Greu de găsit un om pur

(posteritatea lui Flannery OʼConnor)

Start

În toamna lui 2020, conducerea Universității Loyola din Maryland lua decizia de a redenumi o clădire anexă, care pînă atunci purtase numele scriitoarei catolice albe Flannery OʼConnor (1925-1964), cu numele evanghelistei catolice de culoare Thea Bowman (1937-1990), membră a ordinului franciscan Sisters of Perpetual Adoration.

Bunicul ei fusese sclav, dar Thea Bowman a fost crescută de părinți metodiști educați, tatăl era medic, iar mama profesoară. S-a convertit de tînără la catolicism, în anii ‘60 s-a implicat în mișcarea pentru drepturile civile, a obținut un doctorat în literatură engleză cu o teză despre filozoful renascentist englez Thomas Moore și încă un doctorat în teologie și, în general, a adus contribuții majore la slujirea Bisericii Catolice față de afro-americani. Încă din timpul vieții devenise o figură iubită și venerată, se scriseseră cărți despre ea, primise numeroase distincții, Harry Belafonte plănuia să realizeze un documentar despre viața ei. După moartea ei în urma unui cancer la doar 53 de ani, peste douăzeci de centre, fundații, academii, școli, rezidențe, burse ș.a. au primit numele evanghelistei, pentru ca în 2018 Thea Bowman să fie, în sfîrșit, sanctificată.

De ce numele unei personalități atît de celebrate a fost dat încă unei clădiri în detrimentul unei scriitoare la fel de celebrate? Cu ce a greșit Flannery OʼConnor de a intrat în malaxorul culturii cancel? Ce a produs această schimbare de atitudine? Au luptat Thea Bowman și Flannery OʼConnor, ambele catolice, pe baricade opuse doar pentru că aveau pielea de culori diferite?

„Îi spunem simplu Flannery, o privim ca pe o senioară înțeleaptă, ca pe o sfîntă a literaturii, pregătită pentru revelație în fața unei mașini de scris… OʼConnor este acum la fel de canonică precum William Faulkner sau Eudora Welty. Mai mult decît o mare scriitoare, ea este o personalitate culturală. Ferma unde a locuit e vizitabilă, chipul ei este tipărit pe timbre poștale, un nou volum din corespondența rămasă nepublicată și recentul film documentar despre viața ei [Flannery, regia Mark Bosco & Elizabeth Coffman] sugerează un arc complet, situînd-o în chiar centrul literaturii“ – așa începe eseul biografului Paul Elie publicat într-un număr din luna iunie 2020 în The New Yorker și intitulat, insidios retoric, Cît de rasistă a fost Flannery OʼConnor?

Catolică sudistă, orfană de tată și ajunsă în cîrje din cauza lupusului, Flannery OʼConnor a murit la doar 39 de ani, după ce apucase să publice două romane și un volum de povestiri. Necrologul din Times o numea „una dintre cele mai promițătoare scriitoare“, dar în timp a devenit o legendă, iar cărțile ei – obiecte de cult literar. Acum aflăm, în baza unor scrisori schimbate în studenție cu o prietenă de-ale ei, că ar fi fost rasistă: în metroul din Manhattan prefera să se așeze pe scaun între verișoarele ei doar ca să nu stea lîngă „vreun negrotei (nigger)“, iar într-o altă scrisoare își manifestă antipatia față de scriitorul afro-american și activistul pentru drepturile civile James Baldwin („Foarte ignorant, dar foarte vocal. Ne poate spune cum e să fii negru în Harlem, dar el ține să se spună și tot restul… Mi-ar plăcea să-l întîlnesc la New York, dar nu și aici în Georgia. I-am citit o povestire și era foarte bună“).

„Nu e drept să judecăm un scriitor după actele din tinerețe, dar pe măsură ce profilul ei de scriitoare căpăta contur, bigoteria ei persistă în scrisori – făcînd glume și folosind frecvent cuvîntul nigger… Acestea nu sînt doar discuții lejere în scrisori, ele au fost scrise la același pupitru la care și-a scris și proza. Acele remarci nu aparțin trecutului, sau Sudului, sau faptului literar divers; ele aparțin operei scriitoarei și ne arată cum era ea cu adevărat“, afirmă Paul Elie, subliniind faptul că, vreme de o jumătate de secol, moștenitorii, editorii și exegeții ei n-au acordat atenția cuvenită unor astfel de „remarci rasiste“ ori le-au găsit justificări, dar că în climatul actual, acestea nu mai pot fi trecute cu vederea sau minimalizate.

