Cel mai nociv cocktail politic e atunci când icoana se întâlnește cu drapelul. La închiderea urnelor și la momentul anunțării primelor rezultate estimate, George Simion nu le-a oferit echipei sale, votanților și lumii întregi un discurs, ci o imagine. Una construită exact pe această juxtapunere simbolică etno-ortodoxistă. Cutuma politică ar fi cerut ca liderul de partid – fost șef de galerie – să apară in situ, flancat de câțiva dintre cei mai telegenici susținători și să mimeze spontaneitatea, printr-un discurs încropit cu puțin timp înainte. În schimb, o înregistrare video a ținut locul persoanei, într-un act de re-prezentare, sau mai degrabă de ne-prezentare.
Ideea că imaginea oferă o altă cunoaștere decât textul, decât discursul vorbit sau cel scris este deja un loc comun în studiile culturale vizuale. Pentru Roland Barthes, textul care însoțește o imagine fotografică poate fi un mesaj parazitic, menit să redea înțelesuri la nivel conotativ, deci, doar un semnificat de ordin secund.1 W.J.T. Mitchell, la rândul lui, subliniază nevoia de a înțelege cum imaginile, deși lucrează ca forme de discurs, nu pot fi reduse la acestea din urmă.2 John Berger își începe celebra Ways of Seeing spunând că privirea vine înaintea cuvintelor (Seeing comes before words).3 Iar Lev Manovich, în contextul noilor media, arată cum modalitățile inovative de a genera și disemina imagini atrag după ele forme noi de cunoaștere.4 Așadar, dincolo de mesajul rostit/citit care a însoțit înregistrarea de aseară a lui George Simion, dincolo de efuziunile lacrimogene despre mamele care rămân singure și profesorii care nu doar predau ci și șlefuiesc caractere, având cele de mai sus în minte, ne putem întreba: cum a fost construită imaginea lui Simion în înregistrarea difuzată în seara primului tur, cui i s-a adresat și ce a vrut să transmită?
Roland Barthes, în bine-cunoscuta Camera Lucida, carte care îi cuprinde investigațiile în universul fotografiilor, introduce două concepte extrem de utile despre modul în care o imagine fotografică poate afecta privitorul: studium – interesul general, cultural, difuz al privitorului, modul în care acesta citește o imagine în context sociocultural și punctum – acel element al fotografiei care străpunge, care „rănește“ privitorul și îl subjugă la un nivel adânc, adesea inconștient.5 Ce este studium în clipul lui Simion? Un politician așezat îndărătul unui birou pe care nu se află nimic, încadrat frontal, central și simetric, cu un halou de cărți în spatele său, care, probabil, îndeplinesc un rol strict decorativ. Punctum-ul, elementul subtil care rănește și pătrunde6, e constituit din două suprafețe aurii, neclare, blurate, dar recognoscibile: două icoane așezate la stânga și la dreapta candidatului, deasupra umerilor acestuia, ca monogramele sau medalioanele din icoanele bizantine. Ca două parerga7, ele sunt acele elemente marginale care împlinesc și chiar convertesc sensul întregii imagini. Așezate simetric și cu vădită grijă în fața unui teanc de cărți, ele constituie punctele focale ale imaginii, două pattern-uri vizuale pe care privitorul nu le poate ocoli. Icoanele care au fost alese nu sunt reprezentări ale figurilor de prim rang în istoria creștinismului, nu sunt vreo Eleousia sau vreun Pantocrator, ci sunt imagini de ordin secundar, în practica cultică: una folosește un tipar generic, hieratic, al unui sfânt post-apostolic, iar cealaltă pare o scenă narativă, posibil Nașterea din Betleem. Ele sunt medalioane care încadrează, de fapt, personajul care trebuie iconizat: Simion însuși. El este singura figură explicit mesianică din toată înregistrarea, singurul „mântuitor“ de dorit în cadru.
