The rest is football – spune titlul podcastului făcut de trei foști fotbaliști englezi, Gary Lineker, Alan Shearer și Micah Richards. De la începutul Campionatului European de Fotbal din 2024 m-am temut că doar restul va fi fotbal, că nu vor mai fi decât rămășițe din ceea ce înțelegem prin fotbal. Altfel zis, un plictis generalizat de la prima secundă până la ultimul fluier.
Norocul nostru al tuturor
M-am temut că vom ajunge în tristețea de acum douăzeci de ani, când Grecia, echipă antrenată cu o inteligență ce nu poate fi iertată de către Otto Rehhagel, a devenit campioană europeană învingând Portugalia.
Pentru că în fotbal orice e permis, numai plictiseala e interzisă. După Di Stéfano, Puskás, Pelé, Dobrin, Maradona, Platini, Romario, Stoicikov, Baggio, frații Laudrup, Zidane sau Bergkamp nu ai voie să fii plictisitor. Rezultatul nu scuză nimic pentru că e vorba totuși de un joc adorat de mulți dintre noi.
Temerile aproape că mi s-au adeverit. Gareth Southgate, alt antrenor cinic, aproape că i-a condus până la victoria finală pe jucătorii englezi. Anglia a răsturnat rezultatul în trei meciuri, iar schimbările antrenorului s-au dovedit mereu foarte perspicace. Chiar și în finala de aseară, Parker a înscris golul egalizator cu o bombă năprasnică, și dacă Oyarzabal nu ar fi dat gol în minutul 86, atunci ar fi trebuit să ne uităm la prelungiri și poate la penaltiuri, iar norocul ar fi intervenit, poate, încă o dată, de partea englezilor.
Dar norocul, știm de la Goethe, îi favorizează pe cei talentați. Iar englezii au talent, nu încape vorbă, dar spaniolii au și mai mult talent pentru că joacă mereu fotbal, și nici nu au alte intenții. Lamine Yamal, Dani Olmo, Nico Williams și ceilalți joacă un fotbal care place ochilor. Orice ar fi zis oricine, mie mi-a plăcut și tiki-taka, tehnica aceea excepțională prin care ascundeau balonul Iniesta, David Silva și coechipierii lor.
Beștelim arbitrii? Mai bine jucăm!
Cele 24 de echipe care s-au aliniat pentru acest campionat au jucat mai mult strategie și tactică. Cred că fiecare a avut sclipirile sale, Austria sau Turcia au făcut jocuri foarte plăcute ochiului de microbist, pentru Slovacia mi s-a rupt inima, Olanda merita și ea mai mult, Georgia la fel. Dar fotbalul, iată! se joacă pe goluri, iar golurile au venit așa cum au venit.
Am observat că mulți n-au prezență de spirit și perseverență. Putem să beștelim arbitrii cât vrem, unguri și români laolaltă – eu sunt ambele, aici să trageți – dar o echipă mare e ca Anglia care nu abdică până în ultima secundă. Conduși de Slovacia timp de 90 de minute, englezii au egalat în prelungirile reprizei a doua și au câștigat meciul.
We had a lucky breakthrough – spune Lineker în episodul dedicat meciul disputat între Anglia și Olanda; apoi, la unison cu Richards – „It wasn’t penalty“ la faza cu Dumfries și Kane: ocazia s-a terminat deja, arbitrul Felix Zwayer nu avea nicio justificare să dea lovitura de pedeapsă. În același timp, Lineker amintește de câteva momente de „bad luck“ din fotbalul englez, începând cu faimoasa „mână a lui Dumnezeu“ a lui Maradona, din sferturile de finale din 1986. Sigur, nenorocirile și norocul nu au ecuația lor sau, chiar dacă o au, ea e mult mai imprevizibilă decât ne-am dori.
