Ne-am întâlnit într-o după-amiază de martie în 2024 la Pepcoul de la Dimitrie Leonida, ăla de pe strada-mall (ca în Spania). Tocmai ieșisem de la muncă. Eram acolo ca să-mi iau o pereche de șlapi. Nu știu de ce toți șlapii se rup prea ușor. Culmea, dar magazinul era aproape gol. M-am dus direct la raion, am luat o pereche 45. La casă, în fața mea, era o singură persoană, o fată. Avea coșul plin de iepurași – tot felul de vaze mici și ornamente (dintre alea pe care le primești cadou și nu știi cum să scapi mai repede de ele).
Casiera scana away iepurii în timp ce eu îmi verificam telefonul. Nu știu de ce țin minte asta, dar stăteam și mă gândeam dacă să-i dau like sau inimioară pe fb șefului meu mai mic. Își postase o poză cu noua mașină și nu voiam să par pupincurist. Casiera se oprise din scanat. Se tot chinuia să vadă unde e codul de bare de la un coșuleț din metal vopsit auriu, cu două urechi uriașe de iepure lipite și un puf în spate (coada). Am pufnit în râs. Tipa s-a întors către mine. Simțeam cum m-a înjurat din privire. În spatele meu deja era coadă. Alta. Pufnesc iar în râs.
– Ce e așa amuzant?
– Nimic. Cam mulți iepurași.
– A, da. (Mi-a zâmbit. Yey. I wasn’t a creep). Cu cât mai mulți cu atât mai bine. Nu?
Casierița a sunat o colegă să vină s-o ajute. Tipa s-a uitat la șlapii mei din mână. Spânzurați de o bandă elastică subțire.
– Papuci? Atât?
– I’m a man of simple taste.
Mi-a zâmbit, puțin dezamăgită. Ce-i drept nu-mi amintesc exact dacă i-am zis asta sau nu. Dar clar nu a fost impresionată. Între timp casierița (a doua) i-a spus că nu găsește codul produsului și că poate suna la un alt magazin să întrebe, dar că asta poate dura. Tipa, vădit dezamăgită, i-a spus că este în regulă. A achitat restul și a plecat.
Am regăsit-o în fața magazinului. Își aprinsese o țigară. Părea nervoasă.
– Chiar te-ai supărat că nu ai putut să-ți cumperi iepurața?
– Ce? (Era nedumerită, dar încă vag amuzată) Iepu-ce?
– Iepurața, stii? (Am scos telefonul și am căutat duck-rabbit pe google, și i l-am întins).
– Uau. Vezi că îți scrie Angi. (Am dat notificarea la o parte).
– Acum vezi?
– I see. (M-a privit din cap până în picioare. Și a zis pa).
Asta a fost prima interacțiune cu ea. Îmi amintesc de asta de fiecare dată când merg înspre Mega. O vreme mă duceam la La Doi Pași sau chiar Profiul ăla de lângă metrou, doar ca să nu mai trec pe acolo. Când mă apucă cheful de-o bere pe la 1 dimineața și trebuie să trec prin față la Pepco, mă gândesc la ea. Saying „Aia e“ câteodată nu merge.
Our first official date s-a întâmplat cam la o lună după. Ne-am mai tot întâlnit pe la Mega, Profi. O dată și la DM. A pufnit în râs când m-a văzut acolo. M-a întrebat ce creme îmi caut. Nu i-am zis că făceam tratament cu minoxidil. Nu mai știu ce i-am răspuns.
– Ceva CeraVe, nu știu exact. Mi-a zis și mie cineva că am tenul uscat.
– Aha. (Și s-a apropiat f. mult de fața mea). Nu ai tenul uscat, ci foarte uleios. Te descuamezi tot.
– Thank you. I think. (A zâmbit).
Apoi tot dădeam de ea prin oraș, prin centru, pe la Eforie (unde m-a târât o prietenă să văd nushce film de artă). Până în punctul în care am convenit că universul conspira să ne aducă împreună. I-am cerut numărul de tel., aproape la mișto. Am fost super surprins când mi l-a dat.
