Aprilie 1916
Omul potrivit la locul nepotrivit poate avea o imensă influență asupra lumii.
G. Man
Ploaia încetase în zori, imediat după trecerea Dunării, de parcă pământul însuși încerca să-i spună că traversase într-o țară străină. Trenul mergea spre vest de câteva ceasuri bune, o caravană de aburi, frâne, sforăituri și suspine ce o ducea dinspre ploile de primăvară înspre Ploiești. De acolo trenul urma să șerpuiască spre sud, spre destinația sa finală, Bucureștiul.
București. Citise de nenumărate ori numele orașului pe harta primită ca premiu de absolvire. Doamna Olga, dăscălița, i-o oferise Miliei cadou pentru că terminase școala prima din clasă, ba chiar prima din tot satul, cu note mai bune decât băiatul preotului, care mai era și român! Când venise scrisoarea de la minister, confirmarea că o primeau într-una dintre noile clase de fete de la liceele capitalei, Milia trasase pe hartă drumul până la București, întâi cu degetul, apoi cu un creion. Făcuse guguloaie peste gările de pe drum – Brăila, Buzău, Mizil, Ploiești, București. Își imaginase drumul, o mare aventură într-o cabină mare, aerisită, ca cele din paginile ziarelor pe care le citeau bătrânii la birt. Acum mergea spre apus și consulta harta la lumina primelor gene ale zorilor, înghesuită lângă geamul cabinei de clasa a doua.
Mergea spre vest unde nu era pic de nor pe cer, ceea ce o făcea să se îngrijoreze. Chiar și fără hartă, toți copiii din sat știau că ploaia vine dinspre apus, de la Ploiești, la fel cum frigul vine din nord, vara din sud și crivățul dinspre răsărit. Dinspre răsărit venea și lumina, așa zicea preotul din sat, dar tot de acolo venea și tot neamul lor, fugiți pe vremea străbunilor din calea unui țar care le ceruse să-și taie bărbile. Acum lăsa ea răsăritul în urmă, lăsa ploaia și Slava Cercheză, dealurile pe care le bătuse cu Sașa și dedușca[1], vatra satului și vatra lui babușca[2]. Își dăduse toată copilăria pe un loc promis la unul dintre marile licee ale Capitalei. Pe șansa de a scăpa de privirile bărbaților din sat și de întrebările vecinilor. Mă Chișca[3], da’ tu un băiet nu-ți găsești? Vrei să rămâi fată mare?
Era fată mare. Prea mare ca să mai stea după fustele babuștei, prea mare ca să mai meargă cu gâștele sau cu caprele, ca să se suie în copaci și să treacă râul sărind din piatră în piatră. Prea mare și pentru liceu. Când dăduse examenul la Tulcea, cu o vară înainte, avea deja cele patru clase de școală și încă doi ani pe deasupra. Doisprezece ani împliniți, vârstă la care alte fete mergeau la șezători și la muncile câmpului. Intrase timidă în sala aia de gimnaziu – imensă pe lângă școala lor din sat – și se așezase în ultima bancă. Examenul durase două ore, cu probe de matematică și de limba română în scris, apoi trei dascăli scorțoși o descususeră încă un sfert de ceas. Ce caută acolo? De ce vrea ea la liceu, părinți nu are? Frați nu are, pe care să-i ajute în casă?
Cel mai frică îi fusese la limba română, pe care o învățase la școală cuvânt cu cuvânt. În sat se vorbea rusă, cercheză, greacă uneori, română nu vorbeau între ei decât familiile învățătoarei, factorului, preotului român, jandarmii și primarul. Veneticii. Învățătoarea îi silise însă pe toți copiii să vorbească română la școală, era poruncă domnească. Oră de oră, poezie cu poezie, până ce cu toții știau măcar câteva boabe de română. Milia, însă, era altfel. Miliei îi dăduse cărți, o ascultase după ore, o școlise ca o mamă grijulie mai bine de un an după ce terminase cele patru clase. Și ei tot îi fusese frică. Când dascălul mustăcios care conducea comisia de examen o întrebase ce poezii știe, Milia recitase două: una de Eminescu și una franțuzească de Lamartine. Bărbatul o privise cu ciudă, apoi o întrebase pe rusește dacă a învățat acasă franțuzește. Mais oui, monsieur, îi răspunsese.
