Brauner
1.
Am fost acum câteva luni la ortopedie. O căzătură pe mâna stângă, ușor enervantă, nu-mi trecea de săptămâni bune. Mă deranja încheietura, mai ales când ridicam rucsacul și-i făceam vânt pe spate.
Doctorul purta mască și avea părul prins în coadă de cal. M-am uitat la mâinile lui, să-mi dau seama ce vârstă are. Vreo treișcinci. Poate patruzeci.
Spuneți, a zis el.
M-am executat.
Mi-a luat mâna și a pus-o în câteva poziții strategice:
Moale, vă rog. Haideți, moale! Toți vă încordați, nu vă înțeleg. Doare?
Nu.
Acum?
Nu.
Chiar nu mă durea, medicul era foarte grijuliu. M-am uitat din nou la mâinile lui. Vreo treișcinci. Poate treizeci. A început să scrie la laptop. Nu zicea nimic, scria de nebun. Zici că dădea examen. Ce n-aș da să scriu ca el, m-am gândit. Peste vreo cinci minute, a scos scrisoarea medicală la imprimantă. Era cât un curs de ortopedie. M-a trimis la raze. A sugerat și un RMN. Poate nu trebuie, dar e mai bine să-l facem. Și să-mi cumpăr o orteză. Și să-mi pun pungi cu legume congelate pe încheietură. Și să iau tratament cu antiinflamatoare. Repaus complet până nu vedem ce e!
Voltaren nu merge? am îndrăznit.
Puteți să folosiți, a spus iritat. Nu ajută.
N-aș lua medicamente, iau destule.
Ce luați?
Depakină și Levetiracetam.
S-a bucurat ca un copil:
Sunteți primul meu pacient cu epilepsie!
Nu cred, am spus.
Cu ce vă ocupați?
Ce-ar fi să-i spun că sunt scriitor, m-am gândit. I-am zis o dată chestia asta unui homeopat și m-a făcut să-i cumpăr cărțile, le avea într-un sertar. I-am zis-o și lui Jani, frizerul. Am luat 7 la bac la română, a spus el și a recitat ultima strofă din Luceafărul. Oare cum ar reacționa ortopedul?
Sunt scriitor, am zis.
A mai dat câteva clicuri:
Și, ați fost la Brauner?
Am tăcut. Nu fusesem încă la Brauner.
Am fost, am zis. Mi-a plăcut. Cam aglomerat la deschidere…
Ortopedul s-a plâns că nu suntem educați. Uite, fetele astea de la recepție n-au fost. Nu le înțeleg, mă cert întruna cu ele. Am mai întrebat și pacienți. Cei mai mulți s-au uitat la mine ca la felu’ paișpe. Nici nu știau cine-i Brauner. Nu merităm să fim capitală culturală!
2.
A doua zi mi-am făcut o radiografie și am revenit la cabinet. Omul era cu capsa pusă:
Ce-i asta? Unde ați făcut-o?
Aici.
Cine era la radiologie, colega brunetă?
Parcă era blondă.
Aha. Nu se vede, uitați, n-am cum să interpretez. De câte ori să le explic, mama mă-sii de treabă! Puneți mâna pe masă cum ați pus-o acolo.
Am încercat să-mi aduc aminte, dar n-am reușit.
Puneți-o în poziția scriitorului!
M-am pierdut de tot.
N-ați zis că sunteți scriitor? a strigat.
Am încercat o glumiță:
Cu dreapta scriu.
Unde-i orteza? a pufnit el.
N-am apucat…
Antiinflamatoarele le luați?
Nu încă. Da’ mi-am pus pungi cu legume.
Bravo. Ce-aveți, mă, toți? De ce veniți la mine dacă n-ascultați ce vă spun?
A scris o nouă scrisoare, mult mai scurtă decât prima, în care menționa că radiografia nu a fost executată corect.
Veniți după ce rezolvați, a spus. Mergeți la altă clinică, recomandarea mea. Fetele astea-s praf.
Am mers la recepție. Voiau să mă pună să plătesc consultația, dar am zâmbit ironic și a ținut. După ce a ieșit primul client de la radiologie, am fost trimis înăuntru. I-am dat foaia blondei. A citit-o cu ochii în lacrimi. Nu știam ce să fac, nu mă prea pricep să consolez oameni. Mătușă-mea mi-a povestit odată trauma ei cea mai mare și, pentru că nu reacționam, m-a întrebat: tu de ce nu plângi? Acum radiologa plângea, iar eu mă gândeam la poziția scriitorului și la Brauner. Am luat-o de mână. Douășcinci, pe-acolo. Încheietura era cam fragilă.
