Hiperpolitica, astăzi

Start

Un tânăr istoric al ideilor de mare calibru, a cărui operă amplă și provocatoare intelectual nu și-a găsit până acum drumul în peisajul științelor sociale și/sau umaniste de la noi, Anton Jäger a publicat, la celebra editură specializată în teorie critică Verso, un eseu interesant și provocator despre politizarea contemporană a spațiului public occidental. O politizare lipsită însă de efecte concrete: ne revoltăm fără să ne mai mobilizăm în mod corespunzător, altfel spus.

Autorul începe prin a observa politica americană, caracterizată de un bipartidism din ce în ce mai tern și mai steril. Atât democrații, cât și republicanii, cu mici excepții, par interesați mai degrabă de aranjamente de culise, de fructificarea unor imagini și a unor poziții favorabile în spațiul public, de considerente electorale, în ultimă instanță, nu neapărat democratice. Pe acest teren politic impregnat de apatie și de un spectacular din ce în ce mai obositor și mai neconvingător a apărut trumpismul, pe care Jäger îl deosebește cu atenție de fascismele interbelice clasice. Trumpismul, alături de extrema dreaptă europeană din ultimele două decenii, mai precis, de după criza economică globală din 2007–2008, considerată de autor ca fiind momentul fondator al hiperpoliticii actuale – se diferențiază de fascismul istoric prin absența unei muncitorimi organizate politic, respectiv prin absența unor condiții de criză structurală și multifațetată. Ambele au existat în Europa de după Primul Război Mondial. Nu și în prezent. Motiv pentru care nu facem decât să mergem în continuare pe strategia răului cel mai mic, votând capitaliștii mai puțin intoleranți la diversitate și aparent mai sensibili la problemele sociale presante ale timpului nostru. În plus, aș adăuga, pe urmele politologului Cas Mudde, dreapta radicală contemporană omite cu grijă referințele la perioada interbelică și la fascism, căutând să-și construiască o genealogie ideologică respectabilă, derivată din imperativele prezentului.

La fel ca mișcările fasciste, stânga interbelică a fost una puternică și bine organizată politic. Comparativ, stânga de astăzi este la ani lumină de acea perioadă: partide politice din ce în ce mai mici și mai irelevante, acțiuni de protest coordonate destul de puține (a nu se confunda cu alte tipuri de proteste), ș.a.m.d. În ciuda unui militantism online destul de pronunțat, stânga contemporană este extrem de dezbinată și de incapabilă politic: mediul digital nu a făcut decât să o pulverizeze în numeroase direcții, platforme, înspre personalități mai mult sau mai puțin vizibile din mediul universitar, sindical, activist. Dar declinul stângii a început mai devreme, înaintea erei digitale. Așa cum amintește Jäger, în 1994, liderul Partidului Comunist Italian, Achille Occhetto, numea băncile de pe Wall Street, cu ocazia unei vizite în Statele Unite, „templele“ civilizației moderne, iar NATO, centrul păcii globale. Comentariile sunt de prisos. Nici dreapta contemporană nu cunoaște o perioadă de efervescență, dar organizațiile și anvergura sa sunt de departe superioare organizațiilor care se reclamă de la stânga.

Autorul preia conceptul de hiperpolitică de la filosoful heideggerian Peter Sloterdijk care, într-o lucrare de la începutul anilor 1990, utilizează conceptul pentru a descrie politica modernă în general, pe care o diferențiază de „paleopolitica“ triburilor de vânători-culegători și de politica „clasică“, imperială, aparținând antichității și perioadei medievale. Hiperpolitica lui Sloterdijk retrasează granițele comunității politice, estompându-le: toată lumea are astăzi acces la informații politice care în trecut erau rezervate numai unor somități, de exemplu; toată lumea este interesată și avidă de politică în moduri și mai ales cu mijloace tehnologice inaccesibile în trecut.