După examen, învățătoarea, care o acompaniase la Tulcea, îi spusese că nu a fost primită la liceul din oraș. Că directorul liceului – dascălul mustăcios – i-a zis să o ia pe fată acasă, că are altă idee, mai bună. Plânsese tot drumul înapoi spre sat, deși învățătoarea îi tot spunea să stea liniștită, că ăsta e semn bun. Dar tot ce vedea Milia era viitorul ei în sărăcia satului. Fără cărți, dar cu aceleași gâște și aceiași pomi în curtea goală, rămasă fără dedușca și fără vărul Sașa. Un petic de pământ înconjurat de un gard dărăpănat, peste care o priveau de pe uliță bărbații neînsurați ai satului.
Trei luni mai târziu, de Sfântul Andrei, venise scrisoarea de la minister. Venise la școală, pe numele Miliei, așa că nu o văzuse decât o săptămână mai târziu, de moș Nicolae. Fusese primită la liceu în București, la Sfântul Sava, direct în clasa a șaptea. În regim de internat. Învățătoarea plângea și Milia nu înțelegea de ce. Oare să fie de la război? Umbla vorba că va fi iar război, ca cel care-l omorâse pe Sașa. Băieții din sat se întreceau în fapte de vitejie închipuită, iar bărbații care prinseseră războiul cu bulgarii beau și plângeau și ei la birt.
Acum, pe drum spre București, văzuse multe alte semne ale unei întunecimi ce atârna peste viitor. Tineri în uniformă dormind pe peroanele din Buzău, grămezi de sârmă ghimpată în vagoane trase pe linii moarte. Milia avea darul ăsta, să vadă repede semne. Babușca zicea că la fel era și mumă-sa, dar Milia nu o cunoscuse niciodată. Se folosea de darul ăsta de voie, de nevoie, înghesuită lângă o babă grasă cu trei cojoace puturoase, în cabina de clasa a doua a trenului dinspre Tulcea spre Ploiești. Dealurile se transformau încet în câmpie, zorii se încărcau cu lumină și căldură, iar calea ferată șerpuia printre vii și lanuri pline de grâu tânăr. La Mizil trenul doar încetini, cât să sară trei ciobani și un poștaș din el, apoi prinse iar viteză spre Ploiești. Milia abia aștepta să vadă Ploieștiul, să vadă dacă chiar de acolo veneau norii de furtună, cum era vorba printre nătărăii din sat.
Adormi cu ochii în zare, legănată ușor de tren, și nu mai află nimic. Se trezi mult după Ploiești, când codrii deja făceau loc livezilor înflorite, conacelor și comunelor care anunțau sosirea în Capitală. Lumina era țipătoare, o ardea la ochi, culorile câmpiilor păreau să vibreze și Milia se simțea singură pe lume, dar nu cu tristețea care o măcina de obicei, ci una cu pământul, cu natura și cu livezile și cu zarea. Bătrâna cu cele trei cojoace chicotea alături. Milia privi cum lumina vie murea, se transforma în mizerie și întunecime apăsătoare, cum livezile pline de flori se preschimbau în periferiile și gheitoniile capitalei. Un damf sinistru de moarte și descompunere o lovi în față ca un bocanc de oțel. Și baba chicotea. Milia se întoarse spre ea și inima începu să-i bată de parcă era lovită cu un baros. Femeia o privea cu niște ochi negri, fără pupile. O privea și rânjea. Femeia deschise gura, la fel de întunecată ca ochii și ca gheitoniile, și zise într-un nor de miros pestilențial: Trezește-te fetiță. Trezește-te și miroase putregaiul.
Milia se trezi, cu inima în gâtlej. Se ridică de pe scaun, scăpă harta, se chinui să tragă aer în piept. Privi în jur. Compartimentul era gol. Bătrâna nu era acolo, nu mai era nimeni cu ea. De pe hol o măsura amuzat un muncitor care n-avea mai mult de 20 de ani și zece dinți în gură. Mesteca un cârnaț care mirosea până la ea.
– Ce-ai, fă? Visași urât?
Milia se sui pe bancheta de lemn, deschise geamul și vomită afară din tren în chicotelile nemernicului de pe hol. Fabricile și gheitoniile Bucureștiului o înconjurau cu miasma lor apăsătoare. Printre lacrimi și icnete putea vedea deja peronul gării cu lumea înghesuită pe el.
Gara de Nord era un coșmar. O forfotă constantă, un amestec de mirosuri, un frecuș de trupuri care mai de care mai nespălat. Domni bine despicau gloata cu bastonul, ca Moise Marea Roșie, în drumul lor spre compartimentele de clasa întâi. Mujici viermuiau spre capătul trenului, de unde venea ea, cu saci în spinare. Militari aruncau priviri arogante spre civili, bărbați cocoșați cu figură de hoți măsurau buzunarele domnilor bine și toți se uitau în direcția ei ca niște lupi înfometați. Ochi flămânzi, gălbejiți, cu pupile dilatate, o dezbrăcau și buzunăreau. Guri nespălate îi făceau bezele sau zâmbeau în direcția ei, dezvăluind curcubee de dinți care mergeau în colorit de la maro la auriu. Aceleași guri îi șușoteau: Vino încoa’, fetiță… Hai să te ia tata în pul… în poală. Haida aici, iubire. Ai unde să dormi diseară? Hai să-ți dea moșu’ un cioc de răchie.
