Groapa, cazul și centenarul

scandalul & scandalosul Eugen Barbu

Start

Din ianuarie 1998, de la faimosul Dosar tematic dedicat lui Eminescu, Dilema nu mai iscase un scandal literar atît de mare ca în luna februarie a acestui an, cînd, sub pretextul Centenarului, revista a publicat șase articole critice despre opera lui Eugen Barbu.

Dosarul cu pricina a fost inițiat și îngrijit de mine, iar dintre cei solicitați pentru a contribui cu texte critice au răspuns pozitiv Iulian Bocai, Bogdan Crețu, Cosmin Ciotloș, Alexandru Dumitriu, Angelo Mitchievici și Oana Soare. Așadar critici și istorici literari, cercetători și profesori universitari din generația activă, care au fost liberi să abordeze chestiunea moștenirii literare a lui Barbu conform cu propriile preocupări și fiind pe deplin conștienți de complexitatea cazului, caz pe care l-am rezumat eu însumi în argumentul grupajului tematic (al cărui titlu l-am preluat și pentru articolul de față).

Astfel, spuneam din capul locului că Eugen Barbu „este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.

Imediat după căderea comunismului, denunțat drept «cel mai mare gangster» literar din perioada ceaușistă, «terorist cultural» și, nu în ultimul rînd, plagiator, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, dispărînd apoi fizic destul de repede (nu înainte de a fonda publicația România Mare și a cofonda, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, partidul naționalist cu același nume) și lăsînd în urma lui o moștenire obscură, dificil de evaluat chiar și astăzi, la trei decenii de la moartea sa.

Spirit coleric și agresiv, lipsit de scrupule, oportunist literar și carierist politic (a fost membru supleant în C.C. al P.C.R, apoi membru corespondent al Academiei, apoi deputat în Marea Adunare Națională), Eugen Barbu a devenit, după faimoasele Teze din iulie 1971, «ștabul scriitorilor încolonați la comanda Partidului», denunțînd politic, hărțuind și terfelind jurnalistic în numele ideologiei de partid, în paginile revistelor Luceafărul și Săptămîna (oficiosul Partidului și al Securității), adevărații scriitori ai perioadei, pe cei independenți sau critici față de regim, dedicați «autonomiei esteticului», de la discipolii lui Constantin Noica și personalitățile diasporei (Monica Lovinescu în principal) la tinerii poeți optzeciști (Mircea Cărtărescu ș.cl.).

Plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile ’70–’90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat (prozator, poet, traducător, diarist, reporter, eseist, publicist, dramaturg și scenarist – a co-creat seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, o contribuție semnificativă la cultura pop românească), care a dat o mînă de povestiri și două romane (dintr-un total de 12) considerate, aproape unanim, relevante literar și azi: Groapa (1957)și Săptămîna nebunilor (1981).Romanul frescă a periferiei bucureștene Groapa, publicat la doi ani după Moromeții, este capodopera sa, deși părerile criticii sînt destul de nuanțate… Nicolae Manolescu amintind și de plagiatele dovedite în cel puțin două dintre romanele sale: Principele (1969) și Incognito (4 volume, 1975-1980).“

Și încheiam astfel: „Ce rămîne valoros din opera literară a lui Eugen Barbu, cum o judecăm, inclusiv din punct de vedere etic și moral, și, în general, ce facem, cu «moștenirea» sa cultural-politică? Pornind de la aceste întrebări, puse cu ocazia Centenarului scriitorului, am conturat Dosarul de față.“

Infama copertă

Cum se spune, reacțiile nu au întîrziat să apară. Mai întîi pe Facebook, reacții preponderent virulente, apoi și într-o serie de articole publicate pe platformele Contributors.ro și Republica.ro și, pînă la vremea cînd scriu acest articol, în revistele România literară, Observator Cultural, cu două replici chiar în Dilema veche.