Paul Elie recunoaște însă că, în ciuda unor epitete rasiale strecurate în scrisori, ficțiunea ei abordează problemele de rasă cu mult curaj, portretizîndu-i pe albi fără milă și privindu-i pe negri cu compasiune (fără elemente de apropriere culturală: „Nu pot intra în mintea unui negru“, mărturisea scriitoarea), atrăgîndu-și respectul lui Alice Walker, spre exemplu, cunoscuta scriitoare de culoare.

La începutul lunii august 2020, biografa Angela Alaimo OʼDonnell i-a dat o replică dură lui Paul Elie, publicînd în Commonweal Magazine un articol intitulat „«Anularea» lui Flannery OʼConnor?“, articol care se deschide cu menționarea faptului că Universitatea Loyola din Maryland, sub presiunea unei petiții, deja înlăturase inscripția cu numele scriitoarei catolice de pe una dintre clădirile anexe pe motiv că „nu reflectă valorile iezuite“, gest care a atras un val de indignare, două sute de scriitori, profesori universitari și teologi catolici semnînd o scrisoare de protest: „Cum e posibil ca OʼConnor, catolică devotată, să fie «anulată» de o universitate catolică și, efectiv, de propria ei biserică?“.

OʼDonnell, autoarea unei cărți intitulate chiar Ambivalența radicală: problema rasei la Flannery OʼConnor, unde încearcă să explice exact resorturile unei scriitoare capabile să scrie deopotrivă parabole antirasiste în ficțiune și scrisori cu gînduri rasiste în corespondența personală, îl acuză pe Elie de „deturnare și apropriere defectuoasă“ (Elie folosește preferențial pasaje din propria ei carte), de „confuzie și iresponsabilitate“ prin felul în care alege, în mod deliberat, să ignore aspecte ce i-ar fi echilibrat tonul acuzator: „Paul Elie ovedește lipsă de interes în a înțelege complexitatea unei scriitoare care a fost greu încercată și de schimbările din epocă, și de propria conștiință; o scriitoare care și-a recunoscut în scrisori păcatele, ispășite prin ficțiuni antirasiste ce expun urîțenia și oroarea rasismului oamenilor în mijlocul cărora a trăit și chiar al ei înseși“. Ca persoană albă (de)formată de luptele unei culturi rasiste, conștientă însă de prejudecățile pe care (și) le-a demontat constant în propria literatură, Flannery O’Connor este, de fapt, scriitoarea perfectă pentru vremurile în care trăim, consideră O’Donnell: „Anularea unei astfel de scriitoare ne arată sărăcirea imaginației, îngustimea minții, inabilitatea noastră de a înțelege complexitatea umană“.

O săptămînă mai tîrziu, Paul Elie i-a răspuns Angelei Alaimo OʼDonnell tot în Commonweal Magazine (pentru conformitate, amîndoi polemiștii sînt albi), reluînd vechile idei și reproducînd același pasaj incriminatoriu al scriitoarei („Sînt integraționistă din principiu și segregaționistă prin gust. Nu-mi plac negrii“), urmat de remarca la adresa lui James Baldwin; pentru ca în cele din urmă să afirme că prozele lui Flannery OʼConnor nu sînt tocmai parabole antirasiste așa cum pretinde OʼDonnell (ori cum sugera el însuși în precedentul articol – sublinierea mea).

Apropo de James Baldwin, în apărarea lui Flannery OʼConnor s-ar fi putut folosi chiar afirmația lui, conform căreia: „Cînd scrii ficțiune încerci să afli ceva ce nu știi. Limbajul scrisului te ajută să afli ce nu voiai să știi, ce nu voiai să afli. Ceva te împinge totuși s-o faci“. Aceasta fiind exact teoria „avocatei apărării“, OʼDonnell.

