În ultima perioadă în presă și în discursul public sunt frecvent întâlnite expresii precum „drona a violat spațiul aerian“, „drona a fost lichidată“, „drona a atacat“ sau „drona s-a infiltrat“. Cum percepeți acest tip de limbaj?
Cristinel Munteanu, lingvist și eseist
Privind în diacronie lucrurile, cei pasionați de etimologie nu vor rata ocazia de a arăta că în sintagmele menționate avem de-a face cu diverse metafore: mai întâi, cuvântul dronă provine din engl. drone, care însemna, în primă instanță, „trântor“ (și încă desemnează și acea insectă); apoi, verbele a lichida și a (se) infiltra, preluate cândva din franceză (liquider și infiltrer), se refereau inițial la cu totul altceva, cât se poate de transparent și de fluid. Însă, ce-i drept, chiar pe terenul limbii respective, ele își dezvoltaseră deja accepțiile figurate, înainte de a le fi împrumutat noi ca atare. Și analiza poate continua astfel și în cazul celorlalte verbe.
Firește, întrebarea țintea întrebuințarea acelor expresii în sincronie, dar însuși modul în care a fost pregătită întrebarea ne oferă o parte din răspuns, de vreme ce formularea (pe care am primit-o) avea și următoarea înșiruire de cuvinte: „presa și discursul public folosesc frecvent expresii“. Se subînțelege că expresiile cu pricina „sunt folosite în presă și în discursul public“ și bănuim și cine este „agentul“ (sau subiectul logic). Și cărțile de știință se deschid uneori așa: „Prezenta lucrare urmărește să demonstreze…“. Putem utiliza, fără probleme, și pasivul reflexiv („se folosesc expresii“), întrucât sensul rămâne neschimbat.
Așadar, până aici, nu înregistrăm nimic anormal din perspectiva deontologiei limbajului. Mai departe, putem judeca faptele în cauză în logica aceleiași exprimări figurate. Suntem, pur și simplu, în fața unei personificări, o figură de stil întâlnită adesea în literatură (de exemplu, „doarme plugul pe rotile“, la Octavian Goga). Fiind o ființă metaforizantă, omul apelează tot timpul la analogii. În plină eră a tehnologiei, el trece (în exprimare) ușor dintr-o tabără în alta: dacă un computer funcționează mai lent, omul spune despre acesta că „se gândește“; dacă o persoană întârzie să dea un răspuns, ea se scuză zicând că mintea sa (ori, mai curând, creierul său) „procesează informația“.
Evident, vorbind în felul de mai sus, nu trebuie să pierdem din vedere ce anume (sau cine anume) se ascunde în spatele acestor „drone“ ale căror microcipuri nu conțin nici voință și nici responsabilitate. Neîndoielnic, gândul unora va merge și către literatura SF; bunăoară, spre romanul Jocul lui Ender de O.S. Card. Nu suntem (încă) acolo, însă expresiile amintite indică unele intuiții (corecte, probabil). Sunt mici detalii dintr-o pânză mai mare al cărei sens grav omul, retras (sau înghesuit) azi pe buza unei prăpăstii amețitoare, este dator să-l dezvăluie și să acționeze în consecință.
Cosmin Popa, Cercetător Științific în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română
Cred că în cauză este transfer de terminologie între taxonomia militară și vocabularul curent, care răspunde atât unor necesități terminologice simple, cât și dorinței de a transmite în subtext interlocutorului sau cititorului gravitatea situației. Aș interpreta asta mai degrabă ca o convenție sau ca expresia unui deficit de formule inteligibile curente. Nu cred că abuzul sau uzul de astfel de formule ajută publicul la o înțelegere mai bună a rupturilor tehnologice la care asistăm și nici la percepția adecvată a războiului. Ceea ce reușește însă să facă o astfel de formularistică este să transmită societății sentimentul unei urgențe difuze și în același timp al unei fragilități în fața evoluțiilor mai largi. Efectele în planul percepției generale ale folosirii unui astfel de vocabular sunt însă, din punctul meu de vedere, limitate. Cu atât mai mult impactul asupra manierei de înțelegere a realităților războiului modern. Totuși, acest transfer este impus și de noutatea situațiilor cu care ne confruntăm cei mai mulți dintre noi, dat fiind dezinteresul general față de problematica militară, până la începutul războiului din Ucraina.
Daniel Funeriu, Cercetător Științific
Limbajul jurnalistic și acrobațiile făcute de jurnaliști pentru a atrage atenția (celebrele clickbait) mă lasă rece: am suficientă experiență pentru a căuta faptele reci și a nu mă lăsa emoționat de cuvinte „tari“. Sunt mai degrabă genul „inima caldă, gândul rece“ așa că am, inevitabil, reacții, care acoperă cele trei ipostaze în care, concomitent, mă aflu:
1) de cercetător
2) de om care, vrând nevrând, are în sânge reflexul omului de stat
3) din postura de simplu om, cu reflexul de conservare în sânge.
