Scriitorul neerlandez Ilja Leonard Pfeijffer e imposibil de ignorat. Fie datorită apariției în sine – are o siluetă impunătoare – fie grație operei, care l-a făcut cunoscut în toată Europa și i-a adus un succes de invidiat – tocmai a luat Boon Prize, cel mai prestigios premiu literar belgian pentru noul său roman, Alkibiades. Poetul, romancierul, dramaturgul și doctorul în literatură clasică (cu o teză despre Pindar) nu a căutat succesul cu lumânarea, dar acesta a venit, pur și simplu, după ce lumea l-a citit.
Marele său roman Grand Hotel Europa buimăcește și seduce, înfățișând un continent aparent prea întors către trecut ca să-i mai pese de viitor. Cernută prin filtrul minții deschise a lui Ilja, Europa de azi ni se arată nostalgică, bulversată de turismul de masă (nimeni n-a iritat mai mult decât Pfeijffer cu descrierea acestui fenomen!), traversând o acută criză identitară.
Romanul Grand Hotel Europa, excelent tradus de Irina Anton, a apărut la Nemira. Prin bunăvoința editurii, m-am întâlnit cu neerlandezul pe Zoom și a rezultat următorul dialog-fluviu despre condiția scriitorului contemporan, despre corectitudinea politică, despre inteligența artificială, despre ajutorul financiar acordat tinerilor scriitori în Țările de Jos, dar și despre cum ar percepe vechii greci democrația de azi.
Domnule Pfeijffer, este o mare onoare să discut cu autorul unei opere contemporane de excepție, Grand Hotel Europa, o analiză vibrantă a identității europene. Ce a fost mai întâi – titlul, o poveste, personajele?
Este o întrebare interesantă, mulțumesc și pentru vorbele frumoase. Răspunsul diferă cu fiecare carte în parte. În cazul de față, ideea a apărut gradual, de fapt, romanul s-a născut de la o întrebare personală, la care m-am gândit ceva vreme, având strânsă legătură cu faptul că, după cum știți, după o anumită vârstă, m-am mutat din Olanda în Italia. În prezent, locuiesc la Genova. Mutarea aici a avut câteva efecte. Am observat treptat că sunt mai puțin olandez și devin un pic mai italian. Poate și această transformare e unul dintre efectele mutării. Însă cel mai important este că m-am simțit mai european, pentru că nu mai aveam o singură țară. Acum aveam două țări. Iar dacă poți avea două, înseamnă că poți avea mai multe. Ce înseamnă să fii european? Ce înseamnă asta raportat la ce? Ce poate însemna identitatea europeană? De fapt, din aceste idei s-a născut romanul. Și este și romanul dedicat Stellei, iubirea vieții mele. Nu spun asta ca să fiu drăguț, ci ca să-i fac dreptate, pentru că apare o parte semnificativă din ea în roman. Am discutat îndelung cu ea despre temele cărții, despre efectele turismului, despre trăirea în trecut, despre nostalgie. Cartea a pornit de la aceste idei, pe care le-am dezvoltat împreună cu ea de-a lungul a foarte multe conversații interesante. Apoi m-am gândit să scriu și să transform toate acestea într-o poveste cu diferite personaje, care a ieșit bine.
Am citit că acum patru ani, Ateneo Veneto a anulat prezentarea acestei cărți din cauza diverselor critici descrise în roman. Ce părere aveți despre cei care iau în serios ficțiunea?
A fost o situație mai complicată. Ateneo Veneto a anulat prezentarea din cauza unei singure persoane. Nu a fost nicio surpriză că această persoană s-a recunoscut în carte. Este vorba de Paula Marini, directoarea Muzeului Academiei din Veneția. În roman este directoarea aceluiași muzeu și poartă același nume.
Deci nu este ficțiune întru totul. Dar ce părere aveți despre publicul care se supără pe lucrurile descrise într-o operă de ficțiune în general?