Din cauza copertei, cu portretul scriitorului însoțit de titlul „Centenar Eugen Barbu“, s-a creat o primă, foarte puternică și emoțional neplăcută impresie că Dilema veche i-ar aduce un omagiu și l-ar celebra pe infamul personaj. Ceea ce în redacție, inițial, a părut improbabil, că pretextul unei dezbateri problematice clasice despre relația dintre etic și estetic ar putea fi luat drept celebrare, a devenit instantaneu o certitudine în spațiul public. „Dilema veche îl omagiază pe E.B./ îl reabilitează/ îl recuperează pe securist“ etc. au fost reacțiile predominante ale celor care, ignorînd complet profilul dezbaterilor dilematice ale revistei vreme de treizeci de ani, fie nu știau, fie au ales să lase deoparte inclusiv faptul esențial că Barbu și urmașii lui au detestat și atacat însăși Dilema și pe fondatorii ei.

Din nefericire, coperta s-a dovedit nu neutră, ci înșelătoare, deci o gafă redacțională, recunoscută și asumată imediat de Sever Voinescu, redactorul-șef al revistei: „Numărul trecut al revistei noastre a stîrnit multe reacții adverse. O spun din capul locului – pe bună dreptate. Prima pagină a revistei este o eroare editorială pe care ne-o asumăm, iar eu, ca redactor-șef, mi-o asum cel dintîi și în cea mai mare măsură… Fotografia, însoțită de titlul „Centenar Eugen Barbu“, este cu totul înșelătoare. E înșelătoare în raport cu textele din Dosar – care numai encomiastice nu sînt! –, dar și în raport cu ceea ce sîntem ca intelectuali și, mulți dintre membrii redacției, ca parte din breasla scriitoricească. O altă fotografie, mai sugestivă pentru ceea ce conține Dosarul și pentru intenția noastră, și un alt titlu («Cazul Eugen Barbu», de pildă) ar fi fost potrivite. Cu ușurință nepermisă am trecut peste una dintre lecțiile de bază ale presei, anume că prima pagină este mai puternică decît tot conținutul publicației. Cititorii noștri au tot dreptul să se supere pe noi. Le cer iertare!“.

Așa s-a și întîmplat. Cel puțin într-o primă fază, argumentul meu n-a fost luat în seamă, textele criticilor au fost citite superficial sau deloc, au favorizat idiosincraziile, au dat apă la moară diverșilor și vechilor preopinenți ideologici ai revistei, care au reactivat vechi nemulțumiri sau prejudecăți. Totul pe fondul belicos al Facebook-ului.

Căci iată cum se deschidea primul articol al Dosarului, semnat de Angelo Mitchievici: „Figură pestiferată a istoriei literare românești, apărător al protocronismului și detractor al multor scriitori talentați la revista Luceafărul pe care a condus-o din 1963 și a tinerei generații poetice optzeciste cu care a purtat un război în Săptămîna, pe care a condus-o din 1970, […] plagiator dovedit cu scandal, mușamalizat pentru apartenența scriitorului la marile cercuri politice, detestat de majoritatea membrilor breslei scriitoricești, resentimentar și calomniator abonat la mîna largă a partidului, fondator, după revoluția din 1989, alături de un alt apologet ceaușist, Corneliu Vadim Tudor, al revistei România Mare și a partidului naționalist-șovin cu același nume, Eugen Barbu ilustrează în literatura română situația paradigmatică a despărțirii talentului de etică.“

Iată cum continua și Bogdan Crețu, în al doilea text al Dosarului: „Beligeranța lui înnăscută servea și unei agende oficiale a regimului: a fost un amestec teribil de temperament coleric și carierism politic. Mai ales după tezele lui Ceaușescu din iulie 1971, Eugen Barbu devine ștabul scriitorilor încolonați la comanda Partidului, gata mereu să deschidă un conflict cu oricine se plasează în zona «autonomiei esteticului». Printre țintele predilecte s-au numărat Marin Preda, apoi Monica Lovinescu, discipolii lui Noica de la Păltiniș (deși filosoful publicase în Săptămîna și fusese premiat în 1978) și, în fine, tinerii poeți optzeciști. Dar aproape nici un scriitor relevant, plasat în poziție independentă de direcțiile de partid, nu a scăpat neîmproșcat. Dacă adăugăm la toate acestea […] faptul că revista devine «cuibul» protocroniștilor ori apariția unor pamflete antisemite, obținem imaginea, palidă față de impactul din epocă, a unui marasm etic pentru care scriitorul n-avea cum să nu fie exemplar pedepsit în atmosfera intransigentă de după căderea comunismului.“

