Hana

Februarie 1954

Niciodată n-am înțeles de ce adulții le spun copiilor că merită să fii un copil cuminte și ascultător. Dacă aș fi fost o fiică model, numele meu ar fi fost acum gravat pe o piatră funerară, cum sunt numele părinților mamei – bunicii Elsa și bunicului Evin care au murit cu mult înainte să mă nasc eu, sau al bunicii Ludmila și al bunicului Mojimír, la mormintele cărora eu și mama aprindeam mereu lumânări în păhărele maronii, chiar dacă trebuia să mergem până în capătul de sus al cimitirului ca să facem asta.

În timp ce prietenii mei mergeau duminica după-amiază, pe vreme bună, cu familia, la plimbare în parc sau la șpațir prin oraș, mama ne îmbrăca în haine de sărbătoare pe mine, pe Dagmar și pe Ota și ne punea în fața ușii ceasornicăriei care fusese cândva a noastră, dar pe atunci tata avea voie doar să lucreze acolo pe un salariu de mizerie, iar mamei i se permitea doar să șteargă gratis podelele murdare ale prăvăliei de la parter.

În fiecare duminică după prânz, mama spăla vasele, își punea pălăria neagră, îl punea pe Otík în cărucior sau, când era deja mai mare, îl lua de mână și se îndrepta cu noi spre cimitir. Drumul mi se părea fără sfârșit. Trebuia să mergem pe lângă biserică, spre râu, peste pod, să traversăm tot orașul de jos care, dintr-un motiv neștiut de mine, se numea Krásno, să ne târâm de-a lungul parcului castelului, până treceam de ultimele căsuțe, să intrăm pe poarta cimitirului și să așteptăm până ce mama ștergea pietrele funerare, îndrepta florile din vaze și aprindea lumânările. În timp ce făcea aceste munci, discuta cu morții și le povestea ce mai era nou în Meziříčí, cine se născuse, cine murise, ce se mai vorbește prin oraș, ce mai fac vecinii și ce am mai făcut noi, copiii.

Nu îndrăzneam să spun nimic, doar oftam din greu, ca mama să înțeleagă ce nesuferită mi se pare așteptarea, dar chiar și așa îmi spunea de fiecare dată cu reproș:

– Nu te mai strâmba, dacă ei n-ar fi fost, n-ai mai fi fost nici tu aici.

Când pe pietrele funerare s-au adunat și alte nume, iar printre ele era și al mamei, mi-am amintit cum stătea ea lângă morminte în fiecare duminică și le vorbea celor dragi. Mă consola gândul că e printre cei de care îi fusese atât de dor.

Numele meu nu se numără printre cele scrise cu auriu pe morminte pentru simplul motiv că uneori merită să fii neascultătoare și obraznică. Dacă nu sunteți de acord, nu citiți mai departe. Și ca să fiți siguri, nu dați niciodată cartea aceasta copiilor voștri.

Iarna acelui an în care aveam nouă ani și în care viața mea s-a schimbat complet a fost o iarnă frumoasă, albă și geroasă, dar în februarie începuse deja să mi se pară interminabilă. De-abia în ultimele zile din februarie s-a încălzit, zăpada a început să se topească și gheața să se spargă.

Pe alocuri, râul care desparte Meziříčí și Krásno abia dacă țârâia modest în loc să se repeadă spre râuri mai mari și, pentru că zăpada din munții din apropiere se topea încet și pentru moment umfla curentul și ridica nivelul insesizabil, ni se părea că sunt condițiile perfecte ca să ne dăm pe sloiurile desprinse.

În acel februarie din anul o mie nouă sute cincizeci și patru, când răul pândea deja în adâncimile de sub oraș, în fiecare zi, după școală dădeam fuga direct la râu și verificam nerăbdători dacă gheața a cedat și dacă s-a rupt, dacă apa curge suficient de puternic încât să putem sări pe un sloi, să ne lăsăm purtați câțiva metri și să ne bucurăm de o aventură așa cum ne povesteau în pauze gemenii Eda și Mirek Zedníček, dintr-a șasea, care trecuseră cu câțiva ani înainte printr-o iarnă foarte grea și încercaseră pe propria piele să navigheze pe sloiuri.

