Un dialog între Irisz Kovacs, regizoare de teatru remarcată prin nominalizările UNITER pentru spectacolele 8 tați și TSCHICK. De ce am furat mașina și laureată a Premiului „Iulian Vișa“ la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, în prezent regizoare a Teatrului German de Stat Timișoara, și Șerban Savu, unul dintre cei mai importanți artiști vizuali contemporani români, absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj și reprezentant al României la Bienala de la Veneția 2024.
Pornind de la spectacolul cerul (hartă către casă), regizat de Irisz Kovacs și inspirat de picturile lui Șerban Savu din albumul Drifting (2019), a luat naștere această întâlnire. Dialogul lor devine un schimb nuanțat despre inspirație, proces și sensul muncii artistice, traversând literatura, pictura și teatrul, dar și tensiunea dintre control și abandon, succes și eșec, într-o lume în care arta, chiar dacă imprevizibilă, rămâne esențială.
Irisz: Pentru mine, când încep să construiesc un spectacol, pictura și/sau fotografia sunt puncte puternice de plecare – fie explicit, cum e în cerul (hartă către casă), fie mai subtil, în alte spectacole. E foarte clară în opera ta influența mitului, a istoriei artelor plastice, a religiei, dar sunt curioasă: te simți influențat în pictura ta de alte arte? Muzică, filme, teatru? Mergi la teatru în mod obișnuit?
Șerban: Nu prea merg. Mergeam mai des pe vremea când teatrul era la Fabrica de Pensule din Cluj. Era și o perioadă în care eram poate mai puțin mizantrop. Nu mergeam foarte des nici atunci, dar mergeam. În ultimii ani însă aproape deloc. Spectacolul vostru a fost o ocazie bună să mai ies din casă. În ceea ce privește inspirația, găsesc poate mai mult în literatură decât în film. Filmul vine deja cu imagini, iar uneori asta mă inhibă. Îți oferă deja o rezolvare vizuală pentru o idee. Mie îmi place să creez eu imaginea care pornește de la un text. Probabil că e un proces similar cu ceea ce faci tu ca regizor: pornești de la un text și îți imaginezi cum ar putea arăta vizual, ce soluții scenice pot apărea din el. De fapt, mi-am dat seama că momentul în care am simțit că mi-am găsit cu adevărat drumul a coincis cu o anumită maturizare. Atunci am realizat că pot înțelege felul în care gândesc și alți creatori – scriitori, regizori de film sau de teatru. Mi-a devenit foarte ușor să mă pun în mintea lor, pentru că aveam deja instrumentele de lucru cu care gândeam propriile mele proiecte. Practic, transferam acele instrumente într-un alt tip de limbaj artistic. Mi s-a părut întotdeauna că există foarte multe similarități între arte. Limbajele sunt diferite, dar, în fond, vorbim despre aceleași lucruri.
Irisz: Într-adevăr, și în procesul de lucru la un spectacol, când încercăm să accesăm o anumită atmosferă, evident că nu vrei să „iei“ direct ceva de undeva. Dar, ca referințe, pentru mine imaginile – picturile, fotografia – sunt cele mai generoase. Nu pentru a le recrea, ci pentru că te pot ajuta să intri într-o anumită atmosferă sau să te inspiri din ea. La spectacolul nostru, cerul (harta către casă), procesul a fost foarte direct în acest sens. De altfel, eu am făcut și liceu de artă – la început voiam să fiu pictoriță – și făcea parte din plăcerile mele estetice să răsfoiesc albume de artă sau să consum astfel de imagini. Mai târziu mi-am dat seama că asta poate deveni chiar o metodă de lucru. Cred că a fost și o etapă de maturizare. În loc să încerci să urmezi strict metodele predate la școală – de exemplu să analizezi o scenă psihologic și apoi să creezi un decor care ilustrează spațiul în care trăiesc personajele – poți încerca și alte căi. Poți începe lucrul la un spectacol pornind de la o pictură sau de la o fotografie și să construiești de acolo.