Era sufocant. Milia încă își simțea inima în gât, simțea că nu poate să respire, că trebuie să scape. Își făcu loc prin mulțime cu valiza ei de carton, printre mâini care apucau tot ce puteau prinde. Împinse și se strecură, până scăpă din mulțimea peronului și se pierdu în forfota gării. Chaosul continua. Bucureștiul era ca o turmă de capre bete, fiecare trăgând în altă parte, fiecare împungând în trei direcții cu coarnele. Se împinse și ea printre coate ascuțite și voci behăite spre ceea ce părea ieșirea din gară. Împinse o ușă grea, apoi se împiedică de o treaptă și se rostogoli pe trotuarul din fața gării. Valiza îi zburase lângă un stâlp, dar ea nimerise pe pavaj, între două șine…
Un zgomot înfiorător de metal hârșâit pe metal, apoi un clopoțel mai zgomotos ca cel pe care-l auzise la liceul din Tulcea. Ceva mare, un vagon de sticlă, lemn și oțel, se opri la nici un metru de ea. Sub el, roți mari de fier, ca cele de tren. Un bărbat gras cu mustață coborî din cabina namilei
– Fir-ai a dracu’ de împiedicată! Bă țăranco, vrei să mori călcată de tramvai, cristoșii mă-tii de proastă!
Milia se ridică speriată de jos. Crescuse în ultimii ani, dar n-o înjurase încă nimeni, nici n-o făcuse țărancă. Se dădu înapoi în spate pe trotuar și își luă valiza pe post de pavăză.
– Ce vorbești, dom’ne, așa, nu ți-e rușine? Nu vezi că e un copil?
– Care copil, fă, că era să fac moarte de om din cauza ei.
– Vorbește frumos, nemernicule, că nu vorbești cu birjari de-ai tăi!
– Pe cine faci tu, mă, birjar, eu sunt membru de sindicat!
Milia nu mai așteptă să vadă cine cu cine se certa, fugi pe trotuar și se înghesui cu toți oamenii din jur în cabina unui alt vehicul.
Un tramvai. Așa se chema hardughia ambulantă. Un fel de tren electrificat care circula prin capitală. Își tăia calea cu birje, șarete, căruțe normale, ca cele de la ea din sat și tot felul de vehicule noi ce lăsau nori de fum și abur în urmă. Astea trebuie să fie automașinile de care vorbeau cu ochii mari băieții din sat. Milia se suise în tramvai din greșeală, de frica bărbatului furios, dar acum părea în egală măsură captivată și capturată de vehicul. Se așezase pe o bancă de lemn într-un colț și privea oamenii din jur, atât de diferiți între ei. Muncitori, domni bine cu jachetă și pălărie, militari, copiii și tot felul de vânzători și pierde-vară. Un bărbat tuciuriu urcase cu acordeonul în brațe și începuse să cânte înghesuit în spatele vagonului. În loc să-l înjure, lumea îl ignora, ba chiar doi, trei dintre călători îi aruncaseră câțiva bani. Se putea oare trăi la oraș din cântat? Că, dacă da, fabula cu greierele și furnica trebuia rescrisă rapid! Milia privise fascinantă mișcările de oameni și vehicule și-și trăsese sufletul cu valiza strânsă între pulpe. Pentru că văzuse și câțiva bărbați cărora le curgeau ochii spre genți și buzunare și avea în valijoara ei toată averea adusă cu ea din Dobrudja. Din acea mică avere de cărți, bulendre și câțiva lei îi oferise doi oboli bărbatului care încasa birul în spatele tramvaiului. Bărbatul o privise din cap până-n picioare, apoi refuzase și-i făcuse semn să urce. Toți ceilalți călători însă plătiseră fără pic de milă de la taxator, așa îi spuneau bărbatului.
Toți, până urcase baba. La început Milia se speriase, căci la prima vedere femeia semăna cu bătrâna din tren – sau poate din vis. Doar că era cât se poate de reală și cu ochi cât se poate de normali. Era bătrână, grasă, și avea un început de mustață la care majoritatea junilor militari puteau doar să viseze. Taxatorul o lăsase să intre fără să-i ceară vreun ban, însă femeia începuse aproape imediat să ceară ea de la restul călătorilor.