După câteva zile, gheața a plesnit în sfârșit, mijlocul râului a rămas liber, iar sloiurile au pornit pe curs în jos. Venise momentul pentru care ne rugaserăm și pe care îl planificaserăm atent.

Stăteam în pragul ușii de la bucătărie, ținând căciula roșie, cu ciucure într-o mână și mănușile în cealaltă.

– Ce idee mai e și asta? s-a mirat mama când am întrebat-o dacă pot să merg cu Jarmilka să ne dăm cu sania.

În bucătărie era cald și mirosea frumos pentru că mama cocea prăjituri pentru ziua ei.

– Se topește zăpada și e ud peste tot, o să te faci fleașcă.

M-am întins spre tavă să iau o prăjitură, dar m-am retras repede pentru că erau încă fierbinți.

– Tocmai, dacă e ultima noastră șansă să ne dăm cu sania?

Mama mă privi suspicios.

– Mira, să nu care cumva să-ți treacă prin minte să te duci la râu.

Din faptul că mama bănuia ce planuri aveam cu Jarmilka Stejskalová și cu băieții Zedníček și mi-a interzis clar să merg la râu, eu am concluzionat că și ea, pe vremea când nu era încă adultă și excesiv de precaută, își dorise să se dea pe sloiuri. Dar erau atâtea și atâtea lucruri pe care nu aveam voie să le fac ca să nu mă accidentez!

N-aveam voie să merg în pod ca să nu mă împiedic de catrafuse și să cad pe fereastră. N-aveam voie să merg în pivniță ca să nu alunec pe scări. N-aveam voie să ies pe balcon pentru că puteam să cad prin construcția dărăpănată în curtea pavată. Nu e de mirare că nimeni nu ia în serios cuvintele „nu ai voie” dacă le aude în fiecare propoziție.

– Bineînțeles că nu, mă duc cu Jarmilka pe dealul din spatele grădinii familiei Zedníček, am spus eu vârând o prăjitură fierbinte în buzunar.

Mama era foarte frumoasă și când mă îmbrățișa dogorea ca o sobă și mirosea frumos a zahăr vanilat. Dar în clipa aceea, ochii ei mari și căprui care mi s-au părut întotdeauna atât de triști încât mă temeam să îi privesc, m-au țintuit bănuitor, de parcă îmi citea și cele mai ascunse gânduri.

– Mă așteaptă Jarmilka, am spus eu, mi-am încheiat haina, mi-am legat șireturile ghetelor călduroase și mi-am tras căciula pe frunte.

Mama mi-a mai dat o prăjitură.

– Du-i și Jarmilkăi.

Am ieșit în fugă, am luat sania Jarmilkăi de funie și am pornit înspre piață. Pe spate mă ardeau privirile mamei.

– La revedere, doamnă Karásková, strigă Jarmilka, și mulțumesc.

Își flutură coada lungă și blondă pentru care o invidiam neprietenește pentru că toți băieții din clasă trăgeau cu admirație de ea, zâmbi cu inocență spre mama și mușcă din prăjitură.

La capătul străzii, am cotit la stânga.

– Unde te duci? întrebă Jarmilka trăgând de funie ca să mă oprească. Doar n-o să ocolim tot orașul.

– Nu vreau să vadă mama că mergem la râu.

– Doar nu vede după colț.

M-am uitat pe stradă. La primul etaj al unei case cu tencuiala căzută s-a mișcat perdeaua. Poate mi se părea doar, sau poate bătrâna Beneška veghea de la fereastră ca să fie la curent cu tot ce mișca în jurul pieței. Am grăbit pasul.

– Nu poți ști niciodată. Ne întâlnim cu cineva și e vai de noi.

– Și tu o să primești mazăre la cină, râse Jarmilka tropăind resemnată după mine.

Ce-i drept, nu suportam mazărea, iar mama știa asta, așa că ori de câte ori comentam sau făceam ceva ce, după părerea părinților, nu trebuia să fac, îmi dădeau mazăre și la prânz și la cină. Stăteam la masă cu ceilalți și mă uitam cum savurează clătitele din cartofi cu marmeladă de casă sau alte bunătăți în timp ce eu îmi mâncam piureul verde. M-am strâmbat în sinea mea, iar cu voce tare am spus:

– Tot e mai bine decât să-și dea tata cureaua jos.