– De obicei tipii îmi cer insta-ul.
– N-am insta.
– Puțin red flag așa, but also kinda hot. (Uau. Mi-l ștersesem fiindcă mi se părea neinteresant, oricum toți de la muncă erau pe fb).
– Cum te trec?
– Cum vrei tu.
– Bine. (Am trecut-o Iepurața).
Așa, our first official date a fost în Tineretului. Ne-am întâlnit awkwardly la metrou și am mers împreună cele câteva stații. O chema Ana și era la master în anul 2 la ceva istoria artei (la Litere, nu la UNArte – nici nu știam că există așa ceva). I-am zis că și eu terminasem acum doi ani masterul la ASE și tot de atunci lucram la Asigoro. A părut vag dezamăgită de răspunsul meu.
Când ne-am dat jos la Tineretului, ea ne-a cumpărat doi covrigi.
Am traversat parcul, vorbind nimicuri. Era foarte frumoasă, în lumina aia. Era foarte into random historical facts. Mi-a zis că pe acolo, în interbelic, era iarna o mică pârtie de ski. Am crezut că făcea mișto de mine, dar mi-a trimis poza. Am întrebat-o dacă merge la trivia nights.
– Îhhh. No thx. (A crezut că fac mișto, dar nu făceam. Denis, the nerd, mergea și lua premiu în bani aproape de fiecare dată.)
Când am găsit un loc mai liniștit, am scos din rucsac hamacul și am început să-l asamblez. M-a privit parcă neștiind ce să creadă. (Împrumutasem de la Robi hamacul și habar n-aveam cum să-l fac să stea, dar mi-a ieșit în final).
– Nu e cam forward for a first date?
– De ce?
– Pui hamacul ăsta. Să stăm amândoi. Nici nu te cunosc și deja vrei să ne atingem așa?
– A. E oke. Stai tu. Nu mă supăr.
– Nu asta am vrut să zic.
– E oke. (Am invitat-o să se întindă. Și eu m-am pus pe jos).
Am stat așa o vreme, vorbind. A fost frumos. Când a început să se facă seară, în loc să zică să plecăm, m-a chemat și pe mine lângă ea în hamac, să-i țin de cald.
– De ce zâmbești?
– Ești amuzantă.
Ana avea multe pasiuni. Îi plăceau istoria și Bucureștiul. Își făcea lucrarea de disertație pe ceva artă fanariotă (sper că și-a dat-o până la urmă). Îmi vorbea câteodată despre bisericile lui Dimitrie Ghica, călătoria lui Dinicu Golescu, nu știu ce istorii ale Dudeștilor. De fiecare dată când începea cu astea intram în panică. Niciodată nu am ținut minte lucruri. Adică din viață sure, dar despre codurile civile ale lui Caragea? Nici măcar nu încercam să țin pasul cu ea, pur și simplu îmi notam în minte numele pe care le zicea și le căutam după aia. Cel mai mult îmi plăcea când îmi arăta videouri. Mă simțeam mai în largul meu. Era mișto să fim vecini(ish), fiindcă puteam ajunge imediat unul la celălalt. Mi-e dor de serile alea în care ne puneam în pat și ne uitam la Șușanele pe TV.
De ziua ei (19 aprilie) i-am cumpărat cele trei volume ale lui Tudor Dinu. A sărit în sus de bucurie, îi trebuiau pentru lucrare și le tot împrumuta de la Biblioteca Metropolitană. Acum putea să fie mai chill.
Mă rog, asta s-a întâmplat pe ziua următoare, că în seara aia a ieșit cu prietenele ei. Înțelegeam că încă nu eram oficial împreună, dar tot mi s-a părut ciudat că nu mi-a făcut cunoștință cu ele.
Tot în weekendul ăla am fost în Tei să ne dăm în roată. A fost atât de cald în cabină și s-a mișcat atât de încet, încât a trebuit să dăm haine jos de pe noi.
– Glumești, nu?
– Nu. :))) (Eu am rămas în bustul gol. Ea, ca să mă one-up-uiască, took her top off too).