– Hai, maică, să-ți ghicesc în palmă, hai, maică, să te scap de deochi.
Milia mai văzuse ghicitoare când era târgul turcesc la Babadag. Femei în straie colorate care dădeau în cărți și-ți citeau viitorul în zațul de cafea, din penumbra unui cort la fel de colorat. Femeia asta arăta altfel: căsăpită de viață, rotofeie, dar uscată, și totuși roșie în obraji, trecută prin ce e mai rău pe timp de pace. Bătrâna îi prinse privirea cu coada ochiuluir și se apropie de ea. Pe Milia o trecură toate apele.
– Măicuță, ești proaspăt la Capitală, ai?
– D-da, doamnă.
Femeia rânji cu o combinație de dinți lipsă și colți auriți. O apucă pe Milia de încheietură cu rapiditate, dar blândețe.
– Aș, „doamnă“! Doamne sunt cocoanele de bulivar. Dă la mămăița un leu și-ți ghicește în palmă viitorul.
Un leu era o parte considerabilă din averea Miliei. Dar femeia o apucase deja de mâna liberă.
– Lasă, mă, fata în pace, haramină! strigă taxatorul din colțul său de lângă ușă.
– Da’ ce-i fac, dom’ șef? Îi arăt unde o duce viitorul, atâta!
Femeia îi întoarse mâna cu palma în sus și privi în ea. Rânji și zise.
– Uite, o să aive fata viață lungă și întortocheată prin lumea asta. O să vază schimbarea.
Ceva se întâmpla. Pe măsură ce vorbea vocea femeii se schimba, de parcă răgușise brusc. Și mâna caldă, aspră, încleștată în jurul încheieturii, începea să se strângă.
– O să… O să…
– Mă doare! strigă brusc Milia.
Mâna femeii era ca o menghină. Vocea femeii era un croncănit sfârșit, de parcă-și dădea duhul.
– O să vază lumea întoarsă cu fundul în sus. Ceva vine, lumea se va schimba și tu cu ea. Cevavine, cevavine, cevavine…
Milia țipă și auzi clopotul tras pe fundal. Femeia îi dăduse drumul și acum se zvârcolea pe podea, sub privirile uimite ale celorlalți călători din tramvai. Mașinăria se opri brusc și Milia sări peste trupul zvârcolind al femeii, sări pe ușă și fugi printre trupurile oamenilor din stație, apoi printre clădiri mai înalte decât văzuse vreodată. Nici nu le putea privi, doar fugi, nu se opri până nu era într-o grădină, pe marginea unui lac. Se așeză pe iarbă și începu să plângă.
– Veselie! Veselie!
Nu știa cât timp trecuse, dar era deja după amiază. Stătea pe geamantan, pe malul lacului, într-un fel de grădină plină de domni și doamne aflate la plimbare. Vocea care o trezise din reveria neagră sau poate din somnul în care se pierduse era bizară. Pe bună dreptate, pentru că atunci când ridică privirea, Milia își dădu seama că nu aparținea unui om.
Era o pasăre colorată, cu cioc mare și pene neîngrijite. Stătea pe marginea unei tăvițe pline de hârtii împachetate, tăviță la rândul ei ținută de un bărbat care-i zâmbea.
– De ce plângi, poupée? Cine te-a supărat?
– N-nimeni.
– Ei, așa da! Și așa nu! Cum să plângi fără motiv?
– Veselie! Veselie! adăugă pasărea colorată.
– Ascultă de papagalu’ Gelu! Zece oboluri și îți spune papagalul ce-ți aduce ce va să vie!
Milia îi privea confuză, mai confuză decât cu femeia din tramvai, mai confuză decât în gară sau în tren.
– Papagalul?
– Papagalul Gelu! Papagalul Gelu! scânci pasărea. Apoi se aplecă și extrase un bilet. Milia îl despături.
– Ia vezi ce-ți zice viitorul!
Pe peticul de hârtie, o mână neîngrijită scrisese: Lumea se va schimba și tu cu ea!
Milia scăpă biletul și se ridică brusc, trăgându-și valiza după ea. Papagalul se sperie și flutură din aripile betege.
– Alo, zece oboluri, fătucă.
Milia se trase în spate. Bărbatul o urmări, cu papagalul agitat în mână.
– Zece oboluri, fă, unde fugi.
Se trase peste o potecă și se așeză speriată pe o bancă de lemn. Bărbatul o încolțea. Milia scânci.
– Auzi, fă, scoate banii, păi ce crezi tu că-s prostul tău, țăranco!
