Literatura română și literatura în genere abundă în povestiri la persoana întâi care frizează biograficul și uneori se confundă cu biografia autorului sau a autoarei. Nu mai e nimeni acasă, romanul de debut al Sabinei Yamamoto, e o carte scrisă pe acest tipic. Nu sunt un fan al confesiunii, al falsei autobiografii, al biografismului sau cum vrem să numim acest adevărat curent literar, dar aici se impune un hiatus în percepția mea asupra scriiturii fals autobiografice, ca să-i spunem pe numele ei cel mai apropiat de realitate.
Am putea crede, împreună cu o întreagă pleiadă de veriști, că realitatea e suficientă pentru o carte bună – și poate că n-am greși, în fond realitatea (și aproape cu necesitate realitatea personală, percepută) e dintotdeauna singurul reper al oricărei cărți, dar aici avem altceva, analiza soci(et)ală nici măcar subtilă, asumată de la un capăt la altul al cărții, primește un impuls nesperat din partea unui sentimentalism care pe mine m-a cucerit. Să cităm:
„După două zile am plecat în câteva mașini spre cimitir. N-a plâns nimeni, n-a claxonat nicio mașină. Bărbații au dus sicriul în automobil, iar noi, toți, ne-am urcat pe rând, în liniște. Stăteam lângă mama, era transfigurată de durere, chipul îi era buhăit, nu mai plângea, își pusese un fel de bentiță cu niște mărgele negre care îi atârnau pe frunte și părea mai mult dusă cu capul. În spate, tata se legăna într-o parte și-n alta, cu ochii pe jumătate deschiși, ca și cum încerca să privească în stânga și-n dreapta, și cu o mare fundă pe cap, legată de sub bărbie, ca să îi țină maxilarele unite. Gura tot întredeschisă era și din ea intrau și ieșeau muște.
Când groparii au început să coboare sicriul, m-am prins de mama și am început să plâng, pe muțește, pentru prima oară.
Tata murise.“
Aici stă miza cărții Sabinei Yamamoto, în aceste mici decupaje din real care trimit în mod nemijlocit la sentimentele eroinei principale sau ale altor personaje. Cartea pare să se desfășoare pe un tipar sinusoidal cu mai multe centre – moartea, iubirea, despărțirea, crizele copilăriei și ale adolescenței, îndrăgostirea, dezamăgirea – toate construite lent, în detalii minimaliste, și ajungând în puncte ca acela pe care l-am citat mai sus. O tehnică bună, deosebită de însemnările strict realiste ale altor romane de același gen și din aceeași școală de literatură. Și aici stă arta romanului de debut, poate în riscul autoarei de a-și asuma un sentimentalism care pare să nu mai fie la modă, literatura de azi fiind mai degrabă una a războiului social.
Mai puțin clară, dar la fel de plăcută mi-a devenit la lectură partea în care eroina se îndrăgostește și emigrează în Japonia. Mărturisesc, amuzat, de-acum, că acele expresii în japoneză presărate prin carte m-au cucerit cu totul și am încercat măcar să le silabisesc, eu neștiind niciun cuvânt în limba cu pricina. Mi s-au părut atât de insolite inserțiile lingvistice, încât m-am surprins revenind asupra lor și recitindu-le, râzând ulterior de mine însumi. Devenisem vorbitor de japoneză, încă puțin și copiam vreun cuvânt în transliterație, dar iată unul aici: hafu, jumătate japoneză, jumătate străină, statutul oricărui imigrant de când lumea și pământul. În acest cuvânt se și încheie cartea, dar nu fără a anunța o sechelă pe care o voi citi la momentul apariției:
„– Probabil că nu știi, nu erai născută pe-atunci, dar tatăl tău e și tatăl meu. (…)
N-am știut ce să mai zic atunci. Am rămas cu telefonul în mână și tot ce mi se învârtea prin cap era un singur cuvânt.
Hāfu.“
Un debut foarte bun, de citit.
