Se vorbește mult despre Praga, Viena, Budapesta și prea puțin despre Bratislava – de altfel, pentru prima dată, am călătorit într-un avion pe jumătate gol. Înainte să aterizăm, mi-a venit în minte filmul EuroTrip, văzut în adolescență, și modul în care capitala Slovaciei era înfățișată, potrivit preconcepțiilor hollywoodiene, ca o ruină postcomunistă. Cu câteva zile în urmă, văzusem The Living Daylights – încă nu sunt la zi cu seria 007 –, apărut în 1987, când încă exista Cehoslovacia, primul film cu Timothy Dalton în rolul unui Bond care fuge norocos printre rafale de mitralieră, dejucând planurile unui general Pușkin, dar și pe ale unui general Gogol, bând vodka martini, shaken not stirred, făcând dragoste cu femei obiectificate și tăind cu laserul șasiuri de Lada, purtat de intrigă și prin Bratislava – tare dezamăgit am fost când am citit că scenele de aici au fost filmate în Viena, deși, înaintea Revoluției de catifea, e de înțeles.
Bratislava oferă, cum e de așteptat, mult mai mult decât trista moștenire comunistă. Situată pe două granițe, cea cu Austria și cea cu Ungaria, nu e atât de spectaculoasă ca Praga, atât de fastuoasă ca Viena sau atât de impunătoare ca Budapesta, dar dintre capitalele Mitteleuropei mi s-a părut cea mai primitoare. E la fel de fermecătoare și cu o istorie la fel de bogată, fără să te supună la cozi uriașe și prețuri exorbitante și fără să te facă dependent de transportul public – Bratislava nici măcar nu are metrou. Poți străbate la pas centrul vechi, descoperind un oraș mult subapreciat, cu arhitectură încântătoare, localuri șic și bere locală care nu-i cu nimic mai prejos decât celebra bere cehească.
Stará radnica, cu asortimentul său de clădiri frumoase, fântâni și statui, printre care cea a Sfântului Gheorghe, din secolul al XVII-lea, Gymnázium, Biserica Albastră, Biserica clariselor, cu superbele sale garguie. Turnul Primăriei, din care am putut vedea piața unde se asamblau de zor gheretele pentru Târgul de Crăciun, acoperișurile cărămizii cu lucarne, fleșele catedralelor, castelul cu zidurile bătrâne și turnurile de veghe, Carpații Mici. Labirintul de străduțe pietruite din care se ridicau mirosuri de cârnați și castane coapte.
Apoi, Farmacia Racul Roșu, lângă Michalská brána, pe unde înainte trecea șanțul de apărare al cetății. Clădirea, o bürgerhaus barocă ce a incorporat barbacana medievală, datează din secolul al XVIII-lea, dar farmacia este atestată din al XVI-lea. Mai mult, primul poticar a practicat în Bratislava încă din 1310 – în 1773, existau deja cinci farmacii în oraș. Oficina cu tavan boltit pictat, balanțe și cabinete de stejar negru cu borcane etichetate. Mi-am petrecut o parte din copilărie în laboratorul unei farmacii, așa că e de înțeles fascinația mea. Tot în Staré Mesto, pe Panská, lângă Catedrala Sfântul Martin, într-o splendidă clădire neorenascentistă, mai există o farmacie istorică, Farmacia Salvator, fondată de farmacistul Rudolf Adler în 1904 și încă în funcțiune.
Pe strada Klariska, un magazin de vrăjitorie. Din spatele geamului, Ostara, cu coarne de căprior și în sânii goi, te îmbie înăuntru, printre globuri de cristal, cărți de tarot, plăci ouija și alte artefacte Wicca. Urcând spre castel, prin Poarta Sfântul Nicolae, statuia Fata cu corbi, realizată de sculptorul Tibor Bártfay și dedicată celor vreo mie de femei slovace acuzate de vrăjitorie și arse pe rug începând cu veacul al XVII-lea. Tot pe Klariska, un încântător bistrou dedicat lui Da Vinci, unde am băut mied fiert, cu portocale și cuișoare. O plimbare apoi de la podul SNP pe faleza Dunării, cu cafenele unde se servesc cafele cu ciocolată și nuci prăjite. Nu departe e vechea Piață Centrală, cu o arhitectură similară celei din Budapesta și a Halei Traian, iar pe strada Obchodná se află superba librărie Martinus, găzduind la etaj minunata cafenea Foxford.
Dacă toate acestea, împreună cu Muzeul Național Slovac și Galeriile Naționale, nu-s destul, în apropiere pot fi vizitate mai multe orășele pitorești, printre care Trnava, Nitra, Trenčín ori centrul viticol Modra sau, ceva mai departe, Košice (unde s-a născut Sándor Márai) sau Bojnice (desprins parcă dintr-o animație Disney). Cu ale sale 180 de castele (și încă vreo 400 de palate), Slovacia este țara cu cele mai multe castele pe cap de locuitor. Dacă tot îți mai rămâne timp, te poți alătura valului și merge la Viena (aflată la o oră distanță), Budapesta (două ore și jumătate) sau Praga (trei ore și jumătate). De menționat că dacă primul contact n-ar fi fost cu aeroportul „M.R. Štefánik“, ci cu gara Hlavná Stanica, est-europeană în toate privințele, de la arhitectură și frescele socialiste la întârzierea trenurilor, aș fi tins să le dau dreptate scenariștilor ahtiați după clișee facile.