– Futu-ți grijania mă-tii astăzi și mâine de bagabont. Marș și lasă cetățeanca în pace, nemernicule, că-ți jumol găina și-ți fac borș din cocoș!
Vocea era groasă, de prieten cu tabacul și rachiul. Bărbatul se întoarse, cu papagal cu tot, apoi înjură și plecă la pas rapid, furios. Papagaul Gelu zbiera Veselie! Veselie! pe măsură ce se îndepărtau. Printre lacrimi, Milia văzu că noul venit era un polițist de capitală, un epistat mustăcios într-o uniformă ponosită, cu o joardă în mână.
– Gata, domniță, lăsați plânsul. Am alungat eu haimanaua! Ei, drăcia dracu’, toți neghiobii și nespălații turmentează domnițele în grădinile publice!
– Mulțumesc, reuși Milia să zică.
– Nu aveți motivațiune a-mi mulțumi, domniță. Sunt în exercițiunea funcțiunii!
Bărbatul arăta venit dintr-un secol trecut. La brâu avea o spadă ca de bogatyr. Milia nu știa multe, dar era aproape sigură că nu așa trebuia să arate un epistat, chiar la capitală. În piept omul purta mai multe medalii, iarăși de proveniență incertă. Unele păreau făcute de mână.
– Matale ești polițai?
Bărbatul rânji mândru și se umflă în pene ca un cocoș. Sau ca un sticlete.
– Ventriliade. Copoi de capitală, madmoazelă. Crescut în gheitonii, în patrulă pe bulivar de pe când se chema podul Mogoșoaiei! Vajnic prieten al fieșcărui om de treabă. Dușman neînfricat al șuților, hoților și altor nemernici.
Milia încercă un zâmbet timid și polițistul mustăcios îi zâmbi înapoi. Cu ambele mâini pe centură, o măsură încruntat din priviri.
– Și dumneata? Ești recent venită în inima patriei?
Dădu din cap și privi în jur la grădina înflorită. Milia crescuse la țară, în arșița Dobrudjei. Nu văzuse atâta răsad de floare și atâția copaci ciudați în toată viața ei. Și totuși nu se putea gândi la nimic, doar la spaimă și singurătate, la bătrâna schimonosindu-se pe podeaua tramvaiului și la bărbatul sinistru cu papagalul său guraliv. Era singură în întreg orașul, între cine știe câte mii de oameni.
– Am venit la liceu. La Sfântul Sava.
Bărbatul se încruntă din nou. Avea niște sprâncene la fel de stufoase precum mustățile și când se încrunta, șapca i se trăgea pe frunte, parcă trasă de un curent nevăzut.
– Sfântul Sava? Dar ista-i liceu de băieți! Umblă cu toții în uniforme și cu trese, ca niște ofițeri mucoși. Poate la Școala Centrală de Fete ai matale repartiție!
Milia scutură din cap și-și extrase una din comori de sub bluzonul pătat – scrisoarea de la minister. Bărbatul ridică o mână și dădu din cap.
– Nu, nu. Nu iste nevoie, domniță. Nu doar că este datoria fiecărui epistat de a avea încredere totală în cetățenii de bun simț și respectabilitate socială, dară nu am monoclul la mine pentru a vă ceti hârtia. Permiteți-mi, dară, să vă escortez în direcția liceului, căci nu vă aflați departe.
Clipi surprinsă. Bucureștiul părea infinit. Chiar așa de mic să fie?
– Suntem aproape?
– La o veritabilă aruncătură de băț! Haideți!
Bărbatul se îndreptă de spate și-i întinse brațul Miliei. Zâmbi și îl luă de braț. Avea propria ei escortă, ca în poveștile fermecate!
Acum că lăsase spaima și chaosul în urmă, Milia se simțea un pic ca într-o poveste. Nu doar că orașul ăsta uriaș se prăvălea asupra-i, dar era într-o grădină fermecată, plină de copaci și flori și domni cu joben, doamne cu fustă cu crinolină plimbându-se pe alei bine îngrijite. Ajunsese acolo cu o caleașcă fermecată ce mergea cu puterea unei magii electrice. Peste tot, la colțuri de alee, copii bine îmbrăcați în straie marinărești sau militare jucau tot felul de jocuri ciudate cu mingi sau jucării, la care săracii din Slava Cercheză puteau doar visa. Sigur, în afara curții, numită Grădina Cișmigiului, erau locuri hidoase ca gara sau mahalalele pe care le traversase tramvaiul, dar nu avea orice poveste și tărâmul acela întunecat de unde veneau zmeii și hoții? Ea, însă, era protejată de propriul bogatâr, un viteaz cu spadă și medalii – cam trecut ce-i drept – ce o escorta spre noua ei casă. Traversară un petec de pajiște înflorită și un colț de grădină unde o fântână arunca apă în aer, de parcă un demon ascuns dădea la pompă în adâncuri. La un alt colț de alee, trei muzicanți interpretau melodii și lumea le oferea mărunțișul din buzunare. Ca în povestea cu greierele! Chiar avea dreptate dascăla, cine reușește la oraș se descurcă oriunde!
