La 18 ani, ILINCA reprezenta România la Eurovision. Aproape un deceniu mai târziu, nu mai pare interesată să reprezinte pe nimeni înainte de a se reprezenta pe sine. Între yodel, muzică lăutărească, pop, metal, vulnerabilitate și revoltă, artista și-a construit drumul din rupturi asumate, din ieșiri din tipar și din refuzul de a rămâne într-o singură definiție comodă.
În cel mai personal capitol al ei de până acum, care pregătește albumul Divin Féminin (care va fi lansat oficial pe 14 octombrie 2026, printr-un concert special în Expirat), ILINCA vorbește despre feminitate fără ambalaj decorativ: furie, solidaritate, rușine, vindecare, blesteme mici, libertăți furate din lumi care nu i-au fost oferite de-a gata. „Femme Fatale“ a venit ca un strigăt, „Fetele“ ca o îmbrățișare, iar noile ei piese par să caute exact locul acela unde cântecul devine jurnal intim, manifest și carte de vrăji.
Am vorbit cu ILINCA despre ce rămâne după Eurovision, despre independență, despre scenă ca spațiu de vulnerabilitate și despre femeia care a încetat să mai ceară voie să existe – și care, în sfârșit, se reprezintă doar pe sine.
„Femme Fatale“ s-a născut dintr-un strigăt, iar „Fetele“ dintr-o îmbrățișare. Dacă ar fi să le pui față în față ca pe două femei într-o cameră, ce și-ar spune una alteia?
Cred că „Femme Fatale“ ar intra prima în cameră, foarte furioasă, și ar spune: „Nu mai putem continua așa“. Iar „Fetele“ ar veni și i-ar răspunde: „Știu. Dar haide să schimbăm ceva împreună“. Pentru mine sunt două fețe ale aceleiași femei. Una nu mai poate să tacă, cealaltă refuză să lase furia să fie singurul limbaj.
Ai lăsat versurile de la „Shiki Shiki Bam Bam“ exact așa cum au venit, fără nicio ajustare. Ce te-a învățat acel text despre diferența dintre a scrie sincer și a scrie bine – și mai crezi că sunt lucruri diferite?
Mi-a confirmat că uneori primul impuls e cel mai viu. Dacă aș fi început să-l analizez prea mult, probabil l-aș fi făcut mai corect, poate aș fi fost și mai politicoasă decât am fost oricum, aș fi fost mai „polished“, dar mai puțin autentică. Cred că a scrie sincer și a scrie bine nu sunt același lucru. Ideal e când se întâlnesc, dar dacă trebuie să aleg, aleg sinceritatea. Tehnica se învață, eu încă învăț, însă adevărul va cântări mereu mai mult și va transmite mai mult decât un text șlefuit la milimetru.
Yodelling-ul e o tehnică în care vocea sare brusc dintr-un registru în altul, aproape se rupe ca să poată urca. Ți se pare că e o metaforă bună pentru felul în care ți-ai construit cariera – prin rupturi asumate? Care a fost cea mai curajoasă „spărtură“ a ta?
Da, chiar îmi place comparația. În yodelling, vocea pare că se rupe, dar de fapt tocmai ruptura creează frumusețea. Simt că și în viața mea multe lucruri importante au venit după momente în care am avut impresia că mă destram. Cea mai mare ruptură a fost când am ales să plec dintr-o relație toxică și, simultan, să-mi asum complet drumul artistic, fără să mai încerc să fiu ceea ce se aștepta lumea să fiu. A fost înfricoșător, dar a reprezentat începutul libertății mele, atât artistice cât și personale.
Te-ai mutat la Cluj și ai devenit independentă în 2022. Dacă libertatea artistică ar avea o geografie – un oraș, o stradă, o cameră – cum ar arăta locul în care te simți cel mai mult tu însăți?
Pentru mine ar fi o cameră mică, cu pianul și laptopul deschise, instrumente peste tot, cabluri pe jos, o oră târzie și multă liniște. Nu e neapărat un loc spectaculos. Libertatea mea nu vine din decor, ci din faptul că în camera aia nu trebuie să explic nimănui de ce scriu ceea ce scriu. Clujul mi-a oferit exact spațiul ăsta.
„Tarot“ vorbește despre trădare, magie și blestem și s-a născut dintr-un comentariu pe Instagram. Crezi în blesteme – fie ele și mici, cotidiene, dintre cele pe care ni le aruncăm fără să vrem? Ai vreunul de care încă încerci să te dezlegi?
