Pe scenă apare o figură mignonă, despre care poate n-ai ghici că ascunde o voce și o literatură atât de puternice. „Trezirea compasiunii în cititor este esențială pentru literatură“, afirmă scriitoarea de origine tătară Guzel Iahina la întâlnirea clubului Alecart din cadrul FILIT 2023. Publicate la Humanitas Fiction în traducerea Luanei Schidu, romanele ei tratează subiecte dure din istorie – lagărele de muncă forțată, foametea, exilul – și se sprijină pe o documentare riguroasă a epocii sovietice, căutând totodată să spună povestea umană. Zuleiha deschide ochii este inspirat de povestea bunicii materne a scriitoarei, care a trăit șaisprezece ani în exil în Siberia, în vreme ce Copiii de pe Volga și Trenul spre Samarkand pornesc de la experiența bunicului patern, profesor de germană. Personajele ei sunt atât prizonieri, cât și colonizatori, cu identități etnice, lingvistice, religioase și educaționale diverse. În 2022, Guzel Iahina s-a poziționat împotriva invaziei ruse în Ucraina. „Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă astăzi, mi se pare foarte important să înțelegem cum a început și cum s-a închegat statul sovietic“, subliniază ea în interviul susținut la FILIT.
De unde vine interesul dumneavoastră pentru poveștile istorice ale Rusiei? De ce vă inspirați din trecut, și nu din prezent?
Interesul meu față de epoca sovietică e foarte puternic, mă atrage ca un magnet din mai multe motive. Primii ani ai epocii sovietice sunt aceia în care au crescut și s-au maturizat bunicii mei. Am fost un copil bogat, dacă pot spune acest lucru. Am avut două rânduri de bunici care au investit în mine foarte mult timp și povești. Câteodată, însă, mi-au pus și unele întrebări-ghicitoare. De exemplu, de ce bunica mea maternă era un om extrem de dur, o femeie de fier? Sau, altă întrebare: De ce bunicul meu patern a vrut să-și dea copilul, și chiar l-a dat la un orfelinat? Iar celălalt bunic de ce tăcea oare despre experiența lui din timpul războiului? În textele mele, mai târziu, am încercat să găsesc răspunsul multor dintre aceste ghicitori pe care mi le-au pus bunicii mei. Pentru mine, scrierea romanelor este încercarea de a răspunde întrebărilor din interiorul istoriei familiei mele.
Bineînțeles, am scris de-a lungul vremii și despre evenimente care sunt, într-un fel, cărămizi din istoria familiei multor oameni. De exemplu, povestea despre deschiaburirea eroului și a eroinei-mamă din Zuleiha deschide ochii este istoria a zeci de mii de alți tătari. Iar povestea despre cei cinci sute de copii care sunt duși cu trenul de la Kazan până la Samarkand este de fapt istoria celor patruzeci de milioane de copii care au suferit de foamete în Rusia sovietică.
Sper ca, prin textele mele, și alți oameni să reușească să descopere câteva răspunsuri la ghicitorile din istoria familiei lor.
Un alt motiv pentru care epoca sovietică e pentru mine ca un magnet e că ea reprezintă împletirea a două chestiuni diametral opuse. Pe de o parte, este vorba despre o mare tragedie, al cărei preț poate fi exprimat prin milioane de vieți pierdute în Rusia, în timpul Războiului Civil, din prima epocă sovietică, două mari perioade de foamete, Marea Teroare din 1937–1938, campania dusă împotriva diferitelor naționalități și strămutarea lor. Aceste evenimente reprezintă latura teribilă, plină de cruzime, a perioadei de început a epocii sovietice. Câteodată, însă, chiar și în această perioadă cruntă, alături de aceste evenimente teribile a existat și o mare încredere și o mare dorință de a crede în basmul sovietic. Mai ales la mijlocul deceniului al treilea, oamenii credeau cu adevărat că îi așteaptă un viitor luminos. Mulți artiști au fost cei care au crezut atunci cu adevărat în acest viitor frumos. Dacă ne gândim, de pildă, la cinematografie, regizori ca Lev Kuleșov și Serghei Eisenstein și-au creat atunci capodoperele, iar în arhitectură și în artele plastice a apărut un nou curent, constructivismul. Dacă ne gândim că a fost epoca în care a scris Bulgakov și apoi poetul-tribun Maiakovski, aceste minunate explozii de creativitate de fapt s-au împletit cu lucruri sângeroase. Această combinație de tragedie, pe de o parte, și de efervescență creativă, pe de altă parte, este extrem de atrăgătoare pentru orice scriitor.