În general, este o chestiune interesantă și complexă. În acest caz, am fost foarte surprins pentru că acel capitol despre Paola Marini nu a fost deloc jignitor. De fapt, nu a fost un capitol despre ea, e doar un personaj secundar și am fost foarte surprins că s-a simțit lezată. Singurul aspect care poate fi considerat ofensator a fost faptul că i-am făcut o descriere de italian tipic aflat la putere. Fapt confirmat când s-a folosit de putere ca să-mi anuleze prezentarea. Deci am spus un lucru adevărat și nu văd de ce s-ar supăra din cauza asta. Însă lucrurile au luat o întorsătură urâtă, pentru că a mers cu plângerea pe cale juridică și s-a declanșat un proces. Cazul nu a fost foarte bine gestionat de editura care mă reprezintă în Italia, transformându-se din cauza asta într-o poveste foarte lungă și plictisitoare. Altfel, în general, sunt de părere că autorul este destul de liber să se exprime cum dorește, iar dacă este vorba de ficțiune, dacă apare genul roman pe coperta lucrării, atunci libertatea este mai mult sau mai puțin nelimitată. Cred că cititorii înțeleg că atunci când citesc un roman și apare numele unei persoane reale, să zicem Donald Trump sau Silvio Berlusconi, ei știu că personajul este ficționalizat tocmai pentru că citesc un roman. Nu le este deteriorată imaginea acestor persoane. Nimeni nu crede că scrii ceva real. Cred că acest lucru este un motiv pentru a lăsa cât mai multă libertate scriitorilor. Desigur, e cu mult mai complicat dacă este vorba de o carte de nonficțiune, de jurnalism sau de un alt tip de carte care își propune să relateze faptele. Acolo, într-adevăr, regulile trebuie să fie mai stricte. Dar în cazul romanului, precum în ziarele care au rubrici de satiră, de exemplu, aceste genuri permit libertate aproape totală, pentru că cititorii înțeleg foarte bine diferența între realitate și fantezie.
Un traducător bun nu se teme să rescrie textul.
Se spune că satira este prețul pe care trebuie să-l plătească politicienii. Care este prețul pe care trebuie să-l plătească un scriitor?
Singurătatea. Sărăcia. Nu e cazul meu, mă descurc. Dar au fost câțiva ani în care a fost mult mai greu. E o profesie destul de ciudată. Pentru că în timp ce scrii la un roman – și acest lucru poate să dureze și doi, trei ani, sau mai mult – nu poți vorbi cu nimeni despre ceva care încă nu există. Deci se pot aduna ani de zile în care trăiești în capul tău. Iar acest lucru este un efort, un preț destul de mare pentru un autor. Însă mie îmi place. Îmi place foarte mult să mă izolez și să rămân cu gândurile mele. Dar este foarte sănătos ca atunci când cartea apare să ai discuții cu oameni ca tine și să ieși din propriile gânduri.
Sunteți îngrijorat că valul de cancel culture va ajunge în Europa și că fumatul va fi scos din Grand Hotel Europa? Că veți fi nevoit să rescrieți anumite pagini?
Fumez și acum, în timp ce vorbim. Cancel culture e un fenomen foarte complex. Cred că s-a născut din wokeness și din political correctness și că are, desigur, multe aspecte pozitive. E bine să fii woke, în sensul de conștientizare a rasismului instituționalizat, a poziției femeilor și a altor aspecte sociale. A început ca fiind un fenomen pozitiv. Desigur, există niște riscuri și neajunsuri atunci când devine cancel culture, când acest lucru devine aproape religios, o dogmă care nu lasă loc diversității de opinie, nu lasă loc pentru discuții. Atunci e periculos. Dacă te gândești, e destul de copilăros. Pentru că se poate ajunge la situația în care te anulez pentru că nu-mi place ce zici. Îți astupi urechile și nu mai auzi nimic. E o reacție copilărească. Când cancel culture ajunge să domine și unui scriitor nu îi mai este permis să scrie anumite lucruri, sau este obligat să rescrie anumite lucrări, atunci se transformă într-un soi de dictatură. E interesant pentru că nu mi-e teamă de fragmentele în care personajele fumează, dar poate fi o problemă cu scenele de sex. În Grand Hotel Europa, am încercat să abordez tema sexului într-o scenă cu Memphis, o tânără americană. Înainte de această scenă, care este în mod intenționat oribilă, ca să-și atingă scopul, se întocmește un contract, contract care reflectă efectele pe care le provoacă cancel culture.
Ce impact are ceea ce numim political correctness asupra scrierii dumneavoastră? Să presupunem că un copil neastâmpărat sparge o fereastră cu o piatră. Veți scrie că un non-adult se juca cu prietenul său mineral?