Damnatio memoriae

Practic, toate lucrurile afirmate și subliniate în reacțiile adverse se regăsesc mai întîi în Dosar. Diferența consta în faptul că textele dilematice puneau accentul nu pe om, ci pe literatură, și erau scrise fără patos, într-un limbaj critic, distanțat, decent. Nici un text din Dosarul revistei nu contrazice portretul moral abject al omului așa cum a fost el ulterior redat în reacțiile adverse. În Dilema veche dilema n-a fost nici o clipă omul Eugen Barbu.

A reiterat acest aspect Sever Voinescu: „Ceea ce am vrut să discutăm nu este toxicitatea personajului, nu am vrut să reevaluăm imunda lui acțiune culturală din anii comunismului și nici dîra pestilențială lăsată, prin urmașii săi, după 1990. Cunoaștem foarte bine marfa Eugen Barbu. Aici, nu avem ce discuta, sîntem clarificați. Am vrut să vedem dacă opera acestui scriitor socotit de mulți a fi fost «talentat», la o sută de ani de la nașterea sa, cînd încă sînt în viață mulți dintre cei cărora le-a făcut rău, supraviețuiește mizeriei sale.“

(În mod ironic, multe dintre reacțiile de dezaprobare și acuzațiile la adresa Dilemei vechi, abia acelea au adus indirect, prin virulența și coloritul imund al limbajului – „fripturismul criticilor dilematici“, „purulența inițiativei“, „mînjirea paginilor“, „jegoasa revistă“, „de o duhoare pestilențială“, „lustruirea sarcofagului duhnind a excrement“ –, un ditamai omagiu pamfletarului Eugen Barbu, rostogolind invective, absurdități, procese de intenție, teorii ale conspirației – „pare ceva programat“–, chiar și încercări de atacuri la persoană sau injurii în privat: „dosarul Dilemei trădează ceva din nostalgia generalizată (mai ales printre criticii literari) față de un comunism nedus pînă la capăt… Anul se va termina cel mai probabil cu omagierea lui Eugen Barbu în forul Academiei Române! Și poate și cu vreun nume de stradă!“).

În afara derapajelor de expresie și al unor procese de intenție stupide aduse revistei, cele cîteva articole provocate de inițiativa dilematică sînt cît se poate de corecte, justificate și, mai ales, binevenite, necesare. În fond, acestea vin în continuarea afirmațiilor din Dilema veche cu privire la genul de personaj malefic care a fost Eugen Barbu, le enumeră, le dezvoltă, le aprofundează, le analizează consecințele. Reacțiile sînt, deci, îndreptățite atunci cînd se referă la Barbu. Cînd cei care au reacționat spun că „Barbu trebuie aruncat în uitare, cu toată creația lui nu numai de doi bani, dar toxică pînă în fundul iadului“ sau că „la fel ca marii odioși ai istoriei, și Eugen Barbu e pasibil de damnatio memoriae, poziționarea lor e legitimă și corectă, cel puțin la nivel personal.

Cînd Ioana Pîrvulescu consideră, într-un comentariu pe Facebook, că Dosarul Eugen Barbu vine prea repede după Dosarul Monica Lovinescu de la finele anului trecut (pe care, apropo, tot eu l-am inițiat și îngrijit) și că o rediscutare a literaturii scriitorului ar trebui să aștepte pînă cînd cei care i-au fost victime nu vor mai fi de față, consider că e un punct de vedere valid și de bun simț.