Am ieșit de acolo transpirați. Dar a fost fun.
Faza cu aerul condiționat s-a întâmplat în prima noapte după ce s-a mutat de tot la mine. Nu e ca și cum nu era obișnuită cu locul. Nu e ca și cum n-ar fi știut vibe-ul. Nici nu vreau să mă gândesc că a fost un semn. Pur și simplu a fost ca în filmele horror.
Ne punem noi la somn. Ea tocmai terminase de despachetat ultimele cutii și era ruptă. Era cald, așa că am lăsat pornit aerul condiționat. Avea sesiune și era stresată. Eu am încercat să nu o deranjez. S-a dus să facă un duș și eu am stat să termin de trimis mailuri. Aveam call-uri peste call-uri. Robi îmi trimitea meme stupide cu cai stând la meeting pe zoom, cu captionuri gen cal pe call se face rai. De când încerca să make it big on social media devenise puțin insuportabil, dar aia e.
Totul a început când Ana a ieșit din duș și ne-am băgat în pat. Mi-a zis că nu știe de ce dar îi era foarte aiurea.
– Ce e aiurea?
– Nimic. Totul. Nu știu.
M-a rugat s-o țin în brațe ca să se calmeze. Făcuse atacuri de panică în anii trecuți, dar nu recent. Eu am adormit aproape instant, dar ea nu. A stat cu ochii în tavan. Poate m-a privit în timp ce dormeam. Ce față cumplită am, lol. Și de vreo 2-3 ori m-a trezit, zicând că ceva nu e în regulă. Am întrebat-o ce anume. Mi-a spus că tot aude sunete ciudate, ca și cum e ceva în cameră cu noi. De fiecare dată când m-a trezit, a aprins veioza. Stăteam așa, nemișcați amândoi, ca să încercăm să auzim monstrul. Dar nimic.
Cred că pe la 4 dimineața m-a trezit iar. Era plânsă și speriată. Am luat-o în brațe. Măcar de data aia nu aprinsese lumina. Și atunci am auzit și eu. Era ca și cum ceva s-ar fi târât pe lângă noi. Făcea doi-trei pași târșâiți și apoi se oprea. Părea că are gheare sau ceva.
M-am ridicat și am aprins lanterna de la telefon. Zgârieturile au continuat. M-am uitat sub pat, am deschis șifonierul, m-am dus pe hol. Nimic. Doar în dormitor se auzeau. I’m inside your walls. Ana era paralizată de frică, în capul patului, în picioare. Din când în când mai scotea un țipăt mic.
Era încă foarte cald, așa că am deschis aerul condiționat. Când s-a pornit beculețul și s-a deschis clapa, zgârieturile au devenit disperate. Era ceva acolo. Ana a sărit din pat și fugit în hol. Și mie mi-a venit să fac la fel, dar am rămas pe loc because of reasons. M-am dus lângă aparat să-l inspectez. Îmi era frică să nu fie vreo viespe, deși s-ar fi auzit bâzâit. Zgomotele continuau, clar era ceva înăuntru, dar nu putea ieși. Am ridicat clapa, de la filtre, dar nimic. Ana a venit cu tubul de K300 în brațe și mi-a zis să dau. Eu nu prea voiam asta, fiindcă nu voiam să miroasă a chimicală de fiecare dată când deschideam aerul. Așa că am pufăit de la distanță. Câteva momente a fost liniște.
Eu și Ana ne-am uitat vreo cinci minute la aparatul ăla de aer condiționat, apoi l-am oprit. În momentul când voiam să mă bag iar la somn, am văzut cum, de sub marginea de plastic, ieșea o antenă lungă. Era un gândac, din ăla negru și gros cât degetul mare de la picior, de umblă pe bloc noaptea. O fi intrat pe lângă țeava de scurgere a aparatului. L-am dat cu spray blană și și-a retras antena. L-am auzit cum a fugit în partea cealaltă a aerului, dar am dat și acolo pe marginea de plastic până am făcut baltă. După vreo 2-3 reprize back and forth nu s-a mai auzit mișcare. Am reușit să adormim abia pe la răsărit. Noroc că era weekend.