Cui se adresează și ce vrea să transmită acest mesaj vizual, întregit simbolic de cele două imagini religioase? Răspunsul e simplu: acelui strat al populației cu acea mentalitate colectivă pentru care icoana continuă să fie un agent activ în viața spirituală, cu scopul de a-i influența opiniile și atitudinile politice prin validarea celor religioase, chiar și subconștient sau inconștient. Comentatorii de serviciu din platourile de televiziune din seara alegerilor au luat în derâdere eschivarea lui Simion de a apărea în mod public și au tratat-o ca pe un act de șovăială, chiar lașitate. Dar s-ar putea ca apariția „holografică“, la fel ca utilizarea acestor icoane, să fie parte dintr-un scenariu gândit mai atent (și a cărui eficiență și eficacitate au fost deja testate, de altfel, cu Georgescu), prin care generarea unei astfel de aure cvasi-mistice cu ajutorul noilor tehnologii să provoace o învrăjire politico-spirituală amplă.8 Distanța poate provoca dorința de apropiere; nu poate fi adulat cineva mereu la îndemână.
Nu este prima dată când avem de-a face cu un astfel de proces de construire a unei identități politico-spirituale în istoria modernă a României. În biografia pe care a scris-o despre Corneliu Zelea-Codreanu, Oliver Jens-Schmitt dedică un capitol întreg procesului activ de iconizare vizuală a conducătorului Legiunii și impactului iconografic al aparițiilor publice atent regizate, care mizau pe construirea unei forțe de radiație carismatice.9 Mutatis mutandis, nu împiedică nimic ca ceea ce a funcționat în cazul unui misticoid capabil de a ucide cu sânge rece să nu funcționeze în cazul unui fost ultraș și șef de galerie. Și, la fel ca atunci, pentru a arunca sămânța răului banal și fundamental în societatea românească, adică printre noi, nu e nevoie ca Simion să ajungă șef de stat; e suficientă o masă coagulată și incisivă de adepți (că alegem să le zicem suveraniști, georgiști, auriști sau extremiști, puțin importă) care să fie promotori ai urii și să caute țapi ispășitori. Și, din păcate, s-ar putea să fi ajuns deja în acel moment.
Icoana în politică are o istorie lungă. De la luptele iconoclaste încoace, cel puțin în această parte a lumii, dăm de ea mereu, prin birourile aleșilor locali, prin mâinile celor care ies în stradă să protesteze pentru varii motive, de o parte sau de alta a spectrului politic. În seara alegerilor, în clipul lui Simion, ea a devenit din nou un instrument politic, în modul cel mai vădit. Dacă marile totalitarisme au fost văzute de unii gânditori ca religii seculare care au calchiat și mimat simbolistica și ritualurile religioase din vechiul regim10, folosirea imaginilor religioase de către extrema dreaptă actuală este ceva mult mai insidios și mai cinic, pentru că suprapunerea icoanei peste mesajul politic țintește identificarea dintre cele două, la nivel spiritual, ideologic, mental. Icoana, folosită politic, ne ține în continuare în „bizantinism“, în sensul cel perimat și peiorativ al termenului.
Când am remarcat „sfântul“ din icoana lui Simion, mi-am adus aminte că acest tip de icoane sunt moștenitoarele portretelor funerare din lumea romană11; m-am temut să nu fie un ill omen (cât ai fi de secularist, de un dram de superstiție nu scapi). Apoi, mi-a venit în minte, ca o contrapondere, o altă reprezentare a unei ființe supranaturale, de data asta un înger: acel Angelus Novus delicat și neputincios al lui Paul Klee, cel a cărui gravură Walter Benjamin a cărat-o cu el până la sfârșit și despre care, cu puțină vreme înainte de a se sinucide încolțit de teroarea naziștilor, a scris:
… Ochii lui sunt largi, gura este deschisă, aripile sale sunt desfăcute. Astfel trebuie să arate îngerul istoriei. Fața îi e întoarsă către trecut. Acolo unde nouă ne apare un lanț de evenimente, el vede o singură catastrofă, care continuă să adune ruine peste ruine și care le aruncă la picioarele sale. Îngerul ar vrea să rămână, să trezească morții și să refacă întregul care a fost distrus. Dar o furtună suflă dinspre Paradis și i se prinde în aripi; este atât de puternică încât îngerul nu și le mai poate strânge. Această furtună îl împinge în mod irezistibil către viitor, cel către care spatele său este întors, în vreme ce grămada de dărâmături din fața-i crește până la cer. Ceea ce numim progres este această furtună.12
Îngerul lui Klee, îngerul lui Benjamin, e în continuare speriat și neputincios. Cu un lucru, însă, s-ar putea ca Benjamin să se fi înșelat: furtuna care suflă și distruge nu e mereu progresul. Nu știu ce e, acum, dar nu pare deloc progres.