Cînd Carmen Mușat conchide în editorialul din Observator Cultural nr. 1198,intitulat „Un anti-model“: „Ce fel de «model» (și pentru cine?) mai poate oferi, astăzi, Eugen Barbu, altul decît acela al imposturii intelectuale, al invectivei deșănțate, al pamfletului putrid și al denunțului cu repercusiuni dintre cele mai dramatice pentru cel denunțat?“, consider că întrebarea nu poate avea alt răspuns decît cel implicit.

Toate aceste reacții oferă, cel puțin momentan, un răspuns neechivoc și aproape unanim la întrebarea din argumentul formulat de mine: ce facem cu „moștenirea“ cultural-politică a lui Eugen Barbu? O aruncăm integral la coșul de gunoi al istoriei și o condamnăm la uitare. Un răspuns deopotrivă previzibil și întemeiat.

Ce mă nedumerește la acest scandal este însă vehemența cu care mulți dintre cei care au reacționat refuză dreptul unor critici literari/ al unei reviste de a dezbate cazul, de a ridica întrebări, de a avansa teorii. Reacțiile de dezaprobare la acest demers au părut deseori alimentate de expresia frustrării că cenzura nu se mai poate aplica astăzi unor astfel de publicații. „O astfel de dezbatere nu trebuia să aibă loc“ ori „Cine le-a dat dreptul să“ au fost genul de afirmații care au însoțit frecvent reacțiile adverse. În mod ironic din nou, această atitudine de denigrare și de reducere la tăcere a celui care îndrăznește să scrie ceva cu care nu ești de acord era o metodă folosită pe vremuri taman de Eugen Barbu. Dar dacă el ar fi fost atunci în stare să ardă cărțile noastre, oare noi acum ne permitem să facem la fel cu cărțile lui?

Incidența timpului

Am citit foarte puțin, și doar în facultate, din opera, destul de amplă, a lui Eugen Barbu (Groapa, Săptămîna nebunilor, parțial Principele și cîteva povestiri), nu l-am recitit niciodată și nu mă preocupă posteritatea acestui scriitor, nici ca cercetător literar, nici ca profesor (căci nu am nici una din aceste calități) și, pe moment, nici ca cititor (căci am alte preferințe de lectură).

De altfel, literatura lui Barbu mai e discutată, dacă e discutată, doar la facultățile de profil și, în general, doar romanul Groapa, reeditat ultima dată în 2011, la Editura Curtea Veche, în seria de romane distribuite cu Jurnalul Național. Asta după ce, în 2006, Academia Română îi dedicase două volume de Opere, după care inițiativa s-a oprit. Nimeni nu i-a dedicat nici o monografie și e greu de crezut că vreunul dintre romanele sale îi va fi reeditat prea curînd. Tinerii prozatori, născuți după 1989, nu l-au citit și poate nu le-a vorbit nimeni de el, nu știu cine a fost și nici ce a făcut. Dacă n-ar fi fost Dosarul Dilemei vechi, nici nu s-ar fi discutat despre el în social media. Dar dacă s-a discutat, asta nu înseamnă că va fi reabilitat ori reintrodus în circuitul literar. Nici o revistă nu are asemenea impact și putere. Peste cîteva luni, peste un an de zile vom fi uitat cu toții această inflamare publicistică. Poate că Eugen Barbu va cădea pentru multă vreme în uitare. Poate chiar pentru totdeauna.

Sau poate va fi redescoperit peste cîteva zeci de ani, cînd amintirea caracterului infect și a activității sale nefaste se vor fi retras în cărțile de istorie. Căci „mult din ceea ce face din Eugen Barbu «un caz» e dat și de proximitatea noastră temporală și afectivă față de evenimente, în sensul că mai sînt încă generații literare în viață care știu ce fel de om era, așa cum mai sînt în viață o parte din actorii care l-au deconspirat inițial ca plagiator; asta e semnificativ pentru că face ca receptarea lui să fie filtrată prin acest ecran al experienței trăite“, cum își începe Iulian Bocai articolul din Dilema veche, intitulat „Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit“, de departe cel mai problematizant și, totodată, cel mai puțin citit, oricum niciodată citat, de cei care au reacționat.

