Silex, mărturisește George Cornilă[1], s-a născut, poate, din cele mai rele temeri ale sale, frica de orbire și frica de uitare. „Ibricul zăcea cu gura în jos pe marginea chiuvetei. Băusem deja cafeaua? Ceasul de pe peretele afumat, de un cenușiu nesănătos, stătuse, însă eram sigur că dimineața trecuse. Pentru ce venisem în bucătărie? Nu-mi era foame. Mâncasem?“ (p. 10). Într-adevăr, la fel de cumplit cum ar fi să nu mai vezi lumea din jur ar fi să uiți: cărți citite, întâmplări trăite, oameni pe care i-ai cunoscut și care ți-au făcut viața dacă nu mai frumoasă, măcar mai interesantă. Fiindcă tot ce nu rămâne scris, trecut pe fragila eternitate a hârtiei, riscă să piară. Cine poate știi asta mai bine decât un prozator?
Titlul romanului face aluzie la piatra din care, în zorii civilizației, omul cavernelor își meșterea unelte. Însă această varietate de cuarț mai are un nume: cremene, cea care iscă focul. Metaforic, naratorul își izbește amintirile ca pe niște bucăți de silex. Fiecare scânteie resuscitează o imagine, un sentiment, un gând răzleț, pe care le adună, le retrăiește, începând rescrierea propriului trecut. Însă în procesul regăsirii identității ceva nu e cum ar trebui să fie, iar în loc de flăcări vindecătoare se aprinde o vâlvătaie care amenință să-l mistuie, să-l consume. Din alambicul regăsirii iese un altul, un străin care îi poartă viața ca pe o haină de împrumut.
Cum o parte dintre amintiri lipsesc, le înlocuiește cu secvențe din vise și imaginație, amestecă întâmplări trăite cu unele auzite de la alții, reîntregește trecutul cu cioburi din viețile altora, umple golurile cu istorii împrumutate de la Márquez, Tolstoi sau Borges, încurcă realitatea cu ficțiunea preluată din cărți pe care nu-și aduce aminte să le fi citit. „N-am știut niciodată prea limpede cine sunt, poate de aceea scriam, ca să aflu.“ (p. 26)
Silex spune povești ascunse-n alte istorii, întrerupte de altele, un spațiu magic în care naratorul se întâlnește cu dubluri ale sale de vârste diferite, captive fiecare în propriul timp. Realul jonglează cu imaginarul, pierderea și recuperarea memoriei se transformă dintr-un joc de puzzle într-un labirint unde rătăcim printre pagini, de pe colinele de la Urechești până în Insulele Ionice. „Să fii în două lumi e mai bine decât să nu fii în niciuna.“ (p. 290)
Unele amintiri sunt mai mult sau mai puțin inventate, cum ar fi sora pe care n-o avusese vreodată, escapada în Olanda sau aventura din Africa – experiență pe cât de marcantă pe atât de iluzorie, într-o lume sălbatică și neîndurătoare, de o frumusețe primară. „Am învățat să trăiesc cu amestecul nebun din mintea mea friabilă, ceva din romanele lui Calvino și din filmele lui Resnais. Nu era greșit totul, îmi mai aminteam și corect, asta mă bucura și mă îngrozea în același timp, căci nu puteam face deosebire între ele.“ (p. 205)
Există și fragmente de amintiri distorsionate ori narate în variante diferite în decursul cărții, ca și cum s-ar amesteca existențe paralele ale aceluiași personaj: peștele pe care era convins că îl salvase, eliberându-l în Dâmbovița, dar pe care îl găsește putrezind în cadă; Lazăr, administrator de bloc și omul multiplicat, apărând misterios în cele mai ciudate momente; acel doppelgänger al său pe care nimeni altcineva nu pare să-l vadă… Toate sunt încercări ale memoriei de a umple hiatusurile sau semnul unei maladii psihice? Se simte „un Sisif care urca pe deal uriașul bolovan pentru că uitase că tot el îl coborâse cu o zi în urmă.“ (p. 291)
Naratorul amestecă planul real și cel fictiv, lucruri pe care doar își dorise să le facă cu altele care chiar așa se petrecuseră, de parcă mintea ar fi un târg de vechituri plin cu lucruri din trecut, unele valoroase, altele mai puțin, de unde își poate alege ce îi este de trebuință. Adevărată sau nu, amintirea în care eliberează animalele menite sacrificării dintr-o piață din Focșani, prilejuiește o secvență memorabilă. Viețuitoare cu pene ori cu blană, în loc să recunoască un erou când îl văd și să fugă extatice, rămân pe loc; oile somnoroase trebuie împinse de la spate ca să iasă din cuști, orătăniile se opresc să scurme și să ciugulească, în timp ce paznicul nea Petrică, apoi o haită de câini, îl fugăresc pe neispiratul salvator. Scena pare desprinsă din Binecuvântați animalele și copiii, romanul lui Glendon Swarthout. „Timp de câteva zile, pe străzile Focșaniului te puteai întâlni cu iezi și miei, câte un iepure țâșnea din gardul viu, câte un curcan cauza blocaje în vreo intersecție, câte un cocoș cucuriga mândru și liber, cocoțat pe un semafor.“ (p. 80)