Sunt influențat. Din nou, cele mai clare exemple sunt cele erotice, scenele de sex. Mi-am dat seama că mă simt mai puțin liber. Îmi dau seama că dacă acest tip îndrăzneț vrea să-și facă de cap cu o fată, poate fi o problemă. Bineînțeles că voi scrie scena dacă povestea o cere, dar nu mai este la fel ca la prima mână. Poate e un lucru bun că trebuie să te gândești mai mult înainte să pui pe hârtie anumite lucruri. Dar, pe de altă parte, e un pas foarte mic de aici la autocenzură, punctul în care nu mai poți scrie anumite lucruri de teama reacțiilor.
În acest moment, vă temeți de anumite reacții?
Nu mi-e teamă. Singurul lucru care-mi displace este că poate să distragă atenția. Până să îți dai seama, oamenii vor vorbi doar de scena pe care nu o consideră corectă politic. Și asta ajunge să acapareze imaginea întregii cărți, iar cartea este despre foarte multe lucruri.
V-ar deranja dacă aș traduce opera dumneavoastră folosind inteligența artificială?
Depinde de rezultat. Vei descoperi că rezultatul e inferior traducerii umane.
De ce credeți acest lucru?
Este un meșteșug ușor de subestimat. Este nevoie de un bagaj cultural, dar și de multă creativitate. Un traducător bun nu se teme să rescrie textul, dacă asta se potrivește mai bine în limba în care traduce. Un traducător bun este într-o anumită măsură ca un scriitor, iar inteligența artificială nu poate face față. Poate că într-o bună zi inteligența artificială va evolua atât de mult, încât să reușească acest lucru, dar mă îndoiesc, pentru că e foarte greu ca mașinăriile să învețe tipul acesta de creativitate. Nu le aducem suficiente laude traducătorilor, care sunt esențiali, și insist mereu când am ocazia ca numele lor să apară cât mai clar în carte, de preferat pe copertă, pentru că au o contribuție imensă în receptarea operei.
Pentru că ați vorbit despre nume. Domnule Pfeijffer, aveți un prenume neobișnuit: Ilja.
Așa este. Mulțumesc. Le sunt recunoscător părinților.
Din câte știu, e forma slavă a numelui ebraic Eliyahu. Care este povestea din spatele prenumelui Ilja?
E adevărat. Numele meu este rusesc, dar ăsta e singurul meu aspect rusesc. Părinții mei au fost profesori, iar mama preda la școala primară. Una dintre cărțile ei preferate pentru copii, pe care o citea copiilor la ore, era despre un băiețel numit Ilja. Povestea avea loc în Rusia, iar Ilja era un copil sărac de la țară. La finalul poveștii, descoperă că el este fiul pierdut și e încoronat țarul Rusiei. Era o poveste clasică în acele vremuri, pe care mama o citea elevilor și după care mi-a ales numele. Așadar, am primit prenumele unui personaj de ficțiune și sunt foarte încântat de acest lucru. Leonard este prenumele tatălui, iar numele de familie are origini germanice, dar nu m-am documentat. Strămoșii mei au venit din Germania, dar asta nu e ceva neobișnuit în Olanda. E un mix interesant, care mă încântă.
Credeți că numele poate influența destinul cuiva? Clar, la școală prenumele dumneavoastră ieșea în evidență. V-ați considerat vreodată special datorită prenumelui?
Da. Trebuie să cred în puterea numelor și a cuvintelor pentru că sunt scriitor. Atribui nume personajelor din cărți și mă gândesc mult, pentru că e foarte important ce fel de nume are un el sau o ea. Și e adevărat ce spuneți legat de numele meu, m-am simțit special și cred că aș fi fost altcineva dacă aș fi avut un nume obișnuit.
Sunteți scriitorul care v-ați dorit să fiți?
Lucrez la asta. Sunt pe calea cea bună. În același timp, încă mă mai percep ca începător, pentru că încă nu am scris cea mai bună operă a mea. Și sper ca într-o zi să devin scriitorul care îmi doresc să fiu.
Am crescut cu ideea că a citi e o activitate validă și importantă.
De ce scrieți? Ce vă motivează să scrieți?
Ai putea să întrebi, la fel de ușor, de ce respir.
Ha-ha. Simpatic. Mulțumesc că ați pus problema așa!
Nu pot să răspund la această întrebare, pentru că nu pot să-mi imaginez viața fără scris. Este parte din mine, este o necesitate.