Nu cred în blesteme în sensul mistic, dar cred că vorbele au energie. Cred că există propoziții pe care ni le repetăm atât de des încât ajung să ne conducă viața. Poate cel mai mare blestem al meu a fost convingerea că trebuie să fiu suficientă pentru toată lumea. Încă învăț să mă dezleg de ea.
Cânți despre femei pe două voci: adevărul dur și frumusețea solidarității. În România anului 2026, ți se pare că e mai greu să spui adevărul despre violență sau să convingi femeile că solidaritatea dintre ele e reală și nu o utopie?
Cred că mai greu este să convingi femeile că solidaritatea dintre ele e posibilă. Despre violență începem, încet, să vorbim. Dar din păcate am crescut într-o cultură în care femeile sunt învățate să lupte una împotriva celeilalte. Pentru mine „Fetele“ e aproape un exercițiu de imaginație colectivă, cum ar arăta dacă ne-am bucura sincer una pentru alta?
Spui că interpretarea unor piese are pentru tine o dimensiune aproape terapeutică. Există un revers – un cântec pe care îți e greu să-l cânți live pentru că te readuce undeva de unde abia ai plecat? Ce faci cu el pe scenă?
Da. Sunt piese care mă întorc exact în locul în care au fost scrise. Uneori, înainte să urc pe scenă, mă întreb dacă sunt pregătită să le retrăiesc. „Femme Fatale“ este una dintre piesele pe care din păcate nu o mai cânt live. Poate în timp voi reuși să mă separ de mesaj, măcar pe parcursul celor 2 minute și jumătate de performance.
„Divin Féminin“ promite acces la toate fațetele tale. Dar orice album e și o selecție – o editare a sinelui. Ce ai lăsat în afara albumului, deliberat, și de ce nu era încă pregătit să fie auzit?
Am lăsat vulnerabilitatea care încă nu avea cuvinte. Sunt experiențe despre care încă scriu, dar pe care încă nu le înțeleg suficient încât să le cânt. Nu vreau să public răni deschise doar pentru că sunt spectaculoase. Prefer să le las să devină cicatrici întâi.
Ai cântat la una dintre petrecerile dedicate Pride, susții comunitatea LGBTQ+ și feminismul într-un context care nu e mereu primitor. Când urci pe scenă într-un astfel de loc, te simți mai degrabă artistă, aliată sau țintă? Și se poate cânta bine din toate trei deodată?
În primul rând artistă. Dar cred că uneori faptul că urci pe scenă și alegi să vorbești foarte clar despre valorile tale te transformă inevitabil și într-o aliată, și uneori într-o țintă. Nu cred că le poți separa complet. Dacă muzica mea cere empatie, atunci trebuie să-mi asum și oamenii care nu vor fi de acord cu asta.
Dacă „Divin Féminin“ ar fi o carte în loc de album, în ce raft de bibliotecă ar sta – poezie, jurnal intim, manifest, carte de vrăji? Și care ar fi prima propoziție, cea care deschide totul?
Dacă „Divin Féminin“ ar fi o carte, cred că ar sta undeva între un jurnal intim și o carte de vrăji (uneori s-ar rătăci pe raftul cu bancuri). Prima propozitie ar fi: „A fost odată o femeie care a încetat să mai ceară voie să existe.“
La 18 ani reprezentai o țară întreagă la Eurovision. Acum te reprezinți, înainte de toate, pe tine. Dacă ai putea trimite o singură propoziție fetei de 18 ani de la Kiev – nu un sfat, ci doar un adevăr pe care ea încă nu-l știa – care ar fi?
I-aș spune doar atât: „Te vei găsi, crede-mă. Știu că nu înțelegi nimic acum, it’s ok to just go with the flow. Uneori e nevoie să te simți pierdută mai mult timp, ca atunci când te regăsești, să fi adunat destule în suflet și în minte. Apoi vei avea o viață la dispoziție să înveți să le pui pe note.“
„Balkan Mama“, „Cântă Lăutare“, „Sukarije“ – te întorci des la cuvinte și sonorități care vin dintr-o lume a bărbaților adunați la masă, cu paharul și vioara. Ce ai furat tu, ca femeie, din acea lume – și ce ai refuzat categoric să iei cu tine?
Am furat libertatea. Felul în care cântă fără rușine, fără să-și ceară voie să simtă, felul în care muzica e vie și respiră cu oamenii. Dar am refuzat ideea că femeia trebuie să fie doar muză, premiu sau decor. Eu vreau să fiu și cea care spune povestea.
Foto: Vandalized
