A fost odată ca niciodată un împărat slăvit și drept cum altul nu se mai afla sub soare. Împăratul își iubea supușii ca pe lumina ochilor. Nu era nici aspru, nici nemilos. Avea prieteni credincioși și statornici de prin toate regatele, iar asta ferise țara de războaie. Sub ocârmuirea lui, țara înflorise ca o grădină. Ogoarele se îndoiau de greutatea roadelor, fântânile erau limpezi, iară pădurile se înălțaseră dese și fremătătoare de fiare și de zâne. Și fiindcă domnea dreptatea, hoțiile se împuținaseră, iar trândăvia se prefăcuse în vrednicie strașnică. În ținuturile Împăratului, toate făpturile trăiau în belșug și pace. Oamenii își lucrau pământul cu sârg și veselie, iar în ceasurile de seară se strângeau la hore și clăci, ospătau împreună și-și priveau odraslele crescând, mulțumind Celui de Sus pentru toate.
Împăratul însuși era bărbat chipeș și voinic, falnic la stat și sprinten la faptă. Sub mustața-i deasă, purta un zâmbet de bunătate dreaptă. Tânăr era încă pentru cârmuirea unei împărății, dară ce să-i faci, căci tată-său se prăpădise pe când el era abia un prunc, și-l găsiră sorții pe tron din anii fragezi ai tinereții. Iară lipsa de meșteșug într-ale domniei îi fu îndestulată de noroc, de voia lui cea bună și de lesnirea cu care-ntindea mâna spre cel aflat la nevoie. Și era Împăratul și voios și șugubăț, cu inima ușoară ca fulgul și râsul limpede ca apa de izvor. Îi plăceau râsul și jocul, și nu-și pleca fruntea cu una, cu două la griji ori gânduri mohorâte. Afară doar de ceasul de față. Nu știu cum se făcu, dar iată-l pe Împărat țintuit pe tronul din cămara de domnie, cu capu-n mâini și-ngândurat, nevoie mare. Ca prin vis îi răsunau vorbele Împărătesei de noaptea trecută:
– Umbră s-a lăsat peste cinstea ta! Nu știu cum vei îndrepta răul făcut!
Mare era necazul Împăratului. Trei zile trecuseră de când își puse-n gând să săvârșească o faptă nemaipomenită. Voia să rânduiască o prăznuire spre bucuria norodului său. Nu știu ce-i veni, cum se răsuci de-i trecu prin minte să se arunce însuși la o asemenea încercare. Negreșit, Împăratul avea bună faimă printre supuși, dar pare-mi-se că dorea să-i vază mai de-aproape. Credea, poate, de cuviință că un bun cârmuitor trebuie să cunoască nevoile și necazurile neamului său, de voiește a-l struni spre omenie. Ii zise stefnicului său :
– Mult am cugetat și iată ce-am ticluit: vreau să pun la cale o mare ospatare împărătească și meseni să-mi fie toți supușii. Sfetnicul – căruia i se spunea Corbul – era un bătrân iscusit într-ale tainelor omenești.
– Găsesc de cuviință să mă apropii de poporul meu și să cutez a-i dibui sufletul. mai adăugă Împăratul.
Corbul îl cuprinse în ochii lui ageri.
– Măria Sa își pune-n gând o îndeletnicire vrednică de laudă, îi răspunse plecându-se.
– Dară nu cumva poporul s-ar putea înfiora de o asemenea mărinimie? Se cade oare ca un Împărat să-și plece fruntea așa aproape de norod? Pesemne că ar fi înțelept să se păstreze hotarul ce firea l-a rânduit între cârmuitor și supușii săi …
– Drept vorbești, Sfetnicule, însă cum altminteri, de nu printr-o mare sărbătoare, aș putea face un pas mai aproape de dânsul, de poporul meu?
– Dacă Măria Sa stăruie întru această dorință, se va face precum poruncește.
Zis și făcut. Și îndată se dete sfoară-n țară că Măria Sa, Împăratul, pregătește un ospăț cum nu s-a mai văzut. Toți sunt poftiți, ba chiar oaspeți de seamă! La Palat, se puseră numaidecât toate slugile pe dereticat și pe gătit. Piața cetății fu împodobită cu ghirlande și cu steme împărătești, iar mese lungi fură rânduite în mijlocul târgului. Muzicanți de soi fură chemați din toate colțurile împărăției să întrețină praznicul. Că de, așa minunăție nu se mai văzuse pe lume!
Și iată că, în ziua festinului, piața fremăta de lume. Oamenii veniră cu mic, cu mare, îmbrăcați în straie de sărbătoare, emoționați nevoie mare, dar cu chef de chermeză. Mare le fu mirarea când în mijlocul lor se arătă chiar Împăratul. Feciorii traseră chiote, femeile se-nghesuiră să-i atingă poala hainelor, iară bărbații își scoaseră cu evlavie căciulile. Se roși Împăratul și se cuprinse de emoție. Le ură oamenilor ospăț bun, noroc și credință, iar fără prea mult răgaz dete drumul festivităților.