Condusă de epistatul Ventriliade, Milia urcă un șir de scări mai lung decât urcase vreodată, scări ce o scoteau pe lângă o mânăstire sau capelă direct într-o altă stradă pietruită, plină de calești și automașini. Și, ca Leșnicul[4] ce nu putea părăsi codrii, epistatul se opri acolo în marginea parcului.
– Domniță, trebuiește să mă întorc întru exercitarea funcțiunii pe aleile grădinii publice. Dară dacă traversezi și o iei înainte pe strada Spiru Haret – aceea ce se vede – vei zări în capăt Ministerul Instrucțiunii. Lângă minister iste o stradă, o fundătură mică și în acea fundătură vei găsi Liceul Sfântul Sava, viitorul tău loc de instrucțiune.
Milia privi peste drum. Era o stradă cochetă, ușor în pantă. Îi mulțumi bătrânului epistat, care salută militărește, apoi îi făcu cu ochiul. Miliei nu-i plăcea gestul ăsta la bărbați, îi amintea de sătenii din Slava Cercheză, dar nu i-o putea reproșa bătrânului.
– Mulțumesc mult pentru ajutor.
– Nu aveți pentru ce, domniță. E datoria noastră! Succes vă doresc și să aveți parte de educația pe care o merită fieșce copchilă din această țară.
Bărbatul se opri preț de câteva clipe, apoi continuă.
– Eu nu am avut parte de multă instrucțiune, căci pe vremea mea încă nici slovele nu se terminaseră. Vorbeam bulgărește și grețește, rumâna era limbă de mahala. Astăzi învață chiar și fetele. Ce minuni ne va dezvălui oare viitorul?
– Lumea se schimbă – și noi cu ea, mormăi Milia.
– Precis, domniță, precis! Și noi cu ea.
Epistatul Ventriliade porni agale înapoi spre grădina fermecată a Cișmigiului. Și Milia rămase singură din nou.
Liceul Sfântul Sava nu era într-o fundătură, cum descrisese polițistul, ci într-o veritabilă piațetă. O birjă era parcată în lateralul rondului, pesemne după ce debarcase vreun domn cu joben, profesor între școlarii bine îmbrăcați ai liceului. Milia, însă, era mai fascinată de umbra imensei biserici care trona în lateralul clădirii școlii. Era cea mai înaltă construcție făcută de om pe care o văzuse vreodată, mai mare chiar decât biserica nemțească din Malkotsch, unde o dusese dedușca odată, de mult, la cumpărat de postav de la nemți.
O fascina și forfota din fața liceului, unde zeci de băieți în uniformă școlară, ba unii chiar în uniformă militară, cu cravată la gât, se hârjoneau fără vreun scop. Îi amintea tot de dedușca, de vremea când mergeau cu caprele, și vărul Sașa răsturnase un mușuroi de furnici. Furnicile începuseră să năvălească prin pășune, mânate de o disperare ancestrală. Fiecare umbla alandala – dar împreună, împreună păreau că au un scop, că-și căutau dușmanul, cel care le distrusese casa. Milia privise multă vreme mușuroiul, fascinată, în timp ce Sașa se bătea cu toiagul cu toți copacii din lizieră. Dedușca îi explicase atunci că furnica singură e proastă, dar furnicarul e mai deștept ca orice om, poți să torni ulei încins în el și furnicile tot găsesc cale de scăpare. Așa simțea acum și copiii ăștia care alergau prin fața școlii, dar care împreună formau ceva, un corp, ca tot orașul ăsta plin de oameni, cu fiecare gheitonie și mahala, o parte dintr-un trup fără de țintă și speranță la prima vedere, dar care avea o viclenie a sufletului ce se pregătea, aștepta ceva, aștepta schimbarea ca un nor negru la orizont. Un frison îi urcă pe spinare și privi în jur la copiii echipați în straie militare, apoi din nou spre orizont, unde nu era pic de nor, doar un început de asfințit. Ce zi lungă.
– Popova?