Ești bine, am spus.
Am făcut mai multe filme, să fim siguri.
Mergeți la alt ortoped, a zis ea. Ăsta e un nenorocit, ne termină psihic!
3.
Sunt la Brauner și nu mă pot concentra deloc. Îmi tot flexez încheietura și mă hlizesc. O femeie de lângă mine se uită urât.
Nicu și Ada
Nicu e zăpăcitul cartierului. Vorbeşte singur şi râde. Când are chef de distracţie, se ia de copii, îi sperie, buuuu, ghidi-ghidi, haaaa, te-am prins, puii mei. Copiii se ascund după fuste. Nicu se ia şi de femei: iuuui, mami, ce faci, mami? Se apropie de ele, îşi freacă palmele, femeile îl alungă, marş de-aici, handicapatule, că-l chem pe bărbatu-mio! Dar bărbații nu vin. Beau bere și râd. Se hlizește și Nicu. Se-nvârte toată ziua pe la bodega din cartier și vorbește aiurea.
Într-o zi, s-a așezat cu mine la masă. A rânjit și și-a scos şapca roasă cu Bulls de pe cap. Câteva minute s-a uitat la trecători și a bolborosit, dar s-a plictisit repede:
Ce faci, nene? m-a întrebat.
Uite, la o cafă.
A trântit rucsacul pe masă. Câteva picături de cafea au aterizat pe noi.
Ghici ce-am aici? Repede!
Nu ştiu. Mâncare?
De unde? Caută!
Am băgat mâna în rucsac. Cărţi! „Rime despre viaţă şi moarte“, „Muntele Sfatului Rău“, „Scene de viaţă campestră“, „Poveste despre dragoste şi întuneric“, „Între prieteni”. Amos Oz, nimic altceva.
Am răsfoit o cărţulie.
Păcat că n-a luat Nobelu’, am spus, ca să nu tac.
Ba l-a luat! a strigat Nicu și a-nceput să turuie:
Am făcut rost de un milion și am trecut pe la un anticariat, puii mei, Oz e cel mai tare scriitor, s-a născut la Ierusalim, îl cheamă de fapt Klausner, maică-sa s-a sinucis când avea el cinșpe ani, depresie, puii mei, el a luptat în ’67 în războiul de șase zile, pe frontul din Sinai, și în ’73, în războiul de Yom Kippur. Şi să vezi chestie, tipu’ a stat la Arad, nu Aradu’ nostru, ăla al lor, din deşert, îi făcea bine lui fi-su, bolnav de astm, puii mei, hai mai bine să-ţi spun o poveste, mi s-a-ntâmplat acu’ o sută de ani, aveam vreo șapteșpe și m-am îndrăgostit ca prostu’ de o bibliotecară, Ada, avea cam de două ori vârsta mea. Mergeam la bibliotecă şi împrumutam cărţi doar ca s-o văd, știi ce zic? Înțelegeam. Nicu a continuat, m-am ascuns într-o seară după un copac și am aşteptat-o până a ieşit de la poştă, că lucra şi acolo. Când a apărut, am ieşit din ascunzătoare. Încet, să n-o sperii.
Sunt eu, Nicu, am zis, pot să te conduc câţiva paşi?
De când stai aici? a zis ea. De ce m-ai aşteptat?
M-am rușinat. Ea n-a zis nici da, nici ba, aşa că am prins un pic de curaj şi am urmărit-o. La un moment dat, s-a oprit și mi-a arătat o curte din care a sărit într-o zi un câine şi a muşcat-o de picior. De atunci nu sufăr câinii. Am ajuns la bibliotecă, m-a chemat înăuntru și am stat lângă ea, la birou. I-am văzut genunchii dezveliţi și m-am rușinat iar. M-a întrebat dacă vreau o cafea. M-am bâlbâit și i-am promis că o conduc acasă când termină programul la bibliotecă, ca să nu meargă singură pe întuneric. Ada m-a luat de mână:
Nu-i nevoie, Nicule, stau la cinci minute de aici. Așa a zis.