Există și amintiri greu de contestat: „Toate lucrurile mărunte pe care mi le amintesc din copilăria de la Urechești, fiecare greu ca plumbul, alcătuind un tot gigantic (…).Toate astea mi le amintesc. Cine îmi poate spune că nu s-au întâmplat? Şi cum aş putea să-i cred?“ (p. 93-94). La fel de credibile se vădesc întâmplările din perioada londoneză, călătoriile printr-o Grecie ce păstrează urmele zeilor din Olimp, momentul în care o cunoaște pe Isabel, nașterea fiicei sale Eva. Erau vremuri în care „… lumea era a mea, eram întreg, nici nu bănuiam că mintea se poate rupe, fragmenta în cioburi și fiecare dintre acestea crede că este mintea întreagă, fiecare are o realitate proprie, așa cum creierul caracatiței și brațele acesteia se percep unele pe altele ca entități separate.“ (p. 97-98)
La fel ca enclavele magice unde timpul încremenește, anumite personaje sunt pietre de hotar în biografia reconstituită: Paul, prietenul din copilărie, Abel, un tip interesant, scriitor ratat și erou autentic în contextul războiului din Ucraina, dar mai ales soția sa Isabel, a cărei iubire statornică îl va ține ancorat de realitate. Isabel „era stocată în ultima fărâmă rămasă întreagă din mintea mea, care nu putea să piară niciodată, în viață sau în moarte.“ (pag 295). În momentele cele mai negre, naratorul se agață de o secvență anume, cea în care îi face Evei baloane de săpun, iar ea încearcă să le prindă. Este amintirea lui cea mai de preț. Iar dacă ar fi fost să uite orice altceva trăise, ar fi vrut să păstreze măcar acel moment.
Un personaj-cheie este și Dr. Brecker, psihiatrul care îi explică mecanismele reîntregirii unei minți fisurate. Creierul consolidează amintiri, stocându-le ca să le poată recupera la nevoie. În lipsa lor, imaginația va umple spațiile goale, proces în care realitatea și fabulația se amestecă, o amintire falsă o înlocuiește pe cea reală, fără momente de trecere sau rupturi. „Îmi împlineam fictiv dorințe pe care nu reușisem să mi le satisfac în realitate, ștergeam întâmplări traumatizante, înlocuindu-le cu momente fericite, furam din poveștile de viață ale altora, din filme, din cărți citite, traduse sau scrise.“ (p. 262)
Conștientizarea uitării și-n același timp confuzia între ce fusese și ce ar fi putut fi îi provocau „o groază cumplită, groaza de minciună, spaima că nu te mai poți încrede în nimic, cu atât mai puțin în tine însuți, crescând iute în paranoia.“ (pag 204). Naratorul poate accepta ideea filosofică a falsului, în care lumea este doar ceea ce ne spune mintea noastră; nu și realitatea ei înfricoșătoare, ce îl aruncă din reverii inofensive în brutalitatea câmpului minat al realității. „… iluzia prezentului se risipește fără trecut. Nici viitorul nu mai poate fi închipuit.“ (p.293)
Silex: un roman despre creația care șterge cusăturile dintre real și ficțiune, vindecând prin puterea imaginației, o poveste multidimensională a sinelui multiplicat în timp, a identităţii schimbătoare, a întrupării eului din amintiri reale sau ficţionale. Un roman erudit, o enciclopedie a memoriei pierdute și regăsite. „Poate că nu putem să aflăm vreodată cine suntem sub atâtea straturi, care ne e acel nucleu dur pe care-l simțim că se fisurează tot mai mult cu trecerea anilor și ne aflăm damnați să ne purtăm scurta existență străini față de ceilalți, străini față de noi înșine.“ (p. 27). Imposibilitatea de a discerne trecutul real de altele care ar fi putut fi generează o intrigă complicată, surprinzătoare și plină de neprevăzut. Suntem ceea ce ne amintim, știm asta. Dar, la fel de bine putem fi ceea ce ne închipuim c-am fost sau am putea deveni.
Cine poate discerne adevărul de minciună? Și încă o întrebare, la fel de tulburătoare: ar trebui? „Niciodată să nu lași faptele să stea în calea unei povești bune“. A spus-o Mark Twain, care gândea ca un scriitor, nu ca un om obișnuit.
[1] George Cornilă a debutat cu romanul Cu dinții strânși (2007), urmat de Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018) și Diluvium (2019), cartea cu povești pentru copii Toxi Foxy (2018), volumele de povestiri și nuvele Arlequine (2018), Entropic (2020) și Rezervația (2022). Romanul Silex a primit în 2025 premiile Observator Cultural și Radio România Cultural.