Ceva de care – mai des decât cei doi frați mai mici ai mei – nu reușeam întotdeauna să scap. Și boacăna de azi tot de curea ar fi fost. Nu aveam nicio îndoială.

Ghetele maro mi se udaseră înainte să ajungem la râu și pe sub unghii mi se furișa frigul cu toate că aveam mănuși. Băieții Zedníček ne așteptau deja pe malul de sub bisericuța vopsită în alb, cu acoperiș din șițe de lemn. Alergau prin zăpada afânată încercând, cu două bețe lungi, să desprindă de mal sloiurile de gheață eșuate. Imediat ce un sloi aluneca pe suprafața apei, era luat de curent și, mai întâi mai încet, apoi din ce în ce mai repede, era purtat către stăvilarul aflat la cincizeci de metri depărtare, unde gheața se oprea într-o grămadă de bucățelele de gheață sfărâmițate.

În clipa aceea, curajul mă părăsi și probabil că și pe Jarmilka pentru că aceasta se așeză pe sanie și spuse:

– Eu o să mă uit doar.

– Căcăcioaso, spuse disprețuitor Eda Zedníček, iar eu am înțeles că dacă nu la frumusețe, măcar la curaj o pot întrece pe Jarmilka. Or trage-o pe ea băieții de coadă, dar pe mine mă vor arăta cu degetul ani de zile și le vor povesti colegilor mai mici:

– Asta e aia care a coborât pe râu călare pe un sloi.

Am privit cum Eda desprinde cu dibăcie încă o bucată de gheață, mare cât preșul împletit din fața patului din dormitorul mamei și tatei, pune piciorul direct în mijloc, împinge cu bățul în fundul apei și plutește încet, luat de curent în direcția barajului. Am alergat de-a lungul malului în timp ce Eda, în picioare, pe sloiul de gheață, își ținea ambarcațiunea provizorie în ape mai liniștite cu ajutorul bățului, împungea fundul apei și, la o distanță sigură față de mal, se îndrepta spre stăvilar. Folosind toiagul, amortiză impactul și traversând grămada de gheață adunată, trecu pe mal.

Simplu, m-am gândit eu. Până la trecerea de pe un sloi pe altul.

Pe drum înapoi spre sănii am primit câteva sfaturi bine intenționate care m-au făcut să prind din nou curaj.

– În primul rând, trebuie să te poziționezi chiar în mijlocul sloiului ca să nu aluneci în apă. Și să rămâi lângă mal, acolo e apa mică. În mijloc e curent, poate să te ia și nici eu nu aș rezista la așa ceva. Și cu bățul ăla trebuie să împingi din lateral, nu împinge în față că o să te răstorni.

Îmi tremurau picioarele nu doar de frig, ci și de frică. Eda și Mirko m-au ajutat să desprind un sloi.

– Sari! Strigă Eda, iar au am sărit, doar că între timp, gheața alunecase un pic mai jos, dusă de curent, așa că am nimerit pe margine, gheața s-a înclinat, iar eu am alunecat.

În cădere, am desfăcut mâinile și am simțit cum ating suprafața și mă scufund în apa care la început nu a fost deloc rece, dar apoi m-a strâns ca un clește imens, mi-a inundat urechile, ochii și nasul, m-a tras către fundul puțin adânc al apei și m-a împins undeva în întuneric. Până să apuc să mă sperii, mâna cuiva m-a prins de reverul pardesiului și m-a ridicat la suprafață.

– Doar ți-am zis să nu calci pe margine, rosti Eda, apoi se întoarse către Mirko și adăugă cu dispreț: Tu ai avut ideea asta proastă să aducem fetele aici. Să vezi acum belele.

Jarmilka stătea pe mal și scâncea. Am ieșit repede din paltonul greu, îmbibat de apă și am început să-l storc. Nu puteam să mă duc așa acasă și îmi era îngrozitor de frig. Mi-a trecut prin minte să facem un foc, să îmi usuc un pic hainele și să mă încălzesc la el și voiam să le cer băieților chibrituri, dar dinții îmi clănțăneau atât de tare încât nu puteam vorbi.