Esențial este că arbitrul e doar un figurant al jocului, cât de important să fie? Jucătorii fac meciul, ei pot da goluri și pot lupta până la sfârșit dacă sunt capabili de asta. Dani Olmo, jucător nemaipomenit, a șutat ieri de două ori de ți se părea că are probleme cu piciorul: slab și neconvingător, de parcă nu ar fi fost el acolo. Cu toate acestea, a făcut un meci impresionant, fiind unul dintre cei mai buni jucători ai Spaniei și ai campionatului.
Am fost, trebuie să zic, un mare susținător al VAR-ului, gândindu-mă chiar la „mâna lui Dumnezeu“. Dar când văd că sunt milimetrii care decid soarta unui meci, lucrurile încep să pară penibile. Dacă Lukaku ar fi avut ghete mai mici, golul lui ar fi fost validat. Fotbalul, cum bine a zis cineva într-un comentariu pe Facebook, este un joc care nu ar trebui supra-controlat. Și nici nu are sens, dacă ne gândim, de pildă, la cazul penaltiului lui Kane.
Șuturile sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire
Șuturile au fost durerea mea cea mai mare. Parcă toată lumea ar fi uitat să șuteze. Parker, sigur, Stanciu – dar unde sunt cei ca Ronald Koeman, antrenorul Olandei, fost mare jucător și șuteur, Payet, Stoicikov, Ibrahimović?! Pragmatismul și eficiența au omorât jocul acesta minunat. Comentatorii PRO TV au amintit, din când în când, golul fantastic al lui Marco van Basten împotriva Uniunii Sovietice din finala din 1988 – nici pomeneală să te gândești măcar la așa ceva!
Comentatorii sunt entuziasmați de atmosfera stadioanelor, de galeriile echipelor, iar sarcina lor este legată, oricum, de momentele și de instantaneele din meci. Toate bune și frumoase. Dar când spui mereu „excepțional“ despre o preluare a cutărui jucător care joacă într-una dintre cele mai puternice naționale ale Europei, iar de-a lungul anului, într-o echipă de club așijderea, mi se pare ridicol. Excepțional a fost șutul lui Yamal, unele dintre driblinguri, câteva pase lungi, câteva reflexe, de exemplu, ale lui Pickford de aseară – dar cam atât! Să tot vii cu „excepțional“ și „formidabil“ e, orice s-ar crede, o inflație a adjectivului și în cele din urmă o laudă nedemnă pentru niște jucători de asemenea calitate.
Căscatul și jocul
God save the cheese! – iată inscripția care mi-a plăcut cel mai mult. Au fluturat-o suporterii Elveției, altă echipă care a jucat frumos și deschis. Domnul n-a fost cu cașul acum, ci cu regele, dar m-am bucurat oricum pentru că fotbalul, cum nu obosesc s-o tot spun, este un joc genial, plin de fantezie și de spirit. Zidane, acest jucător pe care l-au amintit comentatorii și care n-a avut nicio legătură cu faza în care l-au amintit, a fost una dintre marile embleme ale acestui joc minunat.
So, the rest is football indeed. Îmi place titlul podcastului celor trei pentru că în el se întâlnesc fotbalul și literatura. Iar jocul acesta nu este despre excludere, despre numărarea afro-americanilor sau a celor din Caraibe (cum este chiar Parker). În treacăt fie spus, dacă de la jucătorii de culoare ne-am așteptat la un plus de imaginație, asta a depins exclusiv de imaginația antrenorului. Deschamps era, și ca jucător, de un plictis care te făcea să adormi. În schimb, Luis de la Fuente a schițat un joc fain, rapid, electrizant, cum au spus comentatorii – ce-i al lor e-al lor.
Jocul acesta este despre deschidere, despre fantezie, despre viziunea din teren, despre ce gândești cu capul tău de fotbalist, ce faci cu gândul acela care e mai rapid chiar și decât ar fi unul instant – viteza nu este despre alergat, credeți-mă. Fotbalul e inteligență și ghidușie sau nu e nimic. Deja înțelegem ce o să însemne asta.
Imagine: UEFA via Getty Images