Șerban: Și inspirația este o chestiune foarte greu de prins. Mă gândesc că și pentru tine este la fel. Trăiești într-o lume plină de idei și referințe, dar întrebarea este: care este ideea aceea care te prinde cu adevărat, care te arde și te face să începi să lucrezi? Uneori chiar și un vis poate fi o sursă de inspirație, dar mai rar. Într-un fel, visul vine deja „servit“, e prea complet. Călătoriile mă inspiră foarte mult. Pentru că schimbi totul, schimbi decorul, schimbi scenografia vieții tale. Atunci poți compara mai ușor lumea rutinei cu ceea ce există în afara ei. Apare un fel de mică buclă temporală, o distanță față de viața de zi cu zi, iar acolo pot apărea idei interesante. Dar literatura este, probabil, arta care mă inspiră cel mai mult. Când citești, deja îți imaginezi vizual ceea ce citești. Creezi lumi. Este un exercițiu pe care îl faci aproape fără să-ți dai seama.
Irisz: Ne recomanzi ceva de citit?
Șerban: Acum citesc o carte interminabilă: Iosif și frații săi de Thomas Mann. Este o lucrare gigantică, de mii de pagini. Pe de altă parte, îmi place atât de mult încât nici nu aș vrea să se termine. Îmi place metoda lui de lucru. Ia fragmente din Biblie, povestea lui Iosif, a lui Iacob, și le dezvoltă pe zeci de pagini. Le dă carne, le dă viață. Universul se expandează continuu. Este o putere de creație absolut fabuloasă.
Irisz: Ultima dată când am avut o experiență similară a fost când am citit cărțile lui Jenny Erpenbeck. Nu sunt foarte voluminoase, dar sunt atât de dense și de pline de sens încât simțeam nevoia să-mi împart capitolele ca să nu le termin prea repede. Este o experiență rară și foarte frumoasă: în loc să tragi de tine să termini o carte, tragi de tine să nu o termini. Să o împarți ca pe un desert. Și pe mine mă inspiră foarte mult literatura. De multe ori păstrez fragmente sau pasaje, gândindu-mă că poate le voi folosi cândva. Chiar dacă, atunci când lucrezi pe un text, este foarte rar să introduci efectiv fragmente din alte texte. Dar atmosfera sau sentimentul pe care îl produce un text poate rămâne. Cred că teatrul lucrează, în fond, cu sentimente. Dacă reușești să simți ceva puternic atunci când citești sau privești o lucrare, încerci apoi să recreezi acel sentiment pentru spectator. Construiești un fel de capsulă în care încerci să-l introduci. Nu ai cum să verifici cu adevărat dacă spectatorul ajunge exact acolo unde ai vrut tu, dar poți încerca.
Irisz: Un lucru pe care îl invidiez puțin la meseria ta este că, privită din exterior, pare foarte directă relația dintre idee și execuție. Odată ce ai ajuns la un anumit nivel tehnic și ai înțeles conceptul unei lucrări, pare că o poți realiza imediat. În teatru depinzi de foarte mulți oameni și de multe ori de bugete. Iar produsul final poate ajunge mai mult sau mai puțin aproape de ceea ce ți-ai imaginat. Mă întreb dacă simți și tu, uneori, o astfel de invidie față de alte arte?
Șerban: Nu sunt neapărat invidios pe artiștii din alte domenii. Îmi dau seama cât de dificilă poate fi munca voastră, mai ales când depinzi de mulți oameni. Munca colaborativă poate fi foarte complicată și cred că îți trebuie un talent extraordinar să lucrezi cu oamenii. Eu sunt mai degrabă mizantrop. Nici măcar un ucenic în atelier nu cred că aș putea avea – m-ar deranja prea mult. Ai dreptate însă într-o privință: realizarea unei lucrări poate fi mai imediată. Mai ales în desen. Desenul este aproape ca poezia – o formă foarte pură. Ideea apare în simplitatea ei maximă și are deja o formă artistică. Pictura adaugă alte straturi, altă „carne“, dar desenul poate fi extrem de direct. Într-adevăr, faptul că nu depind de nimeni îmi permite să încerc constant să caut acea pictură la care visez. Probabil că nu o voi atinge niciodată, dar măcar pot încerca mereu să mă apropii de ea.
Irisz: Deci dacă studenți tineri citesc acest interviu și se gândesc că ar vrea să-ți fie ucenici, nu au prea multe șanse.
