Volumul În inima pustiului, la malul Cișmigiului (Casa de Editură Max Blecher, 2025) confirmă poziția distinctă a lui Radu Nițescu (n. 1992) în poezia românească contemporană: aceea a unui poet al interiorității fragile, dar niciodată liric-ornamentale, un poet al corporalității discrete, al urbanului trăit nu ca decor, ci ca presiune existențială. Cartea e un traseu al singurătății asumate, în care spațiul citadin și biografia se îmbină aproape indistinct. Această juxtapunere nu este accidentală; ea provoacă la o lectură stratificată, evocînd orizonturile fuzionale, unde experiența personală se întrepătrunde cu cea colectivă, urbană.
Titlul e revelator: „pustiul“ nu este exterior, ci interior, iar Cișmigiul, spațiu emblematic, devine paradoxal marginea acestui deșert lăuntric. Nu ca spațiu idilic, romantic, ci un non-loc, un punct de trecere, un teritoriu suspendat. Parcul nu oferă refugiu, ci doar o pauză temporară. El devine un simbol al stagnării calme, al timpului care curge fără evenimente decisive. Poetul nu caută evadarea, ci o formă de a exista în această tensiune, de a o locui.
Unul dintre punctele forte ale volumului este modul în care biograficul este integrat fără a deveni confesiune ostentativă. Poemele nu „povestesc“ viața, ci o lasă să transpară prin detalii minore, gesturi, amintiri fragmentare. Copilăria nu este nici ea edenică, ci contaminată de zvonuri, de o morală colectivă precară. Autorul recuperează acest material fără dramatizare, cu o voce calmă, aproape neutră, ceea ce face ca tensiunea să fie cu atît mai puternică. Singurătatea e una structurală, nu patetică. Subiectul liric nu se plînge, nu revendică, nu cere empatie. El constată, inventariază, notează. Singurătatea este privită ca un mediu, nu ca o criză. Această poziționare se vede limpede în modul în care sînt tratate relațiile, prezențele celorlalți, chiar și iubirea, care apare mai degrabă ca absență sau ca potențial neactualizat.
Autoînstrăinarea nu e dramatizată; ea devine tehnică de supraviețuire. Poetul pare să-și construiască deliberat o distanță față de sine, ca și cum apropierea ar fi prea dureroasă sau inutilă.
Spre deosebire de alți poeți contemporani care exploatează corporalitatea în cheie brutală sau exhibiționistă, Nițescu operează cu un corp aproape tăcut, un corp al oboselii, al micilor disfuncții, al vulnerabilității cotidiene. Corpul nu este scenă, ci instrument. „Corpul / devine ireal și imperceptibil. / în momente ca ăsta aș vrea să mă doară ceva. / o măsea. să îmi aducă aminte că sunt acolo.“
Radu Nițescu se înscrie într-o direcție a poeziei românești contemporane care privilegiază interioritatea, discreția, favorizînd anti-spectacularul în detrimentul oricărei teatralități. Poezia lui nu caută confesiunea brutală, ci o formă de adevăr personal, repetabil, aproape domestic. În acest sens, volumul este unul al economiei afective, care refuză atît retorica traumei, cît și pe cea a vindecării. Aici semnalez singurul punct al poeziei lui Radu Nițescu care admite, poate, o rezervă din partea cititorului: riscul ca textul să se auto-suficientizeze într-o estetică a discreției, evitînd confruntarea reală cu alteritatea sau cu conflictul. Riscul de a neutraliza potențialul de tensiune al propriului discurs. Am însă convingerea că este vorba despre o opțiune asumată.
Nițescu structurează volumul pe cicluri temporale care imită anotimpurile (brumărel, brumar, undrea etc.) dar interpretează trecerea timpului ca pe o spirală interioară: nu o repetiție liniară, ci o aprofundare a singurătății și a amintirilor. Cititorul este invitat să descifreze textul nu doar ca poezie, ci ca act de înțelegere prealabilă, unde sensul emergent provine din interacțiunea cu propriile experiențe de vid și plenitudine urbană.