Cercetătorului din mine îi e destul de ciudă că nu a intuit de acum 10 ani că dronele vor fi arma viitorului și, în consecință, nu am pus la punct un sistem de combatere a roiurilor de drone.
Omul de stat din mine, foarte pragmatic, se întreabă ce s-a făcut, de ce nu s-a făcut ce trebuia făcut, care sunt consecințele psihologice asupra națiunii (pierderea încrederii în propriul stat), cum trebuie citit în cheie geostrategică un astfel de eveniment, ce aș fi putut face mai bine decât cei care sunt acum la putere. E și un sentiment ciudat: am, firește, reflexul de a gândi că „v-am spus eu acum 3 ani că trebuie să ne punem urgent la punct“, dar alung întotdeauna gândurile care încep cu „le-am spus eu“ pentru că ele nu duc la nimic bun în afară de o inutilă și futilă exacerbare a egoului. Culmea, la dezbaterea de la prezidențiale exact această întrebare mi-a fost pusă: ce faceți dacă o dronă violează spațiul aerian al României, eu răspunzând „dacă sunt ales, sigur nicio dronă nu va cădea în România“. În plus, atunci când ai avut o responsabilitate publică mare, ai reflexul să te întrebi „cum fac să protejez oamenii“ și mă gândesc cum aș ține armata în priză 24/24 pentru a fi sigur că așa ceva nu se întâmplă.
La nivel strict de emoții personale oscilez între gânduri diverse: „nu o să mi se întâmple chiar mie sau familiei ceva“, „ce noroc am avut să trăiesc fără război până acum“, „oare unde pe glob e un loc sigur în care să-mi trăiesc bătrânețile“, „cum să-mi protejez copiii, soția și familia“, dar fără să simt o teamă acută sau presiunea de a schimba ceva în imediat.
Întotdeauna mă gândesc nu la „dronă“ ca obiect, ci la „dronă“ ca fenomen: obiectul și oamenii care-l ghidează. Cum poți să țintești și ghidezi o dronă către un bloc cu copii? Când vezi pe camera dronei soldatul pe care-l vei omorî, cum poți apăsa pe trăgaci? Suntem, din nou, în zona lui „nu-i vina mea“? Suntem din nou în epoca diluării responsabilității morale într-un lanț tehnologic și birocratic, atât de frecventă în războaie și ilustrată tragic, de exemplu, de „impiegatul nazist“ care nu se simțea vinovat când schimba macazul către Auschwitz, sau de cel care, apăsând pe trăgaci, găsea scuza că „doar execută un ordin“? Întrebări deschise, până la urmă, despre natura umană… Spus simplu: de ce nu am anticipat fenomenul, cum ne apărăm și ce se întâmplă cu responsabilitatea morală atunci când moartea este administrată printr-un ecran aflat la sute de kilometri distanță? Și cum te mai poți privi în oglindă după ce ai pus joystickul pe birou și mergi să te speli pe dinți? Banalitatea morții prin dronă e ceea ce, filosofic, mă răscolește când vine vorba de subiect, indiferent de epitete, verbe sau figuri de stil jurnalistice.
Monica Speranța Balașa, psihanalist membru IPA și psihanalist formator al Societății Române de Psihanaliză
Cuvintele au modul lor de a se infiltra și de a pătrunde până în straturile profunde, inconștiente ale minții și ale ființei noastre. Ele se strecoară chiar și în acele teritorii psihice care inițial nu au fost atinse de puterea lor, benefică sau malefică, dar care este locul lor de baștină, locul de unde cuvintele fiecăruia dintre noi își trag seva și își încep lungul drum către lume într-un proces de o complexitate, de o frumusețe și o finețe fascinantă. Într-o lume pe care am putea să o numim „bună“ probabil că locul oferit cuvintelor, înțelesului lor și folosirii lor corecte ar fi unul de mare cinste.
Una dintre metaforele cele mai renumite pentru destinul cuvintelor în lume este cea a Turnului Babel, așa cum ne este descris în Geneză, într-unul din multele gesturi prin care Dumnezeu pedepsește, de această dată, trufia oamenilor de a dori să ajungă la Creator. Metafora ne face cunoscută manevra Lui de a diversifica limbile astfel încât oamenii să nu se mai poată înțelege între ei. Eternului său rival, Diavolului, nu i-a mai rămas, așa cum se întâmplă adesea, decât să perfecționeze acest șiretlic. Ca urmare, oamenii pot ajunge să vorbească aceeași limbă, să folosească aceleași cuvinte și totuși lipsa de comunicare să fie completă. Ba, mai pervers de atât, cuvintele pot ajunge să fie deposedate de sensul lor inițial, care este deturnat sau chiar inversat, pentru a fi folosite ca arme în războaie pentru a cuceri mințile oamenilor, ceea ce sistemele totalitare au folosit și folosesc masiv, după cum este atât de bine documentat de George Orwell în 1984 sau de Ray Bradbury în Fahrenheit 451.
