Am să încep abrupt. Cartea Denisei Ștefan suferă în multe locuri de lipsa redactării, pluralul capurilor pe care l-am întâlnit la un moment dat sau eternele ezitări ale autoarei părând să fi scăpat parcă necitite de nimeni, într-un intermundiu al facerii cărții care dacă nu reușește să sperie, atunci e foarte îngrijorător pentru industrie. Nici stilistic cartea nu stă extraordinar, în fond e o degringoladă bukowskiană care se termină (bineînțeles) prost și oralitatea de cele mai multe ori pare să strice tot. Ca să scriu una dintre concluzii încă de pe acum, nu scrisul Denisei Ștefan m-a ținut în lectura cărții. De partea aceea puteam să mă lipsesc.
Altceva m-a ținut, dar e nevoie aici de o mică divagație: nu sunt vreun progresist, nu în sensul militant și revanșard al zilei de azi, nici hipster nu sunt, cu drogurile nu mai am treabă demult, sunt un om cu vagi vederi de centru-stânga, dar neimplicat politic. La fel ca mine e o carte cât se poate de progresistă. E maximul citit de mine în acest sens, nu-mi amintesc să mă mai fi apropiat vreodată de o carte așa de deschisă. Și asta m-a ținut prins în lectură, deși stângăciile și enormitățile textului (cum spuneam și mai sus) ar fi trebuit să mă îndepărteze foarte repede.
Dar să revin la text: Tina e bisexuală, la începutul cărții e într-o relație cu Vlad, personaj-șablon, muzician. Tina e dependentă de droguri. Tina și-a dat demisia de la job pentru că nu se mai regăsea în el. Aceeași Tina are o prietenă cea mai bună, Andreea, care în carte joacă rolul Salvatorului (pe al salvatoarei?) și din când în când pe al Persecutoarei, așa cum e văzută de o dependentă aflată în consum. Trama cărții e simplă, Tina își reîntâlnește fosta iubită (Flo) aflată acum într-o relație de succes cu Kris, se desparte de Vlad, la o manifestație Pride (traducerea cu Mândrie e supărătoare ca o muscă în borcan), începe o relație (aparent) de vis cu Nina, care într-un final se dovedește a fi încă o trădătoare în viața ei. Ai să zâmbești împreună cu mine, dar la final Tina pare să caute salvarea fără să renunțe la consumul de droguri. Asta e viziunea ei asupra lumii. Tina e o victimă și așa va rămâne până la capăt, ceea ce e foarte bine din punctul de vedere al construcției.
Cam asta e povestea, am mai putea insista pe o petrecere acasă la Flo și Kris la care participă aproape toți membrii grupului de prieteni gay din care face parte Tina, aici avem și cel mai frumos paragraf din carte:
„Dacă existau coroane de aur în casă, voia și ea una sau o comă într-un cocon de lumină și joculețe de lumină împreună cu cineva să se țină de mână doar să fie cineva acolo să împărtășească momentul cu cineva ca atunci când era mică și alergau în jurul mesei după o sticlă de cola râzând (…).“ (p. 74)
Am mai putea aminti și parada Pride cu explozia de bucurie a autoarei, dar sunt implicite. Ce mă interesează pe mine e să subliniez că, în pofida tuturor scăpărilor și ezitărilor, Denisa Ștefan scrie o carte extraordinară despre o parte a societății care – dincolo de văicărelile și prețiozitățile din social media sau din puținele publicații de stânga – rămâne în mare parte necunoscută. Aici mi se pare că stă miza cărții, în ridicarea vălului de peste lucruri pe care – dintr-o pudoare extrem de prost înțeleasă în secolul 21 și din educație, orice o mai însemna și asta – le discutăm rar spre deloc. Tinerele ca Tina există, dramele lor sunt cât se poate de reale (Fiecare cu Apocalipsa lui, spunea cândva un om deștept), suferințele lor sunt legitime și trebuie tratate ca atare. Autoarea își asumă, poate nu complet, cum îmi dă de înțeles o scăpare din text în care se spune că există o naratoare care de fapt spune povestea Tinei, nu e ea însăși personajul, dar passons, o privire asupra lumii care echivalează cu un Zeitgeist și care ar fi meritat mai multă atenție din partea câmpului critic, atât cât mai există așa ceva.
Indiferent ce am crede și cât de tare ne-am dori să existăm doar noi pe lumea asta, cum se întâmplă mai nou cu câmpul critic românesc care ignoră literatura contemporană și se ocupă cu altceva, conținutul lumii literare e dat de cărți. Despre care se pare că nu mai vrea nimeni să scrie dacă nu sunt publicate de vreun sau vreo notabilă.
Și mai multă atenție m-aș fi așteptat să văd din partea câmpului de stânga, dar uite că nu. Am dat de carte mai mult din întâmplare, printr-o recomandare a unui prieten, nu citisem și încă nu am citit nimic despre ea. Se pare că stângismul nu e interesat, deci, de cărțile care îi pun în lumină ideile. Dar de ce o fi interesat? Rămâne să aflăm, nu știm cum, dar rămâne așa. (O paranteză care se impune: oare tăcerea despre această carte o avea vreo legătură cu faptul că inițial o altă carte a autoarei trebuia publicată la altă editură, dar din motive obscure lucrul nu s-a mai întâmplat, poate odată cu asta survenind și răcirea privirii dinspre stânga? Nu știm, e posibil.)
În orice caz, îți recomand cartea. Nu poți înțelege ceva ce nu cunoști, negația nu va fi niciodată suficientă pentru un act de cunoaștere, deci citește-o pe Denisa Ștefan și hai să discutăm.