Însă contextul/climatul cultural actual nu-i era favorabil scriitoarei. Păcatele rasiste pe care adolescenta și tînăra Flannery OʼConnor le-a comis în corespondența cu una dintre prietenele ei erau cunoscute de patruzeci de ani și făcuseră subiectul, în ultimele decenii, al mai multor eseuri și conferințe (dintre care cartea, deja menționată, a Angelei Alaimo OʼDonnell iese în evidență), dar reiterarea lor de către Paul Elie în The New Yorker, ignorînd contextul epocii de atunci și îngroșînd accentele, în tensionantul moment de după uciderea lui George Floyd și al avîntului mișcării Black Lives Matter, a făcut ca scriitoarea răpusă de lupus la doar 39 de ani să primească lovitura decisivă abia acum, la mai mult de jumătate de secol de la moartea ei.

Coroborare morală

Istoria literaturii ne-a arătat cum marii scriitori – deopotrivă bărbați și femei – rareori oferă în propria corespondență o imagine de sine pe măsura artei. Aproape fără excepție, opera este mai mare decît autorul/autoarea ei. În raport cu artistul, omul este, cel mai adesea, deplorabil și în acest paradox constă, de fapt, inefabilul actului creației. Putem separa opera de om judecîndu-le prin prisma propriilor contradicții? Și-a ispășit păcatul rasist moștenit Flannery OʼConnor prin propriile povestiri? Ce alegem să păstrăm de la această mare scriitoare: slăbiciunile exprimate în privat sau dilemele chestionate în artă? Sînt scrisorile unui artist mai influente din punct de vedere moral în posteritate decît operele sale? Ce rămîne în urma lui Flaubert, să zicem, pasiunea lui pentru prostituate exprimate în scrisori sau portretul interior al Emmei Bovary? Moștenirea culturală a Simonei de Beauvoir reprezintă abuzurile ei sexuale asupra fetelor din anturaj ori influenta lucrare feministă Al doilea sex?

Istoria literară n-a avut niciodată vreo reținere în a se folosi, ca să nu spun de-a dreptul a abuza, de corespondența privată a scriitorilor, deși scrisorile au rămas în posesia și au fost recuperate de la destinatarii, nu de la expeditorii lor. Nu știm cîți dintre scriitori și-ar fi dorit ca scrisorile lor să fi fost distruse, să nu ajungă sub ochii indiscreți și critici ai posterității. Unii și le-au recuperat și distrus, alții n-au mai beneficiat de dreptul la intimitate.

Rămîne însă chestiunea distincției dintre privat, public și artistic în chestiunea corespondenței și a relevanței acesteia în judecata artistică. Să ne imaginăm următoarea situație: dacă în urma unui scriitor nu rămîne nici un fel de înscris privat (scrisori, jurnale, bilete), existînd însă dovezi clare legate de distrugere prudentă, atentă, cu metodă a arhivei personale, ar fi legitimă suspiciunea, coroborată cu oarecare informații para-literare, ca acele înscrisuri private să fi conținut elemente incriminatorii cu privire la viața și convingerile personale ale respectivului scriitor? Dacă da, s-ar impune un disclaimer care să ne atenționeze că opera nu poate fi coroborată moral cu biografia? „Atenție! Opera literară de față nu beneficiază de judecata morală postumă facilitată de informații biografice private!“. Altfel spus, este incompletă sau poate chiar irelevantă judecata exclusiv a operei în lipsa informațiilor private despre autor? Abordăm cu prudență Odiseea în lipsa informațiilor despre Homer?

În urma polemicii, pe Twitter mulți au scris că nu vor mai citi sau preda la școală cărțile lui Flannery OʼConnor, iar un grup de studenți a inițiat o petiție ce a adunat peste o mie de semnături împotriva scriitoarei care-i „ura“ pe afro-americani. Dar cuvîntul „ură“, subliniază biografa OʼDonnell, nu apare niciodată în corespondența scriitoarei „greu încercate și de schimbările din epocă, și de propria conștiință; o scriitoare care și-a recunoscut în scrisori păcatele, ispășite prin ficțiuni antirasiste ce expun urîțenia și oroarea rasismului oamenilor în mijlocul cărora a trăit și chiar al ei înseși… În raportarea ei ambivalentă față de problema rasei, lupta interioară a lui OʼConnor dintre eul ei cel bun (antirasist) și eul ei cel rău (rasist) este aceeași luptă pe care o duc toți albii născuți și deformați de cultura rasistă în care trăim, dacă aceștia sînt onești să admită. De aceea, Flannery OʼConnor este scriitorul perfect pentru momentul prin care trecem“. (Sublinierile îmi aparțin.)