Toate dictaturile au drept scop conștient sau inconștient împiedicarea gândirii și toate se folosesc pentru atingerea acestui scop de reducerea numărului de cuvinte și de pervertirea sensului lor. Deturnând cuvintele și vidându-le de sensul lor vital, purtător de adevăr psihic, sunt afectate amintirile, imaginile și în cele din urmă reprezentările psihice, atât la nivel de individ, cât și la nivelul unor mari grupuri sociale (inclusiv națiuni), moment din care pot fi folosite ca instrumente de seducție, de putere, de control și de manipulare, în cadrul unor veritabile strategii mortifere de dezumanizare.
Întrebarea concretă de la care a pornit acest text succint este legată de limbajul folosit de către presă și în discursul public în general, atunci când se prezintă o realitate anume, în acest caz a războiului din proximitate și a dronelor care circumscriu inevitabil tema. Suntem asaltați de expresii de tipul „drona a violat spațiul aerian“, „drona a fost lichidată“, „drona a atacat“ sau „drona s-a infiltrat“, expresii care juxtapun cuvinte din arii semantice incongruente.
Poate că putem admite o anumită legitimitate pentru folosirea lor, în căutarea unui efect imediat, cum ar fi acela de a șoca și de a capta atenția. În plus, există desigur un manierism al prezentării știrilor și în general al limbajului public, cu atât mai mult cu cât succedarea într-un ritm fără precedent al subiectelor de știri favorizează acest stil comod, preluarea de-a gata a unor expresii reputate a fi „consacrate“. Sintagma de „viol al spațiului aerian“, de exemplu, este una dintre ele, de mare impact emoțional, care merge în sensul de tabloidizare și de căutare a unor cuvinte „tari“.
Există cel puțin două riscuri. Unul se referă la scăderea pragului sensibilității psihice, prin suprafolosire și ca urmare prin supraexpunere. În plus, expresiile „consacrate“ tind să pară „legitime“, folosirea lor să pară a fi „corectă“, doar că în spațiile sociale ale căror mentalități nu au ieșit din cultura violului, confuzia și daunele pot fi foarte mari. Alt risc este acela că realitatea psihică poate fi prejudiciată și viciată de cuvintele, expresiile și sintagmele de acest tip, prin intermediul cărora se prezintă, se explică, se descrie sau „se sugerează“ cum că drona – un obiect inanimat – este cea care posedă voința de a viola, de a penetra, de a se infiltra, preluând asupra sa intenția umană care stă în spatele folosirii ei.
Ar fi de mare ajutor să înțelegem că nu avem de-a face cu niște figuri de stil inofensive, că pe termen lung și prin repetiție procedeul poate altera până la confuzie și până la anulare capacitatea de a gândi realitatea. Există o legătură directă între sărăcirea limbajului, proasta folosire a cuvintelor și a limbii și degradarea capacității de a gândi. Realitatea pe care o putem gândi este în directă legătură cu realitatea pe care o putem crea.
Atunci când capacitatea de a gândi realitatea este anulată, limitele între realitatea internă și realitatea externă se șterg și intră în joc psihoza de grup, cu atât mai gravă în efectele ei cu cât poate produce în buclă un efect de anulare retroactivă a oricărei tentative de restabilire a unei legături între cuvinte, sensul lor și realitatea pe care o descriu, fie ea realitate internă (psihică), fie realitate externă.
O armată de drone nu este mai puțin periculoasă decât proasta folosire a limbii. Dacă oamenii se mișcă deficitar în teritoriul lor lingvistic, dacă nu pot să își folosească limba și gramatica ei, cu toate subtilitățile și înțelesurile ei profunde, se pot produce daune în realitatea psihică la fel de importante ca cele pe care le pot produce dronele în mediul nostru de viață fizic. Cu cât cuvintele sunt mai puține și sensurile lor mai intens pervertite, cu atât capacitatea lor de a exprima emoțiile este mai redusă. Cu cât este mai redusă capacitatea de a exprima emoțiile, cu atât elaborarea gândirii suferă și capacitatea creativă se diminuează. Oricum, mare parte din violența din spațiul public are drept cauză dificultatea sau imposibilitatea de a pune emoțiile în cuvinte. În logica psihanalitică, acolo unde afectul este evacuat din actul gândirii, empatia și etica vor fi imposibile, cu riscul transgresării marilor interdicții umane: canibalismul, crima fratricidă, incestul și parazitarea psihică, care este violența maximă care poate fi inculcată unei minți umane.