Un al treilea motiv pentru care această temă este extrem de atrăgătoare pentru mine e faptul că ce observăm în zilele noastre este o continuare evidentă a trecutului sovietic, după părerea mea, și sper ca acesta să fie o ultimă etapă a epocii sovietice. Cred și sper că ce avem în fața ochilor este o ultimă revenire a sovietului. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă astăzi, mi se pare foarte important să înțelegem cum a început și cum s-a închegat statul sovietic. Ca să răspund celei de-a doua întrebări a dumneavoastră, această aplecare asupra trecutului și asupra epocii sovietice nu este o fugă, ci, dimpotrivă, este o încercare de a înțelege prezentul. Nu mă refer numai la lucruri cum sunt represiunea, prigoana, restrângerea drepturilor unei persoane. Mă preocupă momente psihologice mai profunde, lucruri și întrebări de tipul: De ce oamenii preferă să tacă și să nu acționeze? De ce și cum se ascunde omul într-o casă ca într-o carapace de melc? De ce o generație întreagă recurge la tăcere ca formă de protecție? Și ce repercusiuni are asta față de generații mai tinere, față de copiii noștri? Cum poate omul să se salveze, să rămână om, fiind totodată un șurub în mecanismul istoriei totalitare? De ce este atât de plină de vitalitate ideea sovietului? Aceste întrebări sunt mai de actualitate în prezent față de acum cinci sau zece ani, ele m-au preocupat în timp ce mi-am scris romanele, iar azi, iată că trebuie să le găsim din nou răspunsul.
În continuarea întrebării de mai devreme, aș vrea să vorbim puțin despre pasajele din Copiii de pe Volga unde apare portretul lui Stalin – unul foarte bine detaliat, aproape clinic, psihologic. Cât de important este Stalin în înțelegerea și reconcilierea cu trecutul?
Pentru mine, acest personaj al lui Stalin nu are o componentă umană. El este un fel de materializare a regimului totalitar. Sunt, într-adevăr, patru capitole în care apare, unde am încercat să arăt funcțiile pe care urma să le îndeplinească republica nou creată pe Volga, să descriu rolul acestor nemți „ai noștri“ în istoria epocii sovietice. Am încercat să descriu cum s-a modificat atitudinea puterii lui Stalin față de nemții de pe Volga și mi-am propus să marchez această traiectorie a totalitarismului. Capitolele încep cu descrierea lui zburând ca un uriaș deasupra Volgăi, se simte ca un uriaș atotputernic, și se încheie cu descrierea fugii lui rușinoase, ca un laș, într-o mașină urmărită de o haită de câini. Cred că asta e ce-l așteaptă pe orice tiran în final, un sfârșit lipsit de glorie și demn de milă.
În opoziție cu această traiectorie care duce de sus în jos, am vrut să descriu istoria unui om mărunt, a lui Bach, care crește. El începe de jos, de la o viață cenușie, ca de șoarece. Treptat, acest erou crește tot mai mult și mai mult, iar dimensiunile umane devin comparabile cu cele ale naturii, ale râului Volga, care se întinde de la izvoare până la vărsarea în mare, la fel cum Bach se transformă dintr-un șoarece într-un uriaș. Asta m-a interesat să prezint în roman, aceste două traiectorii care se reflectă una într-alta.
Totodată, pot să spun că romanul Copiii de pe Volga este un roman despre doi tați. În rusă, titlul s-ar traduce de fapt prin Copiii mei, și nu e întâmplătoare alegerea mea. Pe de o parte, unul dintre părinți este Bach, învățătorul, cel care îi adoptă pe cei doi copii, transformându-și viața. Iar pe de altă parte, părintele popoarelor, cum e cunoscut Stalin, e cel care-i lipsește pe copii de fapt de prezența unui părinte adevărat. Din cauza lui Stalin, acești copii, adică nemții de pe Volga, au devenit orfani, au devenit ostaticii politici a două state, ai Germaniei fasciste și ai Rusiei sovietice. Am ținut să pun în oglindă aceste două forme de a fi părinte, cea pe care o reprezintă Bach și cea pe care o reprezintă statul.
Chiar și în lagăr, Zuleiha și bebelușul ei Iusuf descoperă bunătate și empatie. Bebelușul supraviețuiește în ciuda tuturor lipsurilor, iar în viața femeii apare chiar și iubirea. E acesta mesajul pe care doriți să-l transmiteți, că ar trebui să ne păstrăm speranța și optimismul chiar și în vremuri disperate?