Până și acum, de fiecare dată când bag aerul, simt miros din ăla de K300. Also, cadavrul lui stafidit încă e acolo. Mă mai gândesc la asta din când în când.
În septembrie am prins un city-break la Roma (mă rog, prins, îl book-uisem de la începutul verii) și Ana era mega entuziasmată. Am insistat să plătesc eu (duh, aveam job, ea nu), dar nu a acceptat. Habar n-am de unde a făcut rost de bani, poate le-a cerut alor ei, poate s-a împrumutat de la Liana (prietena ei). Nici nu contează. Eu propusesem Milano (că era 150 de lei avionul, dar nu, Roma).
Își făcuse un itinerar și tot. Toată vara ne-am uitat la filme cu Roma. Voia să facă un fel de pelerinaj prin locurile în care s-a filmat. N-am înțeles asta, dar mi s-a părut cute. Ne-am cazat la un Airbnb lângă Trastevere, dar n-am apucat decât să ne lăsăm lucrurile în cameră. Cine ar fi crezut că cineva atât de mic poate să meargă atât de mult. Numai străzi în pantă și scări. Dar a fost mișto. Era prima oară când mergeam în afară cu o fată. (Mai fusesem, dar mereu în gașcă mai mare). Nici nu se punea problema să mergem altfel, de fapt. Dintr-un motiv sau altul ea nu prea s-a integrat în cercul meu de prieteni. Dar ce conta? Eram amândoi acolo, era cald și bine, eram la Roma.
S-a supărat puțin pe mine când i-am spus că nu are rost să stăm la coada pentru Sf. Petru. Că în orele alea putem vedea alte lucruri. A acceptat cu condiția să mergem totuși în piațetă. Am fost, am mâncat un gelato f. scump pe bulevardul făcut de Mussolini, ca să se vadă mai bine bazilica. Am văzut Mașina de scris, Forumul Roman, Circus Maximus, Colosseumul și Columna lui Traian. N-am reușit să găsim casa unde a stat Gogol (eu m-am tot abținut să fac gluma cu ai căutat pe Gogol pe Google?). Am mâncat cele mai bune cacio e pepe din viața mea. În ultima zi (aveam seara avion) ne-am mai plimbat prin centru. Am rugat un turist să ne facă cea mai siropoasă poză de cuplu ever în Piazza del Campidoglio, fix în fața statuii lui Marcus Aurelius. Încă am poza printată pe undeva.
Pe grupul de muncă cineva a pus o memă care zicea do not be afraid to face your cringe past in order to secure a based future și lângă era o poză cu Marcus Aurelius. N-am dat react, Robi da.
De abia acum câteva luni am văzut Nostalghia al lui Tarkovski, în care un tip își dă foc pe statuia aia, se dă jos de acolo și se târăște înspre locul în care am făcut noi poza. Mi s-a părut bizară coincidența. Ce e dubios e că sigur Ana văzuse filmul, dar nu mi l-a arătat (în cinemaratonul pe care mi-l făcuse). Poate credea că it will go over my head. (I mean it did, but still…).
Beleaua mare a venit după ce ne-am întors. Nu știu cum, dar am luat ploșnițe. La vreo două săptămâni după city-break am început să căutăm disperați (pe Gogol) firme de DDD. Am ținut-o așa aproape o lună, cu chimicale Foval, Solfac, Drac-lac, cu băgat toate lucrurile în saci de gunoi, spălat haine, cumpărat steamer, stat prin mall ore întregi după intervenții (că deja se lăsase frigul). A fost horror cu jobul și cu făcutul curat în fiecare seară, aspirator, mop, rufe. Ana era stresată că trecuse pe online cu prezențele la cursuri și nu prea auzea/înțelegea ce se vorbea acolo. Mi-a spus că i se păruse greu și înainte, dar că acum era aproape imposibil. Am încercat s-o consolez, dar nu mă prea lua în serios cu ce ziceam. Ne-am certat de câteva ori. Oricum la cât de obosiți am fost în luna aia era de înțeles. Am scăpat în final de ploșnițe, dar ceva clar se schimbase.
