În 1918, prin unirea cu Transilvania, Basarabia și Bucovina, țara noastră, devenită România Mare, își mărea suprafața, intrând într-un complicat proces de integrare a noilor provincii și, în același timp, de modernizare. Iar asta aducea, pe lângă dublarea numărului de locuitori în doar cinci ani (incluzând Cadrilaterul, anexat în 1913), instabilitate și tensiuni politice. Lumea de după Marele Război, cum îl numeau cei care îl trăiseră, era marcată de frământări sociale, generate de austeritate și de sărăcirea populației. Una dintre probleme era cea a orfanilor de război, România având peste 700.000 de văduve și orfani ai căror tați muriseră pe câmpurile de luptă. Deși erau susținute de stat, Grădinile de copii funcționau mai mult pe baza unor donații și acte filantropice.
În romanul Sus e numele meu, Ila! Andreea Ionescu-Berechet[1] izbutește să creioneze un personaj feminin memorabil, bazat pe o biografie reală, cea a bunicii sale, pictorița Constanța Stratulat. După moartea pe front a tatălui, a treia dintre surori, Ila, se pomenește aruncată din cuibul călduț al familiei în iadul unui orfelinat. Decizia mamei sale – luată cu răceala și detașarea cu care aceasta ar fi privit o tranzacție economică – i se pare o condamnare fără drept de apel, mai ales că n-o înțelege.
„Nu mai am nimic, nu mai sunt nimic și nu am pe nimeni. Sunt un gândac frânt, aruncat lângă mături. E atâta supărare care îmi cuprinde sufletul, simt cum mă îneacă, cum se urcă de pe spatele dureros în sus, în ceafă și în cap, îmi aduce lacrimi în ochi; aș vrea să mai am puterea de a mă face ghem, un ghem care să cadă ca o piatră de sus.“ (p. 50)
De ce eu? Întrebarea revine, obsedant, în cei nouă ani lungi cât Ila rămâne la mila statului și a binefăcătoarelor din Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, care patronau grădina de copii alături de regină. Educarea fetițelor însemna lecții cu profesori de cultură generală și chiar de artă, dar și umilințe din partea directoarei și a institutoarelor. La orfelinat Ila descoperă desenul, iar lumea magică pe care stă în puterea ei să o cheme, să o creeze, o va ajuta să uite paturile de fier cu vopseaua scorojită, focul aproape stins din sobă, fețele încruntate ale intendentelor, frigul din baia comunală ori ligheanele de tablă pline cu cartofi scofâlciți.
„Desenam tot ce voiam. Nu pe Maica sau pe surori; mai bine un scaun la geam și peisajul de afară, cu nori și acoperișuri de case. Case bune, din care nimeni nu era izgonit, case bune, în care nimeni nu era flămând.“ (p. 24)
Trecerea prin purgatoriul orfelinatului se dovedește transformatoare, educația brutală îi înăsprește sufletul, însă nu îl împietrește pentru totdeauna. Fetița îl citește pe Hector Malot, identificându-se cu personajul care îi seamănă, și el este Singur pe lume. Ani trec, dar întrebarea dureroasă rămâne. Tot nu pricepe de ce a ales-o Maica tocmai pe ea din patru fete. Se simte izgonită, trădată, cea mai nevrednică dintre surori, singura care nu meritase un loc la masă.
„Am văzut odată o roabă de oase, oase mari, curățate de carne și aruncate de-a valma după tranșarea unui vițel. Umpluseră roaba cu vârf, erau un morman fără sens, așa cum și eu sunt un corp fără sens, fără armonie. Probabil că Maica a prevăzut toate astea, urâțenia mea de azi, poate că a ghicit-o cuibărită în copilul care eram, a văzut-o și așa s-a hotărât să mă dea.“ (p. 34)
Foame, frig, frică – sunt coordonatele între care va evolua existența fetiței aruncate în malaxorul unei instituții de zdrobit personalități, de uniformizat destine. În primii ani încă se mai agață speranța că într-o zi va fi salvată miraculos și se va întoarce acasă.
„Dârdâiam sub pleduri, daʼ nu puteam dormi. Îmi imaginam cum Taica, care printr-o minune ar mai fi în viață, avea să se întoarcă, avea să vină să mă scoată de aici și să fugim cu o trăsură acasă. Îl și vedeam năvălind în dormitor, găsind imediat patul meu și luându-mă în brațe. Ar fugi cu mine așa, pe scări în jos.“ (p. 22)
După cum mărturisea Andreea Ionescu-Berechet într-un interviu la Radio România Cultural, a scris acest roman și pentru că, ani de zile, „am tot fost bombardați cu tot felul de imagini idilice ale perioadei interbelice. Or, nu era deloc idilică. Era o lume dură, în care se întâmplau crime pe stradă, în care oamenii erau îndemnați să-și urască alți semeni și rata de mortalitate infantilă, de analfabetism, de copii dați în grija statului, de copii exploatați prin muncă era incredibilă. De la bunica mea (care a fost la orfelinat) am aflat o singură poveste de nedreptate. Aceea în care directoarea aruncă niște bomboane de la balcon, înainte de Crăciun. Și mi-am dat seama că e un univers concentraționar, într-un fel.“
După un timp, triadei frică-foame-frig i se adaugă furia împotriva întregii lumi: a mamei, a surorilor de acasă pe care le consideră privilegiate, a institutoarelor ce fac economie la mâncare, lemne pentru foc, haine și încălțări. La un singur lucru nu se zgârcesc, la pedepse. Fetița îndură bătăi crunte, însă învață să se răzvrătească, să lupte. Un început de drum traumatizant, o crisalidă a durerii și privațiunilor din care va ieși o Ila scindată în două personalități, uneori opuse, alteori complementare. Una este încă timorată, se consideră indezirabilă, lipsită de valoare. Cealaltă își trage puterea dintr-un spațiu interior, câmpia din vis, o lume spre care i-a deschis ușa Agatha, cu cheia unei prietenii lunecând inexorabil spre iubire.