Șerban: Dacă până la vârsta asta nu am avut ucenici, probabil că nici de acum înainte nu voi avea. Dar există artiști care lucrează altfel, cu echipe. De exemplu, colegul meu de atelier, Ciprian Mureșan. El are uneori proiecte pe care nu le poate realiza singur și lucrează cu mai mulți oameni. Este un mod de lucru foarte diferit, aproape regizoral: el ghidează și coordonează procesul. Ucenicii săi îl ajută să creeze lucrarea – felul acesta de a lucra este foarte departe de mine. Nu aș putea. Mă văd mai degrabă lucrând singur. Nu întâmplător, una dintre temele mele favorite în ultimii ani, în pictură, este cea a ascetului, a schimnicului. Mă interesează foarte mult; mi se pare o imagine puternică.
Irisz: Spectacolul a fost făcut în două etape, iar după prima etapă am schimbat radical totul. Practic, nu am păstrat nimic în afară de anumite elemente de costum. În rest, Doru Vatavului a rescris complet textul. Înainte să reluăm lucrul la spectacol, am împărțit toate picturile tale pe care voiam să le folosim în patru categorii: viață, muncă, odihnă și revelație. Categoria „revelație“ conținea toți asceții și toate picturile acelea care (deși probabil toate sunt metaforice într-un fel sau altul), păreau mai explicit metaforice. Cele care sugerau o relație – nu neapărat cu divinitatea – dar cu ceva de dincolo, cu o lumină interioară diferită.
Șerban: Nu neapărat cu divinitatea. Pentru mine, ceea ce mă interesează este chiar un mod de viață, la propriu. Puterea de a te sustrage lumii, într-un soi de meditație interioară, deși „meditație“ e poate mult spus. Este mai degrabă încercarea de a trăi la fel de intens, dar fără alți oameni. Încercarea de a înțelege lumea și existența în afara oamenilor. De fapt, mai întâi lumea din afara umanității. Este un raport primar cu ceea ce înseamnă natura sau lumea dincolo de umanitate.
Irisz: Pentru mine, asta este o căutare constantă. Mereu mi-am imaginat, cred că încă de la primul examen din școală, că trebuie să aduci în teatru o pădure sau o pășune. Cum poți să faci asta? Al doilea spectacol pe care l-am făcut într-un teatru profesionist era despre niște adolescenți care fură o mașină, un fel de road movie. Decorul trebuia să includă o pășune. Nu a ieșit chiar așa, dar ideea era acolo. Este ceva foarte contradictoriu: să te pasioneze lumea din afara oamenilor și, în același timp, să lucrezi cu oameni într-o cutie neagră, în beznă, unde nici măcar o plantă nu poate supraviețui. Și totuși încerci să ilustrezi relația aceasta, complet distant de ceea ce vrei să arăți. De fapt, noi toți suntem incluși în circuitul naturii, chiar dacă nu ne dorim. Facem parte din această structură mare. Și, pentru a arăta asta, ne închidem într-un spațiu artificial. Cred că și galeria de artă seamănă într-un fel cu asta. Este un spațiu curățat, construit printr-o intervenție umană foarte clară. Galeriile sunt, până la urmă, modul în care arătăm lucrările astăzi. Uneori nu prea ai de ales. Nu prea poți face ceea ce vrei. Mai ales dacă vrei să expui în alte locuri sau în alte moduri, ai nevoie de resurse. Iar dacă resursele lipsesc, nu depinde doar de tine. Dacă resursele nu ar fi un impediment, ți-ai expune lucrările altfel?
Șerban: Sigur. Una dintre cele mai frumoase expoziții pe care le-am făcut a fost la Roma, într-un muzeu dedicat unui alt artist. Era vorba despre un sculptor neoclasic care avea acolo și propria colecție de artă. Clădirea se afla în Villa Borghese, un loc splendid. Faptul că mi-am inserat lucrările în acel spațiu și am încercat să găsesc legături între ele sau să construiesc un parcurs pentru spectator a făcut ca expoziția să fie cu totul diferită. Dar nu ai mereu ocazia să faci astfel de intervenții. Îmi plac și lucrările de artă publică, dar acolo este o altă discuție și un alt tip de practică artistică. De exemplu, am participat la Bienala de la Veneția acum doi ani. O parte din proiect a fost realizată la galeria mică a Institutului Cultural Român, unde am comisionat artiști mozaicari, profesori și studenți, să realizeze un mozaic de mari dimensiuni, aproximativ cinci pe patru metri. Timp de opt luni, artiștii au lucrat câte opt ore pe zi, în echipe de câte doi. Au fost opt schimburi de artiști până când mozaicul a fost finalizat. Ideea este ca, într-un final, să expunem această lucrare într-un spațiu public și, eventual, să rămână acolo permanent.