Vă amintiți care au fost paginile care v-au inspirat să fiți scriitor? Paginile, cărțile sau scriitorii?
Sunt foarte multe. Așa cum am zis mai devreme, ambii părinți erau profesori, iar tata preda literatură la liceu. Ambii citeau foarte mult, așa că am crescut într-o casă în care îmi vedeam ambii părinții citind cărți. Nu-mi amintesc să mă fi încurajat în mod direct spre acest obicei, nici dacă tata m-a învățat ceva despre literatură, însă simplul fapt că am crescut într-o casă plină de cărți și cu ideea că a citi e o activitate validă și importantă a fost suficient să mă inspire. Cred că atunci s-a născut cu adevărat scriitorul din mine.
Ați avut dintotdeauna o imaginație bogată?
Da. Întotdeauna. De când eram mic. În copilărie, am inventat o țară. Era o fantezie, dar am desenat o hartă. După realizarea hărții, am inventat o mulțime de lucruri astfel încât țara mea să fie reală. Am desenat steagul, apoi tricourile fotbaliștilor din echipa națională, am inventat orașe, apoi râuri. Sunt și alți copii care fac asta, dar în cazul meu am dus lucrurile mai departe, pentru că la o anumită vârstă mi-am dat seama că țara are nevoie de limba ei ca să fie pe bune. Și am început să inventez o limbă. Partea amuzantă e că am început să inventez și un nou alfabet, dar scriam cuvinte neerlandeze cu acest alfabet. Trișam. Așa că m-am pus pe inventat o limbă, cu un nou vocabular, gramatică și așa mai departe.
Care e cea mai bună parte în a fi scriitor neerlandez?
Sunt scriitor neerlandez, dar m-am și distanțat locuind în Italia. Olanda e o țară mică, dar există mulți cititori, deci e o țară bună pentru vânzarea de carte. Se citește mai mult decât în Italia, indiferent că se citesc autori olandezi sau traduceri, cărți în engleză. Dacă facem o comparație între piața de carte din Italia și cea din Olanda, chiar dacă Italia are o suprafață de trei ori mai mare, numărul cumpărătorilor de carte din Olanda e aproape egal cu cel din Italia. Un aspect important este că în Olanda există o infrastructură foarte bună care susține scriitorii la început de carieră. Există subvenții sau burse care te pot ajuta. Și există un circuit de festivaluri foarte activ. Este un mijloc de te susține financiar la începutul carierei, pentru că e greu să supraviețuiești la început din drepturi de autor, iar aceste festivaluri remunerează participarea. Aceste lucruri sunt de mare ajutor și de fapt așa a și început cariera mea. Cred că în alte țări ar fi fost mult mai greu. Cu siguranță, în Italia nu există o astfel de infrastructură, nu există sprijin pentru scriitori. În prezent, să începi o carieră de scriitor este mult mai dificil în alte țări din Europa.
Mulți turiști asiatici cumpără suveniruri europene fabricate în Asia. Ce nu e în regulă?
E amuzant, nu-i așa? E un paradox. Călătorești jumătate de glob, zbori cu avionul mai mult de 12 ore, faci un efort imens și apoi, plimbându-te prin Europa, cumperi suveniruri made in China.
Este cumva o metaforă pentru căutarea de sine? Motivul pentru care suntem atrași de adâncurile istoriei este pentru că ne dorim să aflăm cine suntem? Din același motiv studiem grecii antici, de exemplu?
Este o interpretare interesantă. Eu văd o altă o altă semnificație. Turiștii caută clișeele pentru turiști. Există ideea că ne îmbogățim prin călătorii, că ne lărgim orizonturile, că luăm contact cu noi spații culturale, cu oameni noi și așa mai departe. Dar această idee este doar parțial adevărată, pentru că mulți turiști caută să își confirme ideile preconcepute, adoptate sau impuse de mediul din care fac parte. Despre asta vorbesc în romanul meu. Dacă mâine luăm avionul spre India vom avea anumite prejudecăți. Avem deja anumite imagini în minte, dar când ajungem, aeroportul internațional e cu totul diferit, apoi vedem metropolele secolului al XXI-lea și nu mai este India pe care ne-am imaginat-o. Vom căuta un guru cu barbă lungă și haine colorate, ierburi și mirosuri care nu sunt acolo. Vom trage concluzia că ceva nu e în regulă. De fapt, ideile noastre preconcepute nu sunt în regulă, iar India este o țară foarte modernă. Dar noi vom spune că nu am găsit încă adevărata Indie. Și vom merge cu trenul și cu autobuzul, călătorind cât este nevoie ca să găsim un anumit tip de sătuc care să semene cu ideile noastre preconcepute. Abia atunci vom spune că am găsit India adevărată, când nu facem altceva decât să căutăm confirmarea unor preconcepții.