Portarul îi striga numele, așa că Milia se ridică de pe banca din rond și traversă spre ghereta de la intrare. Bărbatul o privi circumspect, cum o privise și când îi prezentase scrisoarea. Îi indicase banca, apoi îi luase scrisoarea în clădire, la direcțiune. Ei, iată că direcțiunea dorea să o cunoască. Traversă poarta mare de fier forjat, cu ochii mari la elevii de clasa a VIII-a, gata să își termine studiile și să-și înceapă viața. Făceau exerciții de mers în formație, cu puști cioplite din lemn pe umăr. Ca vărul Sașa. Pentru ce se pregăteau? Ce viață erau pe punctul de a începe?
Intră în clădire pe o ușă mică din lateral. Portarul o însoți până la o pereche de uși mari pe care scria, într-adevăr, Direcțiune. I se indică o nouă bancă, un nou răstimp de așteptare.
Nu avu mult de așteptat. După câteva minute, ușile se deschiseră și un bărbat sever cu favoriți scoase capul în hol.
– Haide, don’șoara Popova. Hai că tre’ să mai mergem și acasă.
Biroul directorului era mai elegant decât orice văzuse vreodată. Avea o catedră înaltă de lemn sculptat, mai multe cărți ca mica bibiliotecă din școala din sat, două busturi de bărboși și un geam mare în spatele camerei, de parcă era vitraliul unei biserici. Bărbatul sever își puse ochelarii pe nas – ochelari subțiri de fante de bulevard – și oftă.
– Cam târziu, cam târziu, don’șoară. Popova?
– Popova, da.
– Nu e Popov, nu s’teți bulgăroaică?
– Nu, e Popova. Milia Popova.
– Milia? Ce nume e ăsta, e diminutiv de la ceva? Emilia?
– Nu… Nu știu.
– Cum nu știți, don’șoară? Nu știți cum vă cheamă?
– B-ba da. Milia.
– Păi, bine, dar, uite, pe mine mă cheamă Ștefan. Nu Fănel, nu Fănică, Ștefan.
Milia nu știa ce să răspundă la asta. Îl privi pe director cu ochii largi. O podidea plânsul. Bărbatul oftă demonstrativ și continuă pe un ton grav.
– Să știți că l-ați confuzat pe domnul de la poartă. I-ați spus că veniți să învățați la Sfântul Sava.
– D-da?
– Domnișoară, îmi pare rău să vă anunț, dar dumneavoastră nu veți învăța la Liceul Sfântul Sava.
Milia făcu ochii și mai mari, dacă se putea, luptându-se cu lacrimile. Ce voia să zică? Ce însemna asta, făcuse drumul degeaba?
– Adică eu înțeleg că la dumneavoastră în bătătură la Tulcea – sau de unde veniți, de la Slava Ceacâră?
– Cercheză…
– Așa, cercheză, just. Circassiană, cum ar veni, interesant. La dumneavoastră poate vă consideră ceva minte strălucită, de v-au trimis la București la internat cu legea asta nouă. Dar Sfântul Sava este liceu de băieți. Scopul liceului Sfântul Sava e să instruiască, să transforme clasele de băieți într-o clasă educată, o pătură superioară a populației. Rostul instrucțiunii aici e să facă din fiecare copil un cetățean și din fiecare cetățean un ostaș al patriei. Nu neapărat militar, că nu are toată lumea temperament de armie, dar un slujbaș al statului. Dumneavoastră sunteți de sex feminin.
Făcu o pauză, parcă pentru a o studia și a confirma tot ce spusese. Milia înghiți în sec. Bărbatul continuă.
– Or, deși sexul frumos a făcut avansuri incredibile în ultima vreme – avem femei școlite care țes în filaturi sau vând în prăvălii, fără a se încurca la bani sau mai știu eu ce… Avem femei care lucrează în azile sau în spitale, învățând rudimentele medicinei. Da, mari avansuri, cum ziceam, însă marea majoritate a domnișoarelor trebuiesc a învăța doar să fie mame și neveste bune. Să se îngrijească de generația următoare a patriei. Nu pot sluji statul, nu pot lupta pentru patrie, nu sunt, cum ar veni, cetățeni cu drept de vot și, pe cale de consecință, nu studiază la Sfântul Sava!
– D-dar…
– Aveți răbdare!
Bărbatul o mustrase tăios, de parcă nici nu concepea să fie întrerupt de cineva ca ea. Continuă ursuz.
– Acuma… Această nouă lege a instrucțiunii, redactată de vecinii noștri de după colț, zice că avem nevoie de mai multe școli de fete. Eu am făcut memoriu să se suplimenteze locurile la Școala Centrală, să se facă locuri noi, dar ei nu și nu! Nu mai zic că bursele astea acordate așa alandala provincialilor sunt exagerate… În orice caz, a trebuit, sub înțelepciunea mai marilor noștri, să facem această secție de fete. Este în spatele clădirii, în corpul nou de lângă Ministerul Cultelor. Noi o numim Sfânta Sava.