Irisz: Cum simți că ai reușit să rămâi pe drumul ăsta al picturii, pe care atâția îl abandonează?
Șerban: Nu mai e chiar o alegere de mult timp. S-a terminat cu libertatea asta romantică a alegerii. Niciodată nu am făcut altceva și nici nu am vrut să fac altceva. Din acest punct de vedere, pot spune că sunt privilegiat. Nu toți colegii mei au reușit să continue pe drumul acesta. Cunosc mulți artiști care, din diverse motive, au renunțat. Îți trebuie și un dram de noroc, evident, dar trebuie și să crezi foarte mult în ceea ce faci. Ca în orice domeniu, de fapt, nu doar în artă. Nu aș separa artele de alte meserii. Doar că artele par, la prima vedere, lipsite de un scop concret. Nu produc nimic tangibil. Par gratuite, par inutile. Dar, de fapt, nu este așa. Dacă te gândești bine, ceea ce rămâne după umanitate sunt exact aceste lucruri. Altceva nu prea rămâne. Cum spuneam, am avut șansa să pot continua. Când a fost nevoie, am știut să mă limitez, să-mi limitez resursele. Din fericire, nu a fost nevoie să fac altceva. Nu a fost nevoie să mă apuc de Glovo, deși timpul nu e pierdut.
Irisz: Am pus întrebarea asta și pentru că, atunci când eram copil, visul meu era să devin pictoriță. Dar am renunțat la acest vis influențată de o perspectivă rigidă asupra artistului, centrată pe sacrificiu și lipsa unor modele contemporane de artiști care trăiesc din pictură. Existau doar marii maeștri din trecut, despre care ni se spunea că au murit de foame înainte să fie recunoscuți. Această abordare m-a făcut să mă simt deconectată de realitatea artei, ceea ce mă face să mă întreb cât de conectați sunt oamenii, în general, la arta contemporană și dacă mai există interes pentru ea astăzi.
Cred că lumea consumă artă mai mult decât credem. În teatru, de exemplu, există public, iar în anumite instituții și orașe oamenii se bat pe bilete. Totuși, totul depinde de perspectivă: unele spectacole sunt constant sold-out, în timp ce altele rămân aproape invizibile. Ca în multe domenii, popularitatea urmează reguli imprevizibile, iar mediul online amplifică acest fenomen. Dacă un spectacol capătă avânt, poate avea succes ani întregi, dar dacă ratează începutul, riscă să rămână în afara circuitului. Este o impresie subiectivă, dar pare că spectacolele „medii“ aveau în trecut o viață mai lungă, în timp ce astăzi există o goană constantă după the next big thing. Teatrele caută mai degrabă hituri decât să construiască strategii culturale sau programe de educație pentru public. Totuși, succesul este instabil: poți avea toate ingredientele și să nu funcționeze, sau, dimpotrivă, din condiții minime să apară ceva fantastic. Poate că tocmai această imprevizibilitate este magia teatrului: uneori nu se întâmplă nimic, iar alteori, în condiții minime, iese ceva extraordinar.
Șerban: Norocul joacă, fără îndoială, un rol foarte important în artă. Faptul că anumite lucrări sau opere s-au păstrat de-a lungul timpului, iar altele nu, ține și de hazard. La fel și ceea ce spuneai tu mai devreme: uneori lucrurile ies, alteori nu, și nu știi de ce. Există un fel de hazard al conexiunilor. În cazul artiștilor vizuali, uneori trebuie să știi ce să arunci și ce să nu păstrezi. Nu poți fi inspirat 365 de zile pe an, este imposibil. De aceea e important să știi să gestionezi aceste eșecuri și să îți revii din ele. Altfel rămâi blocat în frustrare sau în deprimare. Pentru tine, în teatru, cred că lucrurile sunt mai clare. Ai publicul în față, simți sala. Îți dai seama dacă spectatorii sunt atenți sau dacă stau pe telefon, dacă ritmul spectacolului funcționează sau nu.
Irisz: Dar pentru tine, ca artist vizual, care este barometrul eșecului?