A cui este vina pentru aceste preconcepții? Ar trebui să fim mai informați? Să citim mai multe cărți, precum cărțile dumneavoastră, ca să înțelegem mai bine lucrurile?
Bineînțeles că întotdeauna e bine să citim mai multe cărți, dar nu cred că există cu adevărat o vină, nu e ceva greșit. Lucrurile sunt așa cum sunt și nu e nimic rău în asta. Nu e nimic rău să încerci să găsești o India străveche. Dacă asta îți face plăcere, atunci nu e nimic greșit să mergi în căutarea acesteia. Însă singurul lucru de care trebuie să fim conștienți este să nu cădem prea ușor în plasa că turismul și călătoriile ne lărgesc orizonturile cunoașterii. Trebuie să înțelegem că deseori se poate întâmpla să nu fie așa, dar acest lucru nu este neapărat greșit.
Am citit că bogăția limbajului și dramatismul prozei dumneavoastră sunt comparabile cu cele ale lui Shakespeare.
Da. Așa a spus cineva.
Vorbesc cu un Shakespeare al timpurilor noastre? Am observat ce au făcut turiștii cu statuia Julietei – ce ar fi zis Shakespeare de acest lucru? Deși el nu a scris pentru turiști. Sau a făcut asta?
E ușor să mă simt măgulit de ideea că, să zicem în 500 de ani, oamenii vor putea interacționa cu o statuie a unuia dintre personajele mele. Ar fi interesant și cred că l-ar amuza pe Shakespeare, care ar putea fi inspirat să scrie o comedie despre asta.
Care sunt câteva dintre acele lucruri pe care le-ați descoperit de-a lungul anilor despre sine, ca autor?
Din nou, este o întrebare foarte bună și o presupunere corectă, pentru că unul dintre scopurile scriituri este să afli ceva despre sine. De asemenea, este și scopul cititorului ca prin lectură să afle mai mult despre sine. Sper că am învățat multe despre mine, dar în același timp, sunt persoana cea mai puțin potrivită să-și observe propriile schimbările.
Sunteți modest?
Sunt foarte modest, dar nu în scris. În realitate sunt foarte modest. Se întâmplă ca unii jurnaliști olandezi sau belgieni să se teamă de mine, cunoscându-mă doar din scrieri, dar apoi sunt surprinși că sunt un om cald.
Ați spus la un moment dat: „E posibil ca într-una din zile să cred că acest roman ar putea câștiga Nobelul, iar în următoarea zi să fiu complet dezamăgit și nesigur de același roman.“ Cât de importante sunt premiile pentru dumneavoastră? Ați primit vreun premiu decisiv în viață?
Înainte de a răspunde la întrebare, aș vrea să subliniez că nesiguranța este o parte importantă din procesul de scriere și se leagă cu întrebarea anterioară, pentru că te ajută să înveți ceva despre sine. Acum am mai multă experiență, pentru că scriu de 20–25 de ani. Nu mai intru în panică dacă scriu și nu știu cum să continui, dar se poate întâmpla de 10 ori pe zi. Sunt nesigur uneori pentru că nu știu dacă ceea ce fac e bine. Încerc să rezolv o parte din nesiguranța asta, dar e foarte bine că e o luptă continuă. E foarte interesant, pentru că fără îndoieli știu că nu aș putea învăța și probabil m-aș repeta. Faptul că-mi pun întrebări permanent înseamnă că mă lupt cu propriile limite și că fac ceva nou, că învăț ceva. Așadar, caut un anumit tip de nesiguranță. Cât despre premii, cele mai plăcute sunt cele care pică din cer. Însă majoritatea premiilor nu vin așa. Sunt comerciale, e un circ cu lista lungă, apoi lista scurtă și multă neîncredere. Trebuie să mergi acolo, să fii sub reflectoare și să nu știi cine câștigă, iar asta e o adevărată tortură.