În „făurar“, iarna devine metaforă a stagnării interioare: „când n-ai unde să cazi, poți să cazi în mijlocul zilei“. „Mărțișor“ introduce primăvara ca simbol al speranței ambigue. Secțiunile de vară („florar“, „cireșar, cuptor“) accentuează contrastul natură-urban: „când ești singur, gândurile te năpădesc / ca țânțarii prin plasa uitată deschisă“. În „cireșar, cuptor“, arborele protejat de foc devine simbol al vulnerabilității: „cel mai mare copac din lume / învelit într-o pătură rezistentă la foc“. Toamna („răpciune“) aduce meditații asupra morții: „moartea ne schimbă pe toți în filmul celor care rămân“. „Outro“ încheie ciclul cu o credință fragmentară: „uite, eu cred. uneori în prieteni, alteori în prostii“. Este o invitație la credință ca act de interpretare personală, unde sensul vieții emerge din dubiu, din oscilație.
Prin acest ciclu al anotimpurilor, volumul interpretează timpul ca pe un cerc vicios, dar cu potențial de transcendere prin poezie. Cititorul iese din lectură cu o înțelegere resemnificată a singurătății – nu ca absență, ci ca spațiu al autenticității. Sensul este mereu în mișcare, la fel ca vîntul de nord sau țînțarii nopții.
În inima pustiului, la malul Cișmigiului explorează modul în care limbajul cotidian devine revelator al existenței autentice. Autorul folosește un ton confesiv, fragmentar, care amintește de poezia postmodernă, dar cu rădăcini în tradiția românească a introspecției (Bacovia, Arghezi), reinterpretată prin lentila contemporană a urbanității alienante. Un limbaj simplu, dar care are capacitatea de a transforma banalul în epifanie. Poetul folosește un registru oral, uneori chiar colocvial, cu propoziții scurte și rupte, imitînd fluxul gîndirii: „uite: cum picură furnicile, pe asfaltul încins, / pe orizontală. pe orizontală pic și eu, mușuroi“. Radu Nițescu evită retorica pretențioasă, preferînd un ton confesiv care invită la o înțelegere empatică. Vidul interior (pustiul) se umple tocmai prin recunoașterea fragmentarului.
Relațiile umane apar ca tentative eșuate de a umple pustiul, cu un accent pe efemeritate. În „undrea“, poetul reflectează asupra prieteniilor tensionate: „în care n-am alt amestec decât că-mi sunt dragi. / noaptea următoare a nins puțin, m-am gândit / c-ar merita amândoi o bătaie“. Apar, pe parcursul volumului, mai multe astfel de momente, unde relațiile sînt văzute ca răni deschise, invitînd cititorul să interpreteze singurătatea nu ca absență, ci ca spațiu al introspecției.
Raportul dintre corp și spațiul urban poate fi interpretat ca loc al alienării, dar și al potențialei reconcilieri cu sinele. Cișmigiul, ca mal concret al pustiului interior, devine un topos ambivalent: loc al plimbărilor solitare, al observațiilor detașate și al întîlnirilor ratate. În „brumar“, meditația asupra dintelui dureros – „ia spune, câte limbi te-au atins – promit / că nu mai desfac berea cu dinții“ – transformă corpul într-o arhivă a experiențelor intime, unde durerea fizică revelează vulnerabilitatea emoțională. Corpul este citit ca text: rezistent („dinții rezistă sute de ani“), dar efemer, amintind de fragilitatea relațiilor umane. Urbanul, cu parcurile sale regenerate artificial („la intrare au făcut niște grădini înalte, / au pus pământ, stropitori automate), sugerează o falsă plenitudine: modernitatea acoperă vidul cu suprafețe lucioase, dar pustiul persistă. Totuși, autorul lasă loc pentru o resemnificare optimistă – prin observația atentă, prin întoarcerea la copilărie sau la natură – provocînd cititorul să vadă în malul Cișmigiului nu doar o margine a singurătății, ci un spațiu de trecere spre o înțelegere mai profundă a sinelui fragmentat.
Radu Nițescu ne propune un text care obligă la o lectură activă, în care sensul nu este dat, ci construit. Pustiul interior, la malul Cișmigiului, devine metaforă pentru condiția umană (modernă): un vid populat de fragmente urbane, amintiri și relații efemere.
În inima pustiului, la malul Cișmigiului este unul dintre cele mai bune volume ale poeziei tinere din România ultimilor ani, așa cum Radu Nițescu este unul dintre autorii reprezentativi ai generației lui.