Șerban: În primul rând, eu sunt barometrul. Nu am spectatori ca tine, în atelier sunt singur. Apoi există discuțiile clasice cu Ciprian, colegul meu de atelier, sau cu oamenii în care am încredere, cum este Mihai Pop de la Galeria Plan B. Dar primul barometru rămân eu. De obicei îmi dau seama dacă ceva a ieșit sau nu. Rareori mă înșel, deși se mai întâmplă și asta. Când lucrezi singur, trebuie să îți dezvolți foarte puternic spiritul critic. Trebuie să știi să îți dai peste mână și să arunci ceea ce trebuie aruncat.
Irisz: Mi s-a întâmplat de multe ori ca spectacolele despre care eram convinsă că vor avea succes – cele despre care spuneam „acum o să rupem gura târgului“ – să nu fie invitate la niciun festival și să moară după foarte puține reprezentații. În schimb, spectacole la care aveam dubii sau după a căror premieră eram chiar deprimată au ajuns să fie foarte apreciate și să circule mult. De-a lungul timpului am învățat să separ părerea mea de reacțiile exterioare: laudele, criticile, cronica, premiile. Le țin cumva în buzunare diferite. Pentru că există acea senzație foarte personală, viscerală, când simți că ceva funcționează. Când te face să plângi sau să râzi. În fond, eu sunt primul spectator al spectacolului meu și, cu tot respectul pentru public, cel mai important. Important este că opiniile există și rămân acolo. Trebuie să acceptăm că suntem diferiți. De altfel, ceva este suspect dacă o lucrare place chiar tuturor. Trebuie să existe diferențe de percepție și sensibilitate.
Șerban: La tine succesul pare mai ușor de măsurat.
Irisz: Cred că este măsurabil și la tine, doar că în alte feluri. La noi este greu să găsești un barometru clar. Sigur că ai nevoie de succes ca artist pentru a putea continua, pentru a nu abandona. Succesul îți dă și o anumită doză de încredere. Dar, în momentul în care lucrezi, trebuie să faci abstracție de succes sau de eșec. Părerea publicului este ceva foarte diferit de procesul artistic. De multe ori succesul sau insuccesul te pot încurca, pentru că devii emoțional în raport cu aceste oscilații care, în fond, nu au legătură directă cu actul de creație. Este greu să separi lucrurile acestea. Și este foarte greu să nu lucrezi cu gândul la trecut – fie că a fost un succes sau un eșec. Fie că a fost o cronică bună, un premiu sau, dimpotrivă, o reacție negativă. Există mereu tentația de a recrea ceva care a funcționat. Cred că este instinctul nostru primar de a căuta confirmare – de a fi mângâiați, de a ni se spune că ceea ce facem este bine. De multe ori mă găsesc în fața unei alegeri: pot folosi o soluție pe care știu că am mai aplicat-o și care funcționează – ceva ce, la un moment dat, poți ajunge să numești „stil“ – sau pot încerca ceva nou, mai riscant, dar mai interesant. Este foarte greu să alegi varianta riscantă, care se poate termina ușor într-un eșec, în locul celei sigure. Dar dacă folosești mereu aceleași soluții, ajungi să te erodezi în timp, să devii comod și leneș artistic.
Șerban: Da, ai dreptate. Ideea este să reziști acestor tentații. În teorie știi ce ai de făcut, știi care este direcția ta – dar trebuie să reușești să rămâi pe acel drum.
Irisz: Munca artistică este o temă recurentă și în lucrările tale, unde apar frecvent imagini cu oameni care pictează, zugrăvesc, vopsesc sau contemplă imagini. Tu pentru ce lucrezi, de fapt: pentru procesul de lucru sau pentru momentul în care lucrarea este terminată?
Șerban: Este complicat cu lucrarea terminată. Uneori îți dă chiar mai multe bătăi de cap decât procesul. În fond, nici nu știi exact când este gata. Decizia că „acum este terminată“ este, la rândul ei, o decizie dificilă și greu de explicat. Mie îmi place momentul acela în care nu mai gândesc. Când creierul, obosit de atâta analiză, cedează și intru într-o stare diferită. Partea cea mai satisfăcătoare pentru mine este atunci când uiți că lucrezi. Este o stare foarte ciudată, pe care o ating rar în atelier. Totul devine automat, gândirea conștientă dispare și lucrez din plăcerea aceea pe care o aveam când eram copil, când mă jucam pur și simplu cu culoarea. Dacă reușesc să ating această stare măcar pentru câteva ore într-o perioadă de lucru, pentru mine este apogeul. Este partea cea mai frumoasă a muncii, dar apare destul de rar. Eu caut mereu această stare, momentul acela de abandon, în care abandonezi controlul minții. Dar mintea umană se agață de control, iar tu trebuie să îi desprinzi ghearele.