În România, există îngrijorarea că avem scriitori buni, dar puțini, iar dacă unul ar câștiga Premiul Nobel pentru literatură și cititorii străini și-ar dori să găsească în librării mai mulți scriitori români, nu ar fi prea mulți. Probabil ar fi la fel cu literatura neerlandeză…
Îmi place să speculez că într-o zi aș câștiga Premiul Nobel, dar trebuie să trăiesc cel puțin până la 80 de ani și apoi mai vedem. Niciun scriitor neerlandez nu a câștigat premiul Nobel. E corect ce spui, că premiul Nobel nu validează doar scriitorul individual, ci și literatura în limba respectivă. Este o impulsionare și însuflețire a literaturii respective. Dacă nu eu, ci un alt scriitor neerlandez ar câștiga premiul Nobel, m-aș bucura foarte mult. Ar fi o validare a literaturii neerlandeze în totalitatea ei.
Sunt mai mulți scriitori decât cititori.
Sunteți un om al tipăriturii. Scrieți cărți, care sunt publicate și tipărite.
Este un mod gentil de a spune că sunt de modă veche!
În opinia mea este un compliment! Citiți e-bookuri? Ascultați podcasturi? Sunteți interesat de tehnologie?
Sunt interesat de tehnologie și de inteligența artificială, care se dezvoltă în mod interesant și care poate influența multe lucruri. Nu mă interesează textele generate de AI, pentru că am încercat și m-am plictisit repede. Însă mi-au plăcut foarte mult imaginile generate de AI, realizarea fotografiilor și altele. Nu sunt reale, dar în același timp sunt reale, pentru că odată ce au fost generate, există. Este un mijloc cu mult potențial creativ. Îmi place să învăț și să descopăr ce se poate întâmpla. Sunt interesat de astfel de lucruri, dar sunt de modă veche când citesc, îmi place să citesc de pe hârtie. Nu e nimic greșit să citești e-bookuri, și eu citesc digital, când fac cercetare de exemplu. Citesc online mult, ascult podcasturi. A trebuit să fac multă cercetare pentru noua mea carte. Acum 20 de ani ar fi fost nevoie de multe drumuri la bibliotecă și de cumpărat multe cărți, pe când acum pot face acest lucru de la birou datorită tehnologiei și internetului. A fost ușor pentru că textele scriitorilor de înainte de Hristos nu sunt protejate de copyright și e foarte ușor să le găsești online. E un avantaj imens. Am fost specialist în limbi și literaturi clasice înainte de a fi scriitor, așa că îmi amintesc cât de greu era să găsești informații și să faci cercetări, iar acest aspect s-a schimbat dramatic. Viața este mai ușoară și chiar reușesc să găsesc mai multe informații acum, îmbunătățind calitatea cercetării.
Cum e să fii creator într-o lume în care toată lumea creează conținut digital cu ajutorul tehnologiei? Care este condiția creatorului în această lume dezordonată?
E adevărat, cred că sunt mai mulți scriitori decât cititori. Dacă toți cei care visează să scrie o carte ar citi câte o carte, atunci scriitorii ar fi foarte bogați. Nu pretind monopol asupra creativității. Nu aș vrea să fiu singurul scriitor. Sunt cu adevărat fericit când văd alte exemple de activități creative, indiferent că sunt alte genuri sau medii cu care am sau nu afinități, ori creație digitală. Cred că este un semn bun când oamenii își exprimă creativitatea.
Ce ar zice grecii antici despre democrația din zilele noastre?
Iarăși o întrebare interesantă. Cred că pentru ei democrația era directă. Nu aveau un concept al democrației reprezentative, exercitate prin intermediul parlamentului, iar acest tip indirect ar fi considerat un pic fals pentru ei. Ar zice că nu e democrație adevărată, dar apoi și-ar da seama că țările noastre sunt foarte mari și că ar fi dificil să conduci direct, având în vedere proporțiile de astăzi. Cred că ar fi șocați de dimensiunea statelor și orașelor. Aristotel a zis că dimensiunea ideală a unui oraș este aceea care îți permite să auzi strigătul de ajutor de la marginea orașului până la marginea opusă, iar dacă nu se întâmplă acest lucru, înseamnă că orașul este prea mare. Cu siguranță ar fi șocați de orașele din ziua de astăzi.
Imagine reprezentativă: © Stephan Vanfleteren