Mesele erau încărcate cu bucate alese, care de care mai dichisite: pui rumeniți în unt, găluște cu prune, plăcinte cu carne, păstrăvi cu smântână și budinci de mere. Curgea șiroaie vinul din fântâni meșterite de zâne, iară în lumina făcliilor scânteiau pocalele de la însuși Faurul Pământului. Se înfruptară oamenii cu poftă de lup! Ai fi zis că-i ospățul cel de pe urmă, nu alta!
Pe măsură ce praznicul înainta, burțile se umpleau, vinul dădea năvală în capete, muzica se întețea, iar râsetele răsunau slobode și fără de rânduială. Împăratul se plimba printre mese, ciocnea pahare, și se interesa de soarta fiecăruia, aruncând ba vorbe de duh, ba făgăduieli la nimereală. Iar când jonglerii și bufonii curții își făcură năzdrăvăniile, Împăratul râse de inimă bună laolaltă cu poporul său. Iar oamenii, ce să mai zică? Îl priveau cu dragoste, cutremurați de apropierea lui, de firea-i blajină. Prinseră a-l vedea ca pe unul de-al lor. Crescu Împăratul în inimile lor și se făleau că au un stăpân așa de milostiv.
De la un moment dat, chiotele mulțimii începură a se domoli. Oamenii erau sătui, toropiți de bucate și de băutură. Unii se tolăniseră pe lavițe, alții moțăiau pe iarbă. Doar pe ici, pe colo câțiva cheflii mai dădeau zor cu veselia, dar freamătul și zarva de mai înainte se risipise. Dansurile se lăsau așteptate, cântecele se stingeau repede. Piața, cu toate luminile și larma ei de până atunci, părea dintr-odată îngreunată.
Împăratului îi trecu o umbră de mâhnire peste chip. Se prea poate că nu voia ca ospățul să se sfârșească pe o notă de moleșeală ori plictiseală. Și-atunci, ce-i trecu prin cap domnului meu? Se apucă să desfete el însuși mulțimea!
– Ia stați așa! strigă Măria Sa, urcându-se pe o masă.
Și prinse a face mima. Începu prin a-și bate joc de un soldat neîndemânatic. Îl imită cum atacă știrb și poticnit cu o lumânare-n chip de armă. Mulțimea se prăpădea de râs , înflăcărându-se la loc. Pe urmă, Împăratul luă în râs boierii, umflându-se în pene și bombănind cu ifose pentru arenda unui pământ mare cât un ștergar. Oamenii râdeau cu hohote, băteau din palme și își dădeau ghionturi, repetând între ei gesturi ori vorbe slobozite de Împărat. Iară el se bucura peste toate. Încurajat, își urmă fără preget isprăvile de haz.
Și-atunci, se abătu Împăratul de la hotarul drept. Nu știu ce-i veni, sărman de mine, de prinse a se lua singur peste picior. Se-mpiedica în mantie, se făcea că nu știe a citi decrete, că se teme de șoareci, că adoarme în mijlocul sfatului domnesc. Se strâmba pe el de ți se făcea rușine și milă deopotrivă. De astă dată, hohotele se prefăcură în chicoteli stânjenite, apoi într-o tăcere de mormânt. Oamenii prinseră a se foi, a-și arunca priviri piezișe, a-și șopti din ochi cu înfiorare. Căci a mai râde acum ar fi însemnat a-l batjocori pe însuși Măria Sa.
Împăratul, orbit de însuflețirea sa, nu băgă de seamă stinghereala norodului. Și se tot prosti, și se tot prosti, până când deschise ochii mai bine. Și, ce să vadă? Piața, de unde mai adineauri era plină ochi, acum era aproape pustie. Rușinați, oamenii dăduseră bir cu fugiții. Rămăseseră doar câțiva ostași și niște țărani beți turtă care oricum nu se mai puteau urni din loc. Împăratul sta singur pe masa ospățului, împietrit. Privi împrejur, la rămășițele festinului, la chipurile întunecate ale ostașilor, la ochii rătăciți ai bețivilor. Încet-încet, prinse a-și veni în fire. Cu un nod greu în gât, se dete jos de pe masă. Se înapoie la Palat, istovit, mai mult târâș. Când o zări pe Împărăteasă în prag, cu ochii plini de lacrimi, ar fi voit să facă cale întoarsă, ori să intre în pământ.
– Unde-ți fu capul, omule? îi zise ea cu voce tremurândă.
– Ce-o să fie de noi acum?