„Agatha e frumoasă când cântă, pasiunea ei, felul ei de a juca, de a trăi fiecare arpegiu, devin una cu ființa ei; atunci ea e muzica, așa cum, la baia publică, silueta ei învăluită de abur e un desen pe pereții lucioși, un desen mișcător ca un fum.“ (p. 33)
Procesul devenirii Ilei continuă dincolo de granițele orfelinatului, când, eliberată de constrângeri, urcă în caruselul realității, cunoscând oameni interesanți și locuri ce merită imortalizate pe pânză. Regăsește spații cândva familiare la București și Constanța, apoi descoperă altele, la Buzău, la Balcic, locuri unde are parte de întâmplări care îi testează din nou puterea de a înfrunta tot ce viața îi aruncă în cale.
Ila află, târziu, când revelația și-a pierdut din intensitatea emoțională, un adevăr care pune lucrurile într-o lumină diferită. Mama ei, rece, materialistă, iubitoare de statut social și maniere elegante, le dăduse de acasă și pe surorile ei, două la orfelinate diferite, pe cea mare într-o căsătorie aranjată. Aflarea adevărului vine să se așeze cumva firesc în lanțul evenimentelor, bildungsromanul se scria deja, căutarea identității o ducea unde trebuie, la o carieră în pictura care îi va marca de-acum viața, la fel ca o mare iubire.
Drumurile o poartă spre o Dobroge unde persistă un melanj etnic, lingvistic, social și religios, unde antisemitismul explodează în acte de violență. Vara petrecută de naratoare în casa turcoaicei Anne Melis îi prilejuiește o cunoaștere profundă, culturală, socială și umană a locului, iar peisajele solare devin sursă de inspirație pentru o succesiune de tablouri.
În timp, relațiile sentimentale cad pe planul doi, atât cu Agatha, cât și cu bărbații din viața ei: Mundy și Jean-Radu. Trăind simultan în trei lumi – cea dinafară, cea din câmpia din vis și cea a artei – Ila își găsește calea în viață, transformându-se din orfana speriată, torturată de spectrul foamei, într-o femeie sigură pe ea, capabilă să supună lumea din jur prin neînfricare, să o îmblânzească prin artă. Fetița timorată de odinioară nu se mulțumește să supraviețuiască, evoluează. Cu fruntea și numele ei ținut sus, ca pe un stindard, așa cum trecuse prin Grădina de copii, iese cu bine și din experiențele traumatizante de după. Pășind, ca o Euridice interbelică, pe drumul dintre întuneric și lumină, devine ce îi fusese menit, o pictoriță talentată, o femeie ce trăiește viața intens, bucurându-se de toate darurile ei.
Personajele secundare pitorești – bucătăreasa Roji sau turcoaica Anne Melis –, inserțiile epistolare, ca și anumite cadre alese ca un memento geografic, cum ar fi Pobiti Kamani, Pădurea de Piatră, adaugă un plus de savoare și pitoresc narațiunii. Iar foamea îndurată de fetiță în orfelinat devine o metaforă pentru foamea de viață a femeii de mai târziu, pentru apetitul deschis către experiențe noi și memorabile.
„Eu, ca o flămândă patologică ce sunt, mă așez ca pisica de pripas pe lângă o stăpână de oale aburinde. Atât, nici la mine poate că nu e mai mult decât teama de foame. Deși e o oarecare frăție a marginalilor cu care mă simt având aceeași bătaie de inimă, și aici intră și camaraderia cu cedări sexuale care m-a legat de Mundy.“ (p. 245)
Cu Jean-Radu – o iubire-promisiune despre care nu aflăm dacă se va împlini pe deplin – trăiește în prezent și în același timp pe câmpia din vis. Cu el se simte mai puternică decât titanii, decât timpul și istoria. Împreună, ei doi nu trebuie să refacă mersul lumii, au destinul lor de la care nimic nu va putea să îi abată.
Din copila înstrăinată ce își caută drumul în viață, naivă și vulnerabilă, de o tristețe din care numai umorul o poate scoate, Ila păstrează la maturitate doar acea nevoie insațiabilă, nu a trupului, ci a sufletului, care îi cere să se hrănească cu prietenie și dragoste, dar mai ales cu frumos. Orice i se întâmplă, naratoarea nu cere ajutor, nici de la oameni, nici de îngeri, convinsă că va izbândi singură, fiindcă puterea e înăuntrul ei, trebuie să fie.
Ce nu ne ucide, ne face mai puternici, ar fi un motto potrivit pentru romanul Andreei Ionescu-Berechet, un debut care anunță o traiectorie literară plină de promisiuni.
[1] Andreea Ionescu-Berechet este scenaristă, absolventă a UNATC, Secția Filmologie-Scenaristică, cu un doctorat în Cinematografie și Media. Între 1993 și 2013 a lucrat în televiziune ca reporter, producător, scenarist. În prezent predă cursuri la Universitatea din București și la Școala Naţională de Studii Politice și Administrative. A publicat două cărți de nonficțiune, Divele lui Stalin și Diva socialistă, în 2020. A scris scenarii de lung, mediu sau scurtmetraj.