Irisz: Cred că știu despre ce stare vorbești. Înainte să fac teatru, am lucrat ca fotografă și aveam uneori senzația asta. După un timp nu mai gândești cadrele conștient, nu mai spui stânga sau dreapta, doar urmărești instinctiv niște linii. Este o satisfacție asemănătoare cu aceea de a sculpta sau de a face ceva manual. Starea aceasta apare uneori și în sala de repetiții, dar foarte rar. Pentru că nu îți poți abandona complet gândirea, trebuie să comunici cu actorii, să verbalizezi, să explici ce vrei. Totuși, cu anumite echipe sau cu actori cu care ai deja o chimie și un limbaj comun, se pot întâmpla momente scurte în care intervențiile devin intuitive, aproape instinctive. Pentru mine, în teatru, lucrarea terminată coincide cu premiera. După aceea spectacolul continuă să se schimbe: uneori în bine, alteori în rău. Uneori, să vezi spectacolul după un an poate fi o adevărată tortură. Dar alteori este uimitor să vezi ce au făcut actorii cu spectacolul fără tine. Apropo de ideea asta de a reveni asupra lucrărilor, sunt curioasă dacă ai lucrări la care te întorci, pe care le reinterpretezi, le revizitezi din altă perspectivă? Am observat-o în mai multe lucrări, de exemplu, pe doamna cu bluză roșie de pe pătura de picnic.
Șerban: Da, mă întorc la anumite teme și subiecte. Uneori folosesc acea doamnă ca model în alte compoziții. E un subiect foarte generos. Revin la el pentru că simt că încă nu l-am epuizat sau că pot descoperi alte straturi de sens. Într-un fel, lucrez ca un DJ. Mixez lucruri împreună, construiesc scene. Realitatea nu îți oferă niciodată o pictură gata făcută. Rareori se întâmplă asta. De cele mai multe ori îți construiești compozițiile: iei un element de aici, unul de acolo și le pui împreună până capătă sens. De fapt, acesta e un mod de lucru foarte vechi. Artiștii au făcut asta dintotdeauna, din Renaștere până astăzi. Acum, pe lângă desen, folosesc și Photoshop când pregătesc picturile. Mă simt ca un fel de păpușar care își aranjează personajele. Am o bază de imagini cu care lucrez și la care revin adesea. De aceea apar uneori aceleași personaje sau motive. Cât despre „doamna în roșu“, este o femeie reală, dar pe care nu o cunosc. Am găsit imaginea pe internet. E o doamnă virtuală, dar probabil există undeva în lume.
Irisz: Când aveai atelierul la Fabrica de Pensule din Cluj, spațiul acela a fost și el o sursă de inspirație?
Șerban: Da, foarte mult. Fabrica de Pensule era o clădire industrială cu patru etaje, într-un cartier interesant al Clujului, aproape de Someș și de calea ferată. În zonă existaseră multe fabrici: textile, jucării, fabrica Farmec. Eu m-am mutat acolo în 2009 și am stat până în 2016. La un moment dat am obosit, mă uitam pe geam și vedeam doar picturile mele. Ajunsesem să mă satur de ele. Dar locul era o sursă continuă de inspirație. Uneori urmăream același loc zile sau săptămâni întregi și adunam tot ce se întâmpla acolo într-o singură pictură. Era un fel de acumulare. Când fabrica s-a transformat și chiriile au crescut foarte mult, a trebuit să plecăm.
Irisz: Îmi amintesc locul. Când eram studentă la Cluj, am prins ultimele spectacole acolo. Era probabil cel mai cool loc din oraș.
Șerban: Da, pentru noi a fost o experiență extraordinară să coabităm acolo toate artele. Unii colegi au colaborat mult cu artiști din teatru, au făcut performance-uri.