Gastronomia slovacă este una central-europeană tipică, un amestec de preparate cehești, ungurești și austriece, cu variații locale. Gulaș, rață la cuptor, schweinsbraten cu knödel și sauerkraut, svíčková cu merișoare și găluște de Carlsbad, ciolan de porc în sos de bere brună, ștrudele cu mere și pere, pirôžky cu prune și mac. Celebrul vin de Tokay nu se produce doar în Ungaria, ci și în mica regiune viticolă Vinohradnícka oblast, și este la fel de savuros. Există și un excelent brandy slovac, distilat din struguri care cresc la poalele Carpaților, pe lângă ineditul Tatratea și cunoscuta Becherovka. De altfel, slovacii fac rachiu din orice fermentează: prune, mere, pere, caise, cireșe, zmeură, ienupăr.
Am prânzit pe terasa unei reštaurácia de pe strada Ventúrska, găzduită de o clădire adiacentă Palatului Pálffy, unde a concertat Mozart în 1762. Mulți mari muzicieni au fost legați într-un fel sau altul de Bratislava. Johann Nepomuk Hummel s-a născut aici (ca și inventatorul Wolfgang von Kempelen – vezi Automatul de șah de Robert Lohr, dar și episodul Harapului neviu din Diluvium), Beethoven a dedicat sonate domnișoarelor din familiile de vază ale orașului, Liszt s-a produs la Palatul De Pauli, Haydn a dirijat un concert la Palatul Grassalkovich. Plus Strauss, Brahms, Rubinstein, Bartók.
Nu doar muzicienii au fost atrași de acest loc. Hans Christian Andersen a ajuns în Pressburg în 1841 și a scris Fetița cu chibrituri, iar Jules Verne a vizitat în 1892 ruinele castelului Devín, care l-au inspirat să scrie Castelul din Carpați (vezi totodată Cetatea Colț din Suseni) – mai târziu, va scrie Pilotul de pe Dunăre. Mai multe statui și localuri închinate lor se găsesc în Hviezdoslavovo námestie și nu pot să nu mi-i imaginez plimbându-se prin Stará radnica, luându-și notițe, intrând în câte o cafenea ca să lucreze la poveștile care au marcat generații de tineri cititori.
Am avut la mine The Luck of the Weissensteiners de Christoph Fischer, scriitor german stabilit în Marea Britanie. M-ar fi interesat mai degrabă o carte a unui autor slovac, Trei roibi de Margita Figuli, O după-amiază caniculară de Dušan Mitana sau Gustul puterii de Ladislav Mňačko, dar n-am mai găsit niciun exemplar prin anticariate. Romanul lui Fischer, cu acțiunea plasată în Bratislava, e primul dintr-o trilogie – al doilea se petrece în Viena și al treilea, în Heimkirchen. O tânără și frumoasă cititoare evreică se îndrăgostește de un chipeș și erudit librar german, în turbulenții ani ’30. Se poate o poveste mai clișeizată? Cartea s-a dovedit simplistă în structură și scriitură, cu neologisme supărătoare, fără a individualiza cu nimic Bratislava – n-am găsit menționată decât o singură stradă (Gajova ulica). Orașul e absent, nu apare decât ca toponim și dacă n-ar fi fost niscai detalii care țin de contextul politic, ar fi putut avea loc oriunde. Asta să fi fost intenția autorului?
În esență o istorie de familie care străbate Al Doilea Război Mondial, The Luck of the Weissensteiners atinge parcă doar în treacăt evenimentele majore. Lagărele din Novaky, Vyhne și Sered, problema Regiunii Sudeților, Garda Hlinka, divizarea Cehoslovaciei, cu teritorii anexate de Polonia și Ungaria, haosul și violența care au urmat capitulării Germaniei. Ar fi putut să fie o carte bună, dar dacă ai citit măcar câteva dintre marile romane care tratează Holocaustul (vezi recomandări în Hana – ireversibilul istoriei și în Să nu te trezești în trenul de Oświęcim), încercarea lui Fischer ți se va părea derizorie.
Societatea slovacă rămâne divizată și astăzi – cel mai vizibil între proeuropeni și antieuropeni. Pe fondul tensiunilor politice, Târgul de Carte de la Bratislava, la care fusesem invitat și pentru care îmi fusese tradus un fragment din Silex (de către Jana Páleníková), s-a anulat pe ultima sută de metri. Politica bate literatura. Întrucât aveam totul deja rezervat, am venit oricum. Seara, manifestații proeuropene în Námestie Slobody, bulevarde închise de echipaje de poliție, steaguri ale Slovaciei, ale Uniunii Europene și ale Ucrainei, strigăte energice în portavoce. Deasupra acestor tensiuni, am cunoscut oameni faini și am descoperit un oraș splendid, care trag nădejde că-și va continua drumul european și de care sper că tot mai mulți se vor bucura.
Imagine reprezentativă: Bratislava Synagóga, Author unknown, 1908