Când şi-a terminat povestea, omul a pus cărţile în rucsac şi a plecat fără să-şi ia la revedere. Mi s-a părut că avea lacrimi în ochi. Știam povestea lui de undeva. M-am dus acasă și am răsfoit „Scene de viaţă campestră“, de Amos Oz. Povestirea „Străini“. Un tânăr de șapteșpe ani și o bibliotecară, Ada, trecută de treizeci. Tânărul s-a ascuns, a așteptat-o, a condus-o. Au stat o vreme în bibliotecă.
Nicu nu ratase decât un amănunt: pe tânăr îl chema Kovi.
Publicul nostru țintă nu citește
În Timișoara există mai multe cluburi de lectură. Cei de la O carte pe lună se reunesc frecvent la librăria La două bufnițe, dar și la Arad și Oradea. Cei de la BiblioMau gătesc ce se mănâncă în cărțile citite, beau ce beau personajele, iar uneori pleacă în locurile prin care au bântuit scriitorii. Sunt și grupuri mai restrânse. O colegă mi-a povestit că se întâlnește din când în când cu prietenele ei. Iau cina în oraș, discută despre ce au citit în ultima vreme și fac schimb de cărți. Odată mi-a spus că au fost la un restaurant din centrul Timișoarei. Mâncare bună, servire impecabilă, cinci stele. Doar că, îndată ce au scos cărțile pe masă, a apărut ospătarul:
Vă rog să nu țineți cărțile la vedere.
Fetele au rămas mască.
Publicul nostru țintă nu citește, a adăugat omul.
Fetele au pus cărțile în genți și au plecat.
Să nu scrii despre asta pe Facebook, m-a rugat tipa.
De ce?
Că n-are rost. Și s-a întristat.
Bine, am spus, și probabil că n-aș fi scris dacă peste vreo două luni nu m-ar fi chemat Horia să-mi facă cinste cu un prânz de ziua lui. Horia e antreprenor în domeniul IT. De obicei, el e cel care alege locul de întâlnire, dar atunci m-am băgat în seamă înainte să apuce să zică el ceva. A râs:
Cam scump acolo, bă. Cam de fițe.
Gura, mai lasă și pe alții să aleagă! Ce cadou vrei?
Nu știu, ca de obicei.
Vinul și cărțile ne salvează mereu când vine vorba de cadouri. Horia știe foarte bine că afaceriștii de succes citesc. În fiecare seară își cheamă copiii și citesc toți trei jumătate de oră. De ziua lui, am luat un exemplar din ultima mea carte și o sticlă de Saperavi și m-am prezentat la restaurant.
De ce ți-au pus o rață pe copertă? m-a întrebat Horia. Era puțin confuz.
Sunt două, am spus. Ia-le ca atare.
Ospătarul ne-a recomandat creveți black tiger cu ardei și ghimbir.
Io vreau piept de rață, a râs Horia. Mai în sânge, uite, cam de culoarea asta. Și i-a arătat ăluia coperta.
Abia așteptam să-i zică să pună cartea în geantă. Nu i-a spus. S-a uitat circumspect. Mâncarea a fost delicioasă, dar nota a venit foarte, foarte greu. Cred că am cerut-o de patru ori.
Na las’ că ți-i fut, s-a enervat Horia la un moment dat. A scos telefonul și le-a dat o stea, să se răcorească. Într-un final, ne-au adus și factura.
Seara, mă sună Horia:
Bă, să vezi fază. Știi că le-am dat ălora de la restaurant o stea. Ei, peste câteva ore m-am trezit cu o stea din partea lor pentru firma mea. Și cu un mesaj: nu v-a plăcut rața noastră? Ce tâmpiți! A trebuit să fac rost de numărul patronului. A fost de acord să ne ștergem amândoi steaua. Suntem iar la 4.7. Tu cât ai pe Goodreads?
Ce să-i fi zis? Că la cărți e altfel, că uite, și Salinger, și Mark Twain, și mulți alții, au sub 4? Ar fi sunat ca o scuză penibilă. Mi-am amintit de un tip care își schimbă uneori ratingurile pe Goodreads. Te bucuri că-ți dă 5 stele și te trezești peste câteva zile, luni sau chiar ani cu 2-3 stele în minus. Și nu știi dacă să te bucuri că te recitește sau dacă să te amuzi că l-ai supărat cu ceva și te pedepsește. Într-o zi o să-l întreb, promit.
Imagine reprezentativă: Șerban Savu, Cinema, 2014, ulei pe lemn, 61 x 98 cm
Credit și foto: artistul