După ce se întreabă ce-ar trebui făcut atunci cînd operele sînt expresia unor ideologii maligne ori aparțin unor autori compromiși moral („Acum că ne-am fundamentat scepticismul printr-o analiză biografic-ideologică și sîntem mai ferm plasați în adevărul nostru moral, ce urmează?“), Iulian Bocai consideră că această chestiune nu ține atît de principii, cît de emoții și de temperament critic, „mai ales de temperament încurajat de o proximitate de cazul cu pricina.“ Altfel spus, distanța istorică va tranșa dilema și dificultatea separării operei de om și va găsi și motive pentru care să o facă. Timpul este, ne place sau nu, de partea canaliei, adică a operei. Și Bogdan Crețu a făcut această sugestie în articolul său din Dosar, citînd o observație (cinică?) a lui Eugen Barbu însuși, reprodusă din primul volum al Caietelor Princepelui: „Singură opera te laudă, mai tîrziu sau mai devreme. Tot ea te ucide ca individ, avidă de laude. Se reține titlul operelor, abia dacă se mai știe ceva despre Homer. Biografia operei crește enorm față de biografia autorului. Viețile nu se interpretează atît cît sensurile unor cărți.“

La Centenar, opera lui Barbu este încă vulnerabilă din cauza omului și a amintirii încă vii a răului făcut. În timp însă, dacă valoarea i-o va permite, se va putea desprinde, într-un fel sau altul, de autorul ei.

E sau nu e plagiat?

„Dar a fost el un scriitor valoros?“ se întreabă Carmen Mușat în editorialul deja citat, și continuă: „Cei mai mulți critici literari, de dinainte și de după 1989, consideră că, din tot ce a scris, rămîn două-trei titluri valabile: Groapa (1957), Princepele (1969) și, eventual, Săptămîna nebunilor (1981). Așadar, două-trei cărți, dintr-o bibliografie ce conține aproape 30 de volume (proză scurtă, romane, publicistică, teatru, versuri, jurnale etc.). Nu e oare prea puțin, chiar și pentru o literatură «mică», precum literatura română?“

Înclin să cred că nu e prea puțin tocmai pentru că sîntem o literatură mică. Sîntem o literatură destul de săracă în proză – cel puțin prin comparație cu poezia. De la majoritatea prozatorilor care contează nu pot fi reținute decît una-două-trei cărți. Eugen Barbu ar avea, strict numeric, tot atîtea cărți de proză bune cîte au dat Negruzzi, Slavici, Camil, Holban, Blecher, Sebastian, Mateiu, ca să mă opresc doar la aceștia. Și vom avea mari dificultăți să găsim, în întreaga noastră literatură, o mînă de autori cu mai mult de trei, patru cărți de proză foarte bune. Primul ar fi Sadoveanu, după care urmează [fiecare să completeze aici]. Așadar, reușita redusă numeric în opera unui scriitor nu e un criteriu relevant.

Mircea Mihăieș, tranșant cum îl știm în detrimentul nuanțelor, spune în România literară nr. 10: „Din punctul meu de vedere, aici e buba, marea bubă: absența gustului literar. Scriind despre E.B. pagini revoltătoare în monotonia lor (refrenul, stabilit de argumentul lui Marius Chivu, a fost fredonat de toți cei convocați să-și dea cu părerea: da, omul a fost un ticălos, dar avea talent!), ei n-au trădat doar adevărul literaturii române. S-au trădat pe ei înșiși.“

În primul rînd, colaboratorii Dosarului n-au știut ce scriu ceilalți, n-au citit nici măcar argumentul meu înainte să fie tipărită revista. În al doilea rînd, gustul literar e discutabil (din nefericire, pentru unii), și nu în ultimul rînd, chestiunea trădării literaturii survine atunci cînd renunți s-o mai discuți, nu atunci cînd problematizezi certitudinile altora. (Nu mai zic de faptul că cercetătorii, criticii și istoricii literari invitați să scrie în Dilema veche n-au fost „convocați să-și dea cu părerea“ decît în măsura în care și Mircea Mihăieș a fost desemnat să-și dea cu părerea despre Joyce în lipsa cuiva mai priceput.)