În timp ce-i înlătura numele de pe frontispiciu, conducerea Universității Loyola din Maryland recunoștea, într-un comunicat, că „în ficțiunea ei, demnitatea și valuarea (worth) persoanelor afro-americane sînt mereu prezente, în timp ce bigoții sînt mereu ridiculizați“ și continua astfel: „dacă însă studenții care au semnat petiția nu se simt confortabil să mai intre în acea clădire din cauza numelui, atunci noi trebuie să luăm asta în serios… Iar Sora Thea chiar a trăit o viață de sfîntă“.

Într-o scrisoare de protest împotriva deciziei universității, Alice Walker (n. 1944), scriitoarea și activista americană multipremiată care, alături de Toni Morrison și Maya Angelou, se numără printre cele mai aclamate scriitoare afro-americane de azi, afirma: „Trebuie s-o onorăm pe Flannery tocmai pentru felul în care și-a depășit condiția. Să nu ascundem ce a fost și să folosim acest lucru ca exemplu. Puțini mari scriitori din istorie trec testul purității, iar dacă o universitate, catolică sau de alt fel, o interzice pe Flannery O`Connor, atunci ce face cu Sofocle, Dante, Shakespeare, Dickens, Dostoievsky și atîția alții marcați de rasismul, misoginismul și antisemitismul vremurilor în care au trăit? Nimeni nu va rămîne în picioare.“ 

Rasismul artificial

Cum spuneam mai sus, Paul Elie, al cărui eseu tendențios publicat la momentul oportun a fost numit de unii „momeală rasială“, a plusat afirmînd că prozele scriitoarei „ghimpate (barbed) și paradoxale“ nu susțin tocmai ideea unor parabole antirasiste. În acest caz, ce moment mai bun pentru o relectură? Pentru că, dacă e limpede faptul că scrisorile ce conțin exprimări rasiste fac un deserviciu operei, oare asta înseamnă automat că și opera face un deserviciu temei anti-rasiste? Altfel spus, dacă autorul poate fi bănuit de rasism, cum rămîne cu opera sa în mod neechivoc anti-rasistă: poate o persoană impură să predice binele?

În perioada în care îi mărturisea în scrisori prietenei sale că nu-i plac negrii, Flannery OʼConnor lucra la cele zece povestiri din volumul Greu de găsit un om bun, ce avea să fie publicat în 1955. Absolut toate povestirile merită discutate, cu atît mai mult cu cît personajele ei sînt „amărîți ai sorții“, oameni vătămați fizic, psihic și moral, marginali confruntați cu situații-limită: un criminal în serie fugar este recunoscut de o familie, un dulgher fără o mînă se căsătorește din interes cu o fată retardată, un vînzător ambulant de Biblii abuzează o fată handicapată, un hermafrodit este expus într-un bîlci, o femeie refuză să accepte că e gravidă…

Două povestiri, în mod special, se remarcă pentru calitatea de a fi parabole antirasiste în deplinătatea termenului și numai un novice într-ale literaturii sau cineva rău intenționat le poate nega această calitate: Dezrădăcinatul și Negrul artificial. O rezum/discut pe aceasta din urmă, prima fiind un exemplu minunat de denunțare a xenofobiei de care dau dovadă deopotrivă albii și negrii.