– Nu boci aici, dă-i haina ta și du-o acasă, țipă Eda la Jarmilka.

Fără nicio tragere de inimă, și-a desfăcut paltonul și mi l-a aruncat peste umeri. Nu a ajutat câtuși de puțin. Doar că acum tremuram amândouă.

– Dacă suflați vreun cuvânt cuiva cum că am fost aici cu voi, vă bat chiar dacă sunteți fete, a continuat Eda. Și acum, valea, acasă!

I-a făcut semn cu capul lui Mirco și amândoi au zbughit-o în sus pe deal.

Am aruncat pardesiul ud pe sanie și am pornit pe drumul cel mai scurt spre casă. Frigul îmi pătrundea în piele și îmi impunea un ritm mai alert. La două străzi depărtare de casa noastră, i-am înapoiat Jarmilei pardesiul umed, iar ea l-a îmbrăcat cu o bucurie vădită, mi-a dedicat o privire plină de compasiune și m-a lăsat în voia sorții. Speram în continuare că, cu puțin noroc, voi reuși să intru pe scări neobservată, să apuc să mă strecor pe lângă bucătărie, să dau fuga până la etajul doi, în camera unde dormeam cu frații mei, și să mă schimb pe furiș în haine uscate.

Niciodată până atunci nu observasem că ușa grea de la intrare trebuie unsă, că treptele scârțâie și că dacă nu aprind lumina, ceea ce, evident, nu puteam face, nu văd nici până la prima treaptă.

– S-a ars becul? s-a auzit un glas de sus, apoi s-a aprins becul, iar eu am încremenit în mijlocul scării. Când m-am uitat în spate, mi-a fost clar că oricum nu aveam nicio scăpare. În urma mea, pe fiecare treaptă, rămăsese câte o băltiță.

–Nu pot să cred! a țipat mama, s-a năpustit asupra mea, m-a tras pe scară și acolo a început să scoată hainele ude de pe mine.

– Ce boacănă ai mai făcut? Doar ți-am spus că nu ai voie la râu.

Cu o mână îmi scotea dresul ud și cu cealaltă mă bătea la fundul înghețat. M-am mirat. Era prima oară când mă bătea mama. Loviturile nu m-au durut, dar au fost îngrozitor de umilitoare.

– Nu, am țipat eu. Nu e adevărat! N-am fost la râu. M-am dat cu sania cu Jarmilka. E foarte udă zăpada, de-aia sunt fleașcă.

Am izbucnit în plâns de rușine, de frig, și de la toată sperietura. În ușa bucătăriei au apărut frații mei, dar când au văzut ce bătaie mâncam, s-au retras. Jos, s-a deschis ușa de la intrare pentru că tata auzise țipetele și venise din ceasornicărie să vadă ce se întâmplă.

– Mincinoasă ce ești, se supără mama, mă frecă cu prosopul pe tot corpul până începu să mă doară și mă băgă sub plapumă.

– Pune repede de ceai, îi strigă tatei aruncând peste mine o pătură. Vrei să faci pneumonie și să mori?

Ce întrebare mai era și asta? De ce să vreau să mor?

– N-am fost la râu, am căzut într-o baltă, mă smiorcăiam eu. Chiar nu e vina mea.

 Mama a așezat o cană cu ceai pe noptieră, mi-a pus o căciuliță tricotată pe cap, mi-a vârât o sticlă cu apă caldă la picioare și a închis ușa în spatele ei. M-am înfofolit în plapumă, am încercat să strâng termoforul între tălpile înghețate și am plâns încet. Îmi era frig și îmi părea rău că mama și tata o să se supere pe mine. Poate nu ar fi trebuit să mint, poate ar fi trebuit să spun că m-a împins cineva în apă, poate…

În câteva clipe, o căldură plăcută mi-a inundat corpul și, ca prin vis, am auzit cum pentru o clipă ușa s-a deschis, am simțit o mână pe frunte și m-am gândit că poate mama n-o să se supere așa tare și că poate scap de curea și se rezolvă totul cu un piure de mazăre la cină.

Fragment din romanul Hana, de Alena Mornštajnová, traducere de Gabriela Georgescu, în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, care va fi lansat la Bookfest.