Irisz: Este interesant că pentru un artist plastic atelierul e un spațiu fix, aproape ca o casă. În teatru e invers: mergi din oraș în oraș, locuiești temporar în apartamente ale teatrelor. Sunt spații de trecere, pline de lucruri lăsate de alții în urmă. Dar pentru mine asta devine o sursă de imagini și povești.În teatru mă fascinează și spațiile invizibile pentru public: scările interioare, culisele, locurile unde stau mașiniștii sau unde fumează actorii. Sunt micro-comunități într-un loc care, din exterior, pare foarte elegant. Uneori ai impresia că vezi scene din picturile tale: pensionari care încearcă să mai cumpere un abonament în plus, lumina care cade într-un anumit fel.
Șerban: Da, exact acele imagini mă interesează și pe mine. Observ o scenă și apoi o reconstruiesc. De multe ori mixez elemente din mai multe momente, dar încerc să păstrez acel sentiment de viață reală. În picturile mele nu există neapărat o poveste explicită, dar în mintea mea există fire epice. Voi, în spectacol, ați cules acele fire și le-ați dezvoltat.
Irisz: Cum a fost pentru tine să vezi un spectacol care are pictura ta ca punct de plecare?
Șerban: Nu mă așteptam deloc la asta. Credeam că vor exista doar elemente scenografice inspirate din picturi. Dar ele au devenit chiar pilonul spectacolului. La început m-a surprins și m-a speriat puțin. Apoi m-a făcut curios. Pentru că ceea ce ați făcut voi a fost să puneți text și imaginație peste imagini. Ați construit povești pornind de la ele. Pentru un artist vizual, asta e extraordinar. Îți dorești ca lucrările tale să inspire.
Irisz: Pentru mine, construcția mizanscenei a fost una dintre cele mai plăcute experiențe. Picturile aveau deja o compoziție atât de echilibrată încât era aproape ca un dans între ele. Actorii puteau deveni personaje, dar și obiecte: un copac, o bicicletă.
Șerban: Se simțea plăcerea asta a jocului.
Irisz: Și cred că a contribuit mult și textul lui Doru Vatavului. Spectacolul s-a născut într-o perioadă în care amândoi munciserăm enorm. Ajunsesem, într-un fel, să ne împlinim visul de a face această meserie. Dar imediat apare întrebarea: și acum ce urmează? Pentru ce muncim? De aici a apărut tema spectacolului – munca.
Șerban: Și picturile mele sunt despre muncă. Am ajuns la acest subiect uitându-mă la arta realist-socialistă. Am vrut să văd realitatea din spatele ideologiei. De acolo au apărut muncitorii mei – nu eroi, ci oameni obișnuiți, uneori marginali. M-a interesat și timpul lor liber, care pare tot parte din procesul muncii. Uneori mă interesau chiar gesturile de rezistență: cei care chiuleau, cei care lucrau în timpul liber. Era o formă de a-și recâștiga libertatea. În fond, mă interesa cine este acest „om nou“ creat de ideologie și ce s-a întâmplat cu el după 1989.
Irisz: În spectacol a apărut și ideea îngerului muncii.
Șerban: Da, pentru că există o paralelă interesantă între iconografia religioasă și cea socialistă. În ambele apar figuri uriașe – îngeri sau muncitori – care devin simboluri. Ideologia funcționa într-un fel ca o religie. Iar oamenii au nevoie de mituri. În picturile mele există o lucrare numită „Îngerul muncii“. Dar voi ați făcut altceva: îngerii voștri sunt foarte umani, aproape ca zeii din mitologia greacă, apropiați de oameni.
Irisz: Și cred că asta vine și din faptul că personajele tale sunt foarte reale. Mulți oameni îmi spun: „Îmi plac picturile lui pentru că arată ca la mine acasă.“
Șerban: Șieu am senzația că îi cunosc pe oamenii aceia, chiar dacă nu sunt persoane reale anume, par cunoscute.
Spectacol cerul (hartă către casă) poate fi văzut pe 7 și 8 Aprilie la Teatrelli – o întâlnire inedită între pictură, teatru și reflecție asupra muncii și sensului artei. Un spectacol-poem despre efortul care ne definește, despre oboseală, visare și nevoia de orientare atunci când drumul se înnorează. Este un spectacol despre acel moment rar în care ridicăm privirea și descoperim cerul – poate singurul loc în care harta către casă a existat dintotdeauna.
Material realizat de Cosmina Matei. Cosmina documentează arta ca să nu treacă neobservată. A lucrat mulți ani în educație, creând contexte de învățare și dialog. Astăzi vorbește și scrie despre artiști români contemporani.
Foto © Andrei Gîndac