Un bunic, care își crește nepotul după moartea mamei acestuia, decide să-l ducă să vadă orașul pentru prima dată. Bătrînul este un biet rasist și încearcă să-i inducă nepotului disprețul și frica de negri, o călătorie la oraș fiind prilejul perfect. În tren, copilul este fascinat de eleganța vestimentară a unui bărbat negru asta în timp ce nici nu remarcă culoarea pielii acestuia. Chestionat de bunic, copilul spune că a văzut „un om gras și bătrîn“, spre stupoarea și enervarea bunicului care insistă: „A fost un cioroi“. Întîmplarea face ca, odată ajunși în orașul marcat de segregaționism, cei doi să se rătăcească într-un cartier de negri, unde bătrînul este deopotrivă dezgustat și terifiat, pe cînd copilul cere ajutorul unei negrese, a cărei blîndețe maternă îi produce o efuziune neașteptată („deodată, se simți cuprins de o năvalnică dorință ca femeia să-l ia în brațe, să-l strîngă la piept și să-i simtă răsuflarea pe fața lui“). Cei doi revin în cartierul locuit de albi, dar bătrînul, care continuă să-l șicaneze pe copil („Și cum ai stat acolo rînjind ca un cim-pan-zeu în timp ce o negresă îți dădea îndrumări. Dumnezeule mare!“), îl pedepsește abandonîndu-l în aglomerația străzii. Copilul se panichează și, din neatenție, răstoarnă marfa unui vînzător ambulant, care face scandal și cheamă poliția. Bunicul reapare salvator spre entuziasmul copilului, dar perspectiva amenzii îl face să se piardă cu firea și, din lașitate, nu recunoaște că ar fi nepotul lui. Momentul e depășit, dar băiatul rămîne marcat de trădarea bunicului, nu-i mai vorbește și merge la distanță.

În drumul lor spre stația de tren din suburbie, mai apropiată decît gara centrală, se reunesc în fața unei statuete de gips înfățișînd un copil negru cu o felie de pepene în mînă. E prima dată cînd amîndoi văd așa ceva: „Stăteau contemplînd negrul artificial de parcă se confruntau cu cine știe ce mare mister, vreun monument închinat victoriei altcuiva și care-i apropiase în înfrîngerea lor comună. Amîndoi simțeau cum se dizolvă barierele între ei, ca într-un act de iertare. Bătrînul nu cunoscuse gustul iertării pentru că fusese prea bun ca să aibă nevoie de îndurare, dar acum îl simțea“. Acesta e momentul în care copilul așteaptă remușcarea bunicului, recunoașterea greșelii, dar bătrînul revine cu remarcile lui rasiste: „N-au destui negri naturali, le mai trebuia și unul artificial“. Dezamăgit, copilul răspunde: „Haide să mergem acasă pînă nu ne rătăcim din nou“, unde folosirea acestui „rătăcim“ are, în mod evident, dublu-sens.

În chestiunea rasei, aproape totul se află aici: rasismul moștenit, indus și construit, grotescul prejudecăților și absurdul segregaționismului, vina și iertarea – inclusiv în termenii religiei, căci în trenul spre casă bătrînul meditează taman la „binecuvîntarea iertării“.

Dacă Flannery OʼConnor a reușit să scrie astfel de parabole în ciuda rasismului ei, a făcut-o numai pentru că a avut puterea să se privească în oglindă și să-și chestioneze propriile convingeri greșite. Cel mai probabil, scrisul ficțiunii a fost oglinda în care s-a văzut pe sine așa cum era ea cu adevărat. Într-o scrisoare, Flannery îi scrie prietenei sale: „Adevărul nu se schimbă în funcție de abilitatea ta de a-l digera. În viața noastră există perioade lungi în care adevărul este oribil, tulburător emoțional, de-a dreptul respingător“, iar în Flannery (regia Mark Bosco & Elizabeth Coffman, 2019), documentarul despre viața ei, este reluată o scenă dintr-un show de televiziune din anii ʼ50 în care moderatorul o întreabă care e secretul unui scriitor bun. „Dezvăluirea unui secret cititorului sau sieși“, răspunde Flannery OʼConnor.

Ei bine, iată secretul dezvăluit sieși: ambivalența rasială. De ce n-ar fi de-ajuns chestionarea lui cu instrumentele artei pentru o ispășire catolică? De ce, postum, ar fi mai agreabilă sanctificarea decît iertarea?

P.S. Lansat în 2023, Wildcat este un film inspirat de viața lui Flannery OʼConnor, co-scris și regizat de Ethan Hawke.

O variantă in nuce a acestui articol a apărut în Dilema veche în septembrie 2020.


Flannery OʼConnor, Greu de găsit un om bun, traducere de Antoaneta Ralian, Editura Litera, 2020.
Flannery OʼConnor, Sfetnicul din sînge, traducere de Anca Gabriela Sîrbu, Editura Polirom, 2020.

Imagine reprezentativă: Departure, Max Beckmann, 1932-1933

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×