La Jäger, conceptul de hiperpolitică își schimbă sensul. Acesta operează în cadrul succesiunii postpolitică-antipolitică, fiind un fel de reflectare a intensificării politicării opiniei publice pornind de la dreapta spectrului politic. Pentru a înțelege hiperpolitica jägeriană, trebuie să începem cu ceea ce acesta numește „politică de masă“, un fenomen apărut în a doua jumătate a secolului XIX și intrat în declin în anii 1970, odată cu ascensiunea neoliberalismului. Organizațiile politice influente din perioada politicii de masă atât ale dreptei, cât și ale stângii, au fost erodate de neoliberalism, așa cum au fost societățile occidentale în general, deși dreapta a ieșit totuși mai bine din acest proces, așa cum am specificat deja. Odată cu finalul Războiului Rece începe perioada postpoliticii, încheiată abrupt cu criza economică globală din 2008, care dă naștere la rândul său antipoliticii, caracterizată în primul rând prin mișcările occupy. Odată cu dispariția acestui val de indignare publică am intrat, în ultimul deceniu, în era hiperpoliticii: Brexit-ul și începutul primului mandat al lui Trump sunt evenimentele sale fondatoare. Revolta efemeră din mediul online, orientată în special împotriva „corectitudinii politice“, nu și a cauzelor structurale care au făcut-o posibilă – o propulsează pe noi coordonate. Reacționare. Pentru că, așa cum a observat Michael Parenti, cei care se plâng de tirania corectitudinii politice sunt de fapt incapabili să înțeleagă și să suporte diversitatea de opinii care face posibilă existența unei comunități democratice în primul rând. Aceștia nu sunt deloc persecutați și marginalizați de ascensiunea grupurilor minoritare, din punct de vedere al genului și nu numai, ci, confruntați cu un pluralism intelectual de care se simt amenințați, preferă retragerea într-o iluzorie și pernicioasă „tradiție“. Cea a bâtei. Jäger nu contestă faptul că hiperpolitica se manifestă și dinspre stânga; aceasta devine însă inteligibilă în plenitudinea ei ideologică în mod hotărât dinspre dreapta.

            Hiperpolitica este deci un fenomen cât se poate de actual. Spre deosebire de vechea politică de masă (denumire destul de improprie, politică populară participativă ar fi fost poate o denumire mai adecvată), care gândea în termeni ciclici, pe durate medii și lungi, hiperpolitica abordează politica în mod managerial, prin intermediul intereselor pieței, oferind recompense instant, la fel de efemere ca platformele pe care se coagulează. Politica militantismului digital, care nu presupune ieșirea din confortul propriei locuințe – asta oferă în ultimă instanță hiperpolitica. Validare online. Adică totul și, în cele din urmă, nimic. Hiperpolitica, expresie a societății atomizate și anonimizate în care trăim, distruge identitățile de clasă, lipsite oricum de fundament odată cu dispariția marilor fabrici care permiteau socializarea muncitorilor, simultan cu separarea acestora de patroni. Hiperpolitica este simularea politicului pentru cei care muncesc de acasă sau preponderent de acasă, și care încă simt nevoia unei forme de validare/integrare comunitară, în ciuda societății atomizate ale cărei rotițe din ce în ce mai disfuncționale sunt.

            Așa cum a observat Louis Althusser în Pour Marx, tânărul Marx înțelege esența politicului pornind de la economie, adică de la societatea civilă înțeleasă în termeni hegelieni. Invers, Hegel înțelegea politicul pornind de la stat, nu de la diversitatea inconsistentă și autodizolvantă care este, în linii mari, societatea civilă. Poate că hiperpolitica poate fi înțeleasă pornind și de la această înțelegere a politicului a tânărului Marx, deși aceasta este doar o supoziție care necesită investigații mult mai elaborate. Până atunci, vă las în compania eseului lui Jäger, care sper să poată fi tradus și în limba română, cât de curând.

Imagine: Andrey Rudyev

Ediția actuală

#13, vară 2026


O poți cumpăra aici
Matca Literară
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.

×