Directorul mustăci, de parcă spusese o glumă genială. Fața i se transformă într-un rânjet mândru și pe Milia o lovi cât de mult semăna cu un șobolan când rânjea. Ceva îi pica rău, o sfredelea pe dinăuntru. Tocmai ea, chișca, să fie răpusă de un guzgan? Milia îl privi cu neîncredere, dezamăgire și… poate un pic de furie?
– Este perfect rezonabil, dar este și perfect separat. Intrarea se face prin curtea catedralei, veți răspunde în fața doamnei adjuncte Oncescu, aveți acolo băi, saloane, săli de curs să vă gospodăriți, tot ce vă trebuie ca domnișoare sau mai știu eu ce. În orice caz, să vă fie clar că eu nu vreau să vă văd pe aici, să-mi distrageți elevii de la învățătură! Orice ar zice reformiștii,n-au ce să caute băieții și fetele unii lângă alții la școală. Poate merge la ciclul primar când… Mă rog… Sau la dumneavoastră la coada gâștei, dar aici avem crema capitalei la studii, nu e loc de bezele și bisouri! Ați înțeles?
Milia dădu din cap, cu lacrimi în ochi.
– Foarte bine. Cât despre cealaltă problemă…
Cealaltă problemă? Milia nu știuse că e nici măcar o primă problemă, care era cealaltă?
– S-au alocat de la Minister locuri pentru bursieri în căminele centrale, dar din cauza separării bursierele ca dumneavoastră, venite din provincie, nu au loc în căminele de internat ale Școlii de Fete. Cele centrale. S-a făcut un efort, vă rog să mă credeți, sisific, si-si-fic, și s-au găsit însă locuri la noile cămine din nord, la Școala Agricolă de la Herăstrău. Profesorul Sandu-Aldea, mai reformist din fire, a făcut loc acolo printre studenți și studente, pentru tinerele cursante bursiere. O să vă placă, e ca acasă la dumneavoastră, cu ferme-model, cu pomi și animale. Nu mai zic că o să vă integrați mai bine, sunt domnișoare din toată țara, alogene ca dumneavoastră, nu coconet de croisette.
Milia deja se pierduse pe gânduri, oripilată. Adică urma să traverseze zi de zi orașul ca să ajungă în centru? Zi de zi cu babe care ghicesc și papagali care croncăne Veselie și bărbați care o topesc din priviri și dezbracă din buze? Era un coșmar, era… Bărbatul continua să vorbească, dezinteresat de orice altceva decât sunetul propriei sale voci.
– … târziu în an. Va trebui să recuperați și vom vedea dacă se cade această poziționare la nivel de clasa a șaptea – a treia de liceu, după ciclul vechi. Dar asta nu este treaba mea, doamna Oncescu o să se ocupe, o să o cunoașteți curând, cu prima ocazie! Până atunci trebuie să vă găsiți drumul până la internat. Recomand o birjă sau, dacă nu, puteți întreba un sticlete…
Afară era deja asfințit când Milia scăpă din biroul somptuos al directorului. În curte, însă, elevii de a opta de liceu exersau atacuri la baionetă, conduși de un ofițer ce părea să fi prins războaiele precedente. Războiul care-l răpise pe Sașa. Ce viitor urmau să aibă ei, dacă ăsta era scopul instrucțiunii? Din fiecare copil un cetățean, din fiecare cetățean un ostaș! Ce viitor să aibă și ea în această țară? Oare urma și ea să fie un ostaș? Un cetățean?
Ridică privirea plină de lacrimi spre orizontul dominat de clădiri impunătoare. Privi cerul și văzu norii negri din nou la orizont. Se șterse la ochi cu mâneca și norii dispărură brusc, ca o nălucă. Orașul era un furnicar, iar ea o furnică pierdută printre atâtea, fără o țintă precisă, dar parte din ceva mai mare decât ea.
Se șterse iar la ochi și strânse din dinți. Trase aer în piept și preț de o clipă simți un miros de putregai parcă venit de nicăieri. Apoi porni agale spre stația de tramvai de la colțul Cișmigiului. Cumva avea să-și găsească drumul, calea, rostul. Sau dacă nu, putea oricând să întrebe un sticlete.
[1] (rus) Bunic, moș
[2] (rus) Bunică, babă
[3] (rus/ucr) aprox. pisicuță
[4] Leshy, Lesovik – duh al pădurii din poveștile slavice.
Imagine: Reginald Marsh, Girl in Green on the Bowery, 1947