Dar întrebarea este fundamentală și, în sfîrșit, ajungem la miezul problemei: a fost Eugen Barbu un scriitor valoros? De fapt, reformulez într-un sens și mai concret: ne permitem să aruncăm Groapa la groapa literaturii, din moment ce este considerat mai curat politic decît celelalte cîteva romane reușite ale perioadei: Moromeții, Bietul Ioanide și Cronica de familie?

Da, ne permitem, dacă se dovedește, odată pentru totdeauna, că e plagiat.

Dacă în cazul romanului Incognito au existat niște dovezi (în cazul Principelui rămîn doar acuzele lui Fănuș Neagu), în cazul altor romane (inclusiv cele fotbalistice) există doar suspiciuni. Romanul Groapa, într-o primă fază cel puțin, a fost pus în descendența unor Arghezi și Mateiu Caragiale, peste nivelul lui G.M. Zamfirescu, pe cînd alții l-au considerat epigonul acestora și, de fapt, al multor altor înaintași. „Numărul creditorilor lui Barbu este balzacian“, afirmă Nicolae Manolescu în Istoria sa, și continuă: „originalitatea celui mai original roman al său, Groapa, care a părut incontestabilă la apariție, se cuvine privită cu circumspecție“.

Mircea Mihăieș, care definește romanul drept „un kitsch cu iz balcanic asezonat cu un expresionism desuet“ (formulă care denotă mai degrabă originalitate), îl menționează pe Nicolae Crevedia ca posibil autor al romanului, iar Carmen Mușat amintește „un articol bine documentat, apărut în România literară nr. 20, din 2016, [în care] Theodor Rogin demonstrează convingător că pînă și mult-lăudatul roman Groapa a profitat din plin de o serie de «preluări» și «adaptări» din romanul Hotel Maidan, scris de un autor complet necunoscut azi, Stoian Gh. Tudor, roman apărut în 1939, la Editura Cultura Națională.“ De fapt, demonstrația lui Theodor Rogin nu e deloc convingătoare, nici măcar autorul nu e convins de rezultatul demersului său: „Nu se poate vorbi propriu-zis de plagiat, ci de «preluări» şi «adaptări» lexicale, onomastice şi contextuale în sens larg.“ Asta însemnînd cîte un cuvînt, cîte o imagine, cîte o expresie, cîte o situație preluate și prelucrate ici-colo, atunci cînd nu sînt pure coincidențe. Or plagiatul presupune cu totul alt tip de lucrătură textuală.

Prin urmare, ne putem întreba: cum se face că eticheta plagiatului nu s-a lipit definitiv de acest roman? Cum se face că, în afară de cîte o frază ici-colo și cîte un articol rătăcit, superficial, nu există încă un studiu definitiv privind arta plagiatului la Eugen Barbu? „Susceptibil“, „posibil“, „probabil“, „nedovedit“, „suspect“, „circumspect“ – aceștia sînt, în general, termenii cu care se discută despre plagiatul în opera lui Barbu.

Or păcatul plagiatului i se pare lui Iulian Bocai singurul care nu cade sub incidența timpului, neavînd un termen de prescripție culturală: „Nimeni nu cunoaște cu adevărat cantitatea de greșeală de care e nevoie pentru ca opera unui autor să înceteze să mai fie abordabilă estetic și istoria are talentul ăsta că disipă, în procesul ei de obiectivizare, chiar și indignarea cea mai justificată. În afară de plagiat, care suspendă logica jocului artistic cu totul, nici nu pare să existe cu adevărat o limită aici, ceea ce-mi arată că se face o distincție fundamentală nu atît între viață și artă, cît între calitatea morală a vieții (care dispare) și cea estetică a artei (care rămîne). Dacă cea din urmă e convingătoare, de la un punct încolo faptul că artistul «a greșit» capătă mai degrabă importanță anecdotică și de colorit biografic.“