Împăratul nu răspunse. Încă nu pricepea pe de-a-ntregul ce se petrecuse. Parcă trăise un vis greu, o nălucire. Parcă fusese prins într-o vrajă. Cu mintea tulbure, se duse drept în cămara sa. Se prăvăli pe tron și-și ascunse fața în palme. Nu-i venea a crede că el fusese într-adevăr cel ce se apucase mai devreme să facă pe caraghiosul. Se simțea sleit de puteri.
În toiul nopții, cu pași de abia simțiți, pătrunse în cămara împăratului Corbul. Avea privirea hotărâtă, o lumânare în mână. Tot pe tron îl află pe Măria Sa, ca o stană de piatră.
– Măria Ta, începu sfetnicul cu glas domolit, dar fără șovăială, cutez a te povățui să ne urnim la faptă. Trebuie să arătăm norodului că puterea împărătească nu s-a surpat. Să ne întoarcem la vechea rânduială.”î
Cu sufletul gol, Împăratul ridică privirea, dar rămase mut.
– Să spânzurăm câțiva meseni. Zece, cincisprezece… la nimereală, continuă Corbul, cu glas de gheață.
Împăratul se cutremură la auzul acestor vorbe, dar n-avea vlagă să se împotrivească. Se simțea slăbit de gânduri.
– Oameni nevinovați? Și pentru ce? Pentru că au râs de mine? șopti el, ca pentru sine.
– Nicidecum, grăi Corbul, cu înțelepciune răbdătoare.
– Măria-Ta a șters hotarul împărătesc și a călcat pe-un tărâm oprit, cel ce-i al norodului. Acum, cu sânge trebuie din nou întărit hotarul. Făgăduiesc a mă îngriji chiar eu de rânduieli, fără tărăboi.
Împăratul se uită la sfetnic cu groază. Vorbele acestuia îi înghețau sângele-n vine și-i puneau ghimpi în inimă. Cineva trebuia să plătească pentru greșeala lui. Dar cine?
Tăcu, iar tăcerea-i fu luată drept încuviințare. Și, fără a mai lăsa loc de tăgadă, Corbul se depărtă în taină. La revărsatul zorilor, douăsprezece trupuri se legănau în vânt în piața cetății. Dincolo de ziduri, norodul sta împietrit de spaimă.
Din turnul palatului, ploaia stătea să cadă. Nori se încleștau pe cerul negru, sfărmând lumina. Tot cuprinsul zăcea gri, într-o spaimă fără leac. Numai la răscrucea zării licărea o dungă roșiatică. Bordeiele, șoproanele și hambarele s-au strâns ghem pe colină, dârdâind de frică. Până și la Palat domnea tăcere de țintirim. Din turn, Împăratul privea neputincios. Nimic nu mai era de îndreptat. Unde dorise iubire, aflase doar temere.
Răsuflă anevoie: o dată, și-ncă o dată. Greu îi era pieptul, greu îi era sufletul. Voise a se ști printre ai săi, iar pentru asta plătise cu prețul celor date din născare. Acum nu mai era cale de întoarcere. Cu inima sfărâmată, își duse mâinile la frunte și-și scoase coroana. De-acum, sfârșită-i domnia. De mâine, va fi și el hoinar pe-acel hotar.
Și uite așa lasă Împăratul împărăția. Praful și pulberea se alesese de Palatul lui. Se îmbulziră asupra țării cârmuitori străini, asupritori și cruzi. Schimbară rânduielile, sporiră dările, iar norodul se chirci sub greutatea birurilor. Țara se veșteji ca o holdă pârjolită. Unii se răsculară, dar mulți pieriră. Cu o oaste slăbită, dușmanii năvăliră în voie. Vechile ținuturi împărătești ajunseră pradă lăcomiei și războaielor, batjocura tuturor. Oamenii trăiau în nevoi, și vrednicia de odinioară se plecă sub jugul sărăciei. Mulți își luară lumea-n cap. Pe ținuturile rămase fără stăpân, ogoarele se uscau, sterpe, sub bătaia vântului. Fântânile gemeau otrăvite, pădurile se chirciră de secure, și numai din gura nebunilor auzeai pomenite zânele ori de Faurul Pământului, de parcă se mistuiră din lume. Nimeni nu mai ospăta, nimeni nu mai cânta, nimeni nu mai juca. Totuși, odraslele crescură, tăcute și slabe.
Corbul, deopotrivă cu Împărăteasa, putreziră în temniță, uitați de vreme. Numai Împăratul nostru mai trăiește. Și încă mai trudește cu sârg și sudoarea frunții, printre oșteni și săteni. Și de-l cauți, îl mai afli și astăzi, printre toți cei de rând, vorbind verzi și uscate, voios nevoie mare că, măcar atât, a împlinit calea