Între timp, își făcuse rost de un internship la o galerie din centru și o freca pe acolo (her words, not mine) câteva ore pe zi. Lucrurile păreau că merg oke. Ieșeam destul de des, mai ales în weekend: galerii, muzee, spectacole de teatru, festivaluri, Rokolectiv. Efectiv, n-am ieșit în viața mea cât am ieșit cu ea.
Îmi cunoscuse prietenii care au super plăcut-o, în felul lor. Ea a fost mereu parcă prea rezervată. Se vedea că nu-i plac de fapt oamenii cu care stau. (Acum, in hindsight, mi se pare că nici pe mine nu m-a plăcut, de fapt).
I-am cunoscut și eu prietenii, super de treabă, artsy așa. Am ieșit cu ei într-o seara, după muncă. Eram rupt, așa ca mi-am luat un espresso și oamenii au început să facă puțin mișto, dar n-am zis nimic. Ce mi s-a părut ciudat a fost faptul că pe toată perioada serii Ana era cu ochii pe mine ca pe butelie. Ca și cum urma să zic vreo prostie, s-o fac de râs. Noroc că am aflat că unul dintre prietenii ei, Alex, trăise și el pe serverele de Metin2 când era mic.
– Și zi, aveai partener? (M-a întrebat out of the blue și puțin ostentativ. Lumea de la masă a tăcut și a așteptat răspunsul).
– Well, da, am avut vreo două logodnice pe server. Those were the times. 12 ani.
– A, same, eu îi schimbam ca pe șosete. I blame Metin for my current trust issues, just kidding, guys, dar da.
S-a râs, a fost bine, dar în mod clar they weren’t my crowd.
Cu Crăciunul altă belea. I-am propus Anei să vină cu mine la Orșova City, s-o cunoască pe maică-mea (pe care o văzuse numai pe Skype de câteva ori). (Era mai în limbă după Ana ca mine, ceea ce e good, cred). Dar Ana m-a refuzat. Am plusat, i-am zis că-i arăt unde stătea Nane. A râs, dar a insistat că trebuie să meargă la ai ei, la Constanța. Când m-am oferit să vin eu cu ea la ai ei s-a mega panicat. Atunci mi-am dat seama că ei habar n-aveau de mine (wtf). Am condus-o la gară pe 22 decembrie și săptămâna următoare am vorbit numai prin mesaje. Yey. Maică-mii i-am spus că Ana n-a putut veni fiindcă avea niște probleme de familie.
Rămăsese să ne vedem pe 31 dimineața și seara să mergem la două party-uri (la prietenii mei înainte de 12 și la ai ei după). Faza e că eu am ajuns mai devreme înapoi, pe 28, nu mai suportam să stau acasă și am băgat o fentă din aia cu mă cheamă ăștia la job, morții lor. A fost super. Am dormit și eu. Seara FIFA cu băieții, un CS (măcar pe map-urile de acolo ninsese). M-am hotărât să fac brad și s-o surprind pe Ana când vine.
Mi-a zis mie un tip de la muncă că era mega ofertă la brazi în piața aia de pe Nerva Traian, lângă Unirii. Era și aproape de metrou, puțin de cărat. M-am dus pe la prânz. Orașul era aproape gol. Din greșeală am ieși la gura dinspre Hanul lui Manuc și mi-a fost prea silă să cobor iar în pasaj, așa că am luat-o pe jos. Fix la intersecție la Bershka am dat nas în nas cu Ana și familionul.
Am rămas blocat. N-am știut dacă s-o salut sau nu. Am salutat-o totuși. Ea a părut că o să leșine. Am rămas toți awkwardly în mijlocul trecerii de pietoni și când s-a făcut roșu ne-am aliniat toți pe micul scuar dintre benzi. Ana, după ce i-a trecut șocul inițial, m-a prezentat ca fiind iubitul ei.
