toate scenele de violență pe care Gaia le manifestă față de colegii ei, a fost vreuna care să vă pună probleme deosebite, care să fie dificil de scris?

Trebuie să mărturisesc că aceste scene nu au fost greu de scris, pentru că într-un fel m-am simțit și eu eliberată de această energie. Am legat momentele de furie ale Gaiei de unele lucruri care s-au întâmplat în adolescența mea – în care, evident, eu nu am reacționat în acel fel. În scris, am încercat să înțeleg până unde mă pot împinge pe mine sau până unde o pot împinge pe ea în aceste acțiuni și, de fiecare dată când le scriam, scenele de furie erau cele care îmi ieșeau cel mai repede. În schimb, mai grele au fost fragmentele din jurul lor. Momentele de violență au fost un fel de puncte de referință pentru mine în interiorul romanului și apoi am încercat să construiesc cum se trece de la un moment la altul în această tensiune crescândă.

Pare terapeutic scrisul pentru dumneavoastră.

Cu siguranță așa este și mai ales în această carte. Dar de acest lucru îți dai seama mult mai târziu, de exemplu, poate să treacă un an și apoi, când te gândești la lucrurile pe care le-ai scris, îți dai seama că te-au ajutat și înțelegi că, în același timp, ai și elaborat foarte multe lucruri.

Părinții sunt întotdeauna modele pentru copiii lor, uneori pozitive, modele de succes, și alteori modele pentru cum nu vrem să fim la maturitate, cum este Antonia pentru Gaia. Reușim totuși vreodată să ne desprindem de ei cu totul, să devenim niște adulți cu mult diferiți de ei?

E dificil. Cred că Gaia oscilează între dorința de a fi complet diferită de Antonia și dorința de a fi ca Antonia, pentru că invidiază capacitățile practice ale mamei sale. Există momente în care vrea să fie ca ea și vrea să poată reacționa ca ea. La fel cum există alte momente în care pentru ea  condiția mamei e ceva detestabil, mai ales în ceea ce privește locul de muncă, sau aspectul fizic. În aceste privințe, categoric nu vrea să ajungă ca mama ei.

Cred că noi toți avem o raportare diferită față de imaginea pe care o avem asupra părinților noștri. De exemplu, când eram adolescentă, voiam să fiu balerină. Studiam dansul și mă plictiseam foarte tare la evenimentele culturale mă duceau părinții mei, care sunt amândoi bibliotecari. Și apoi iată că am sfârșit prin a mă ocupa cu cărțile, ba chiar mai mult decât ei. Deci cred că depinde și de perioada din viață.

Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat de la mama dumneavoastră?

Să scriu. Mama mea este scriitoare. Scrie cărți pentru copii și publica inclusiv când eram foarte mică. De aceea am crescut cu ideea că o femeie poate să scrie, că e o meserie posibilă pentru o femeie și că o femeie care scrie poate și să aibă o familie și să fie și mamă. Așa că mama m-a învățat că există scriitoare și că ele fac parte din viața cotidiană, din viața noastră.

Către ce scriitoare v-a condus mama dumneavoastră?

Către Elsa Morante. E o scriitoare din secolul XX, preferata mamei mele, despre care și-a făcut teza de licență pe când Elsa Morante încă trăia. La noi în casă, avem un poster cu ea, iar mama are un raft întreg în bibliotecă cu cărți de sau despre Elsa Morante. Mama m-a învățat să iubesc și literatura scriitorilor care sunt în viață și mi-a arătat cât de important pot fi studiul și analiza literaturii în viața cuiva.

Imagine reprezentativă: ©Imago

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×