În prezentarea vieții din locurile unde s-au așezat cei strămutați, a fost foarte important să redau acele sentimente și fapte despre care am aflat din poveștile bunicii mele. Istoria acestui personaj e inspirată de poveștile bunicii mele, adică șaisprezece ani de exil într-un sat din Siberia. Ea îmi povestea despre această viață pe de o parte cutremurată și cu teroare, dar pe de altă parte cu încredere și cu mult entuziasm. Principalul sentiment pe care și-l amintea bunica era cel de fraternitate, asta predomina în acea așezare și asta am dorit și eu să redau în roman. Probabil că oamenii nici nu aveau altă alegere. Aflați acolo, la granița dintre viață și moarte, nu puteau decât să se solidarizeze. De aceea mi s-a părut extrem de important să infuzez această viață din exil, din așezarea din Siberia, cu multă căldură umană. Înțelegând prea bine că este o istorie și o viață foarte greu de suportat, cu atât mai mult am vrut să aduc acolo sentimente de căldură. De fapt, cred însă că romanul este despre următoarea întrebare: „Ce este mai important pentru o femeie – dragostea de mamă sau iubirea pentru un bărbat?“ Pe tot parcursul romanului, eroina încearcă să găsească răspunsul la această întrebare.
Ați publicat prima dumneavoastră carte, Zuleiha deschide ochii, la treizeci și opt de ani. Înainte de asta, la optsprezece, douăzeci de ani, de pildă, ați simțit presiunea de a publica foarte devreme?
Mereu am scris ceva, și în copilărie, și în adolescență, dar cred că pe atunci mă interesa mai mult să lucrez la scenarii. Cinematografia a fost marea mea pasiune și chiar am studii în acest domeniu. Am înțeles însă pe parcurs că cinematografia este o formă de artă foarte încorsetată, în care e foarte greu să spui liber ce gândești. Literatura mi-a oferit libertatea pe care o căutam, căci literatura face posibilă crearea de texte la granița dintre ea însăși și cinematografie. De aceea, primul roman este de fapt o îmbogățire a unui scenariu, Zuleiha deschide ochii este un scenariu pe baza căruia am dezvoltat un roman. În cel de-al treilea roman, Trenul spre Samarkand, am recurs conștient la procedee cinematografice pentru a-i crea cititorului iluzia imaginilor care se succedă asemenea secvențelor de film și, văzându-le una după alta, să înțeleagă și tema gravă a romanului, foametea.
În haosul și nesiguranța acestor zile, ce filme și ce cărți vă aduc liniștea?
După 24 februarie 2022, aproape că am uitat ce înseamnă să citești ficțiune. O vreme, nu am putut nici să mă uit la filme. După o perioadă, am reușit să mă uit din nou la filme, însă beletristica încă nu a revenit în viața mea. Deocamdată, ce citesc ține de documentarea pentru romanele mele sau diverse articole care țin de analiza socială și politică a evenimentelor care se petrec zilele acestea. Dacă doriți, pot să vă recomand câteva filme rusești recente. Pot să vă spun, de exemplu, că mi-aș dori să văd un film recent de animație, care se numește Skazka, adică Basm, realizat de faimosul regizor Alexandr Nikolaievici Sokurov, care a mai făcut Arca rusească în anii 2000. Acest film e o investigare asupra totalitarismului cu mijloacele mitului. Sunt o mare admiratoare a lui Alexandr Sokurov și, când voi putea, am să merg să văd și filmul lui de animație. Din păcate, deocamdată, în Rusia nu poate fi văzut, deoarece nu are drepturi de difuzare. Poate însă am să-l văd la vreun festival.
Al doilea film pe care vreau să-l recomand este filmul lui Andrei Smirnov intitulat Za nas s vami!, adică Pentru voi și pentru noi!. Este un film care are ca temă tot totalitarismul și care prezintă ultimii ani ai prezenței lui Stalin, redând foarte minuțios starea de frică într-un stat totalitar. Cel mai interesant este că filmul a fost făcut în anul 2022 și a ieșit pe ecrane în 2023. Nu știu când și dacă va fi distribuit în limba română, însă vi-l recomand cu multă căldură.
O a treia recomandare pe care aș face-o este un documentar de această dată, un film care se numește Golod (Foametea), scris de doi ziariști, Aleksander Arhangelski și Maksim Kurnikov, și regizat de Tatiana Sorokina. E un film care poate fi urmărit pe YouTube. Are aceeași temă ca cel mai recent roman al meu, Trenul spre Samarkand,foametea din anii 1920. E un film care povestește despre ajutorul pe care l-a primit atunci Rusia sovietică de la organizațiile internaționale pentru a face față foametei. Din păcate, nici acest film nu poate fi prezentat în Federația Rusă, nu e distribuit în țară, dar are milioane de vizualizări pe YouTube.
Credit imagine reprezentativă: Gulnaz Galimullina