Ai ei n-au făcut mare tărăboi. M-au salutat politicos și mama ei a încercat să mă întrebe câteva lucruri despre mine, dar în vâjâitul de mașini care treceau pe lângă noi, de-abia am putut s-o aud. Tatăl ei mă privea rezervat. Când am dat mâna cu el n-am putut să nu observ Patek Philippe-ul de la mână. Foarte posh ei așa, aranjați frumos, old money vibes. Păreau scoși din hotelul din Home Alone 2, ăla cu New York-ul unde apare și Trump. Ceea ce era ciudat, fiindcă Ana o ardea pe sarăkie. Mi-au trecut o mie de lucruri simultan prin minte. Poate de aia am părut atât de out of it. Când s-a făcut iarăși verde semaforul, ei s-au scuzat, că au o rezervare undeva. M-au întrebat dacă nu vreau și eu să vin. Eu le-am zis că nu pot, mă duc să iau brad pentru acasă la noi. N-am mai stat să le văd reacția.
Acum nu mai pot să mă uit la videoul ăla cu Cetățeanul Franțuzit fără să mă apuce toți dracii. Taică-su chiar semăna puțin cu ăla.
Revelionul sucked. În mod stupid my New Year’s resolution era să încerc să fac lucrurile să meargă cu Ana. În definitiv, cât eram doar noi doi, ne super distram. Adică eu mă distram. Ea zicea că se distrează. Acum nu mai știu ce să zic. Am ținut-o așa într-o stare incertă până pe la jumătatea lui februarie, când mi-a trimis un link despre conscious uncoupling. Ne-am certat. A fost nașpa. Nu am sărbătorit în niciun fel 14 februarie. A zis că e mai bine așa. A fost o liniște de mormânt.
În weekendul ăla a început să ningă rău de tot. Bucureștiul a paralizat instant, iar noi eram închiși în casă. Pe blocurile de la Dimitrie începuseră să se formeze dune de zăpadă. La un moment dat, una dintre ele a căzut zgomotos pe o mașină parcată. Alarma a început să urle. Nici eu nici Ana nu ne-am ridicat să vedem ce se întâmplă.
În altă zi, ne-am trezit amândoi aiurea rău. Centrala a făcut figuri toată noaptea și ne-a fost greu să dormim, dar măcar încetase furtuna de zăpadă. Nu știu ce mi-a venit s-o întreb out of the blue așa:
– Cu cine le-ai zis că ai fost la Roma?
– Ce? (S-a prefăcut că nu înțelege întrebarea).
– …
– Singură. Le-am zis alor mei că am fost singură.
– De ce?
– Nu știu cum să-ți răspund. (Și după o pauză a continuat). Vezi că am vorbit cu Mira să mă mut la ea, după ce trece ninsoarea asta. Cică nu mai ține mult.
După conversația aia m-am îmbrăcat și am plecat pe jos prin zăpadă. Nici nu am simțit frigul, nimic. Am luat-o pe străduțe până la Kaufland, apoi în sus până la Big, în final m-am oprit în Tineretului. Cred că mi-a luat vreo două ore. Eram rupt, dar n-aveam cum să stau pe nicio bancă.
Țin minte că mi-am scos telefonul să văd dacă nu cumva m-a sunat. New message from Iepurața: să știi că chiar îmi pare rău. I-am răspuns: he he, că-chiar. La care a dat un :(. După asta l-am sunat pe Robi, dar nu mi-a răspuns. Am vrut s-o sun pe maică-mea, dar până la urmă n-am mai sunat-o. Am stat așa până nu mi-am mai simțit picioarele. Era o lumină frumoasă peste derdeluș. Copiii de la blocurile de lângă au venit să se dea cu sania. Cu ultimele procente din baterie le-am făcut o poză.
Peste vreo săptămână, când deja trecuse ninsoarea, m-am întors să mai fac o poză exact din același unghi. (Era ziua când Ana s-a mutat.)
Imagine reprezentativă: detaliu din „Kaninchen und Ente” („Iepure și rață“),
cea mai veche versiune cunoscută a iluziei rață–iepure, din numărul din
23 octombrie 1892 al revistei Fliegende Blätter