Dacă Groapa se dovedește a fi o operă fraudată, atunci cazul Eugen Barbu poate fi rezolvat definitiv și vom avea situația ideală în care nu mai avem o operă (valoroasă) care trebuie separată de omul (abject). Așadar, are mare dreptate Carmen Mușat cînd spune că „înainte de a-i reevalua și comenta opera, luîndu-l în serios ca scriitor care contează, ar trebui să ne asigurăm că textele pe care le reevaluăm îi aparțin, într-adevăr, lui Eugen Barbu și că nu au fost prelucrate, adaptate sau, pur și simplu, copiate din cărțile altor autori, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, români sau străini, traduși sau netraduși încă în limba română“. 

Și, iată, cum datorită Dosarului dilematic, iese la iveală o mare temă nefăcută a literaturii române postbelice: nu există un Dosar (ha! ha!) complet și irevocabil al lui Barbu ca plagiator. Dar omul, personaj odios, este suficient de detestat, și pe bună dreptate, încît ne vine foarte ușor să spunem că „restul e maculatură“, cum s-a exprimat Cristina Cioabă pe Contributors.ro. Ca și cum individul a aruncat în lume o carte pe care contemporanii și cei imediat după încă nu reușesc s-o „citească“. Ajunși în acest punct, trebuie să recunoaștem că Barbu este un caz unic în literatura noastră.

O spusese, de altfel, Cosmin Ciotloș în textul intitulat Cu ură și abjecție din același hulit Dosar, referindu-se inclusiv la aspectul colaborării scriitorului cu Securitatea: „de treizeci de ani, de nu și mai bine, n-am aflat prea multe noutăți nici pe-un versant, nici pe celălalt. Ediția de la Fundația Națională pentru Știință și Artă, îngrijită, cum-necum, de Mihai Ungheanu, a stagnat, pare-se, definitiv. La o monografie nu s-a înhămat nimeni; cît despre nenumăratele complicații (chiar bolgii) biografice care-și așteaptă încă descrierea – nici o șansă. Ce știm, știm din rumori și suspiciuni. Rezonabile, acestea, e-adevărat. Că a fost un devotat al regimului Ceaușescu e clar. Din postura, însă, a unui intrigant de curte, inspirînd fiori reci și evitînd să se expună ridicolului, spre deosebire de marele histrion care era Adrian Păunescu. Tot spre deosebire de mai umanul Păunescu, Barbu a făcut rău breslei ori de cîte ori s-a ivit ocazia. Aceasta e narațiunea curentă. Am auzit-o, pe viu sau în scris, de zeci, poate chiar de sute de ori. Nu o pun la îndoială. Cum nu pun la îndoială nici conlucrarea lui cu Securitatea comunistă. Mi-aș fi dorit să aflu, totuși, sub ce statut. Aparențele sînt acelea ale parteneriatului, Barbu avînd și acces la date, și permisiunea de a le devoala. Cazul Caraion rămîne emblematic în acest sens. Simplu informator, în orice caz, e improbabil să fi fost. Cel puțin de la un punct încolo. Dar ce, atunci? Ofițer? Agent de influență? Aș vrea s-o aflu, limpede, clarificator, împreună cu destule altele.“

Poate că Barbu însuși ne-a lăsat un indiciu cu privire la rezolvarea dilemei plagiatului atunci cînd, în pasajul deja citat din Caietele Principelui, afirma că doar opera te poate ucide ca autor. Poate că atunci cînd se referea la biografia operei care crește, spre deosebire de biografia autorului care rămîne aceeași, întrevedea riscul ca, într-o zi, plagiatul să crească biografia operei pînă la implozie. Poate. Într-o zi.

Imagine reprezentativă: René Magritte, L’Apparition, 1928

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×