Bibliografie:
Aron, Raymond, Opiul intelectualilor. Ediția a II-a, Traducere din limba franceză de Adina Dinițoiu, Ed. Curtea Veche, București, 2008.
Aupers, Stef, Houtman, Dick (eds.), Religions of Modernity: Relocating the Sacred to the Self and the Digital, Brill, Leiden, Boston, 2010.
Roland Barthes, Camera Lucida: Reflections on Photography, translated by Richard Howard, Hill and Wang, New York, 1981.
Barthes, Roland, Image-Music-Text, Fontana Press, London, 1977.
Belting, Hans, Likeness and Presence: A History of the Image before the Era of Art, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1994.
Benjamin, Walter, Limbaj și istorie. Eseuri filosofice, Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu și George State, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2015.
Berger, John, Ways of Seeing, Penguin Group, London, 1972.
Manovich, Lev, The Language of New Media, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, 2001.
Mitchell, W.J.T. , What Do Pictures Want? The Lives and Loves of Images, The University of Chicago Press, Chicago and London, 2005.
Jens Schmitt, Oliver, Corneliu Zelea-Codreanu: Ascensiunea și decăderea „Căpitanulu“, traducere din germană de Wilhelm Tauwinkl, Ed. Humanitas, București, 2017.
Stoichiță, Victor Ieronim, Instaurarea tabloului: Metapictura în zorii Timpurilor Moderne, trad. Andrei Niculescu, Ed. Humanitas, București, 2012.
1 Roland Barthes, Image-Music-Text, Fontana Press, London, 1977, p. 25.
2 W.J.T. Mitchell, What Do Pictures Want? The Lives and Loves of Images, The University of Chicago Press, Chicago and London, 2005, pp. 47-48.
3 John Berger, Ways of Seeing, Penguin Group, London, 1972, p. 7.
4 Lev Manovich, The Language of New Media, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, 2001.
5 Roland Barthes, Camera Lucida: Reflections on Photography, translated by Richard Howard, Hill and Wang, New York, 1981, pp. 27-30.
6 Ibidem.
7 Pentru o clarificare a termenului, se poate consulta Victor Ieronim Stoichiță, Instaurarea tabloului: Metapictura în zorii Timpurilor Moderne, trad. Andrei Niculescu, Ed. Humanitas, București, 2012.
8 Un punct de pornire în investigarea acestei teme poate fi Stef Aupers, Dick Houtman (eds.), Religions of Modernity: Relocating the Sacred to the Self and the Digital, Brill, Leiden, Boston, 2010.
9 Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea-Codreanu: Ascensiunea și decăderea „Căpitanului“, traducere din germană de Wilhelm Tauwinkl, Ed. Humanitas, București, 2017, pp. 214-226.
10 Raymond Aron, Opiul intelectualilor. Ediția a II-a, Traducere din limba franceză de Adina Dinițoiu, Ed. Curtea Veche, București, 2008, pp. 303-306.
11 Hans Belting, Likeness and Presence: A History of the Image before the Era of Art, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1994, pp. 78-101.
12 Walter Benjamin, Limbaj și istorie. Eseuri filosofice, Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu și George State, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2015.
Imagine: Angel Applicant, Paul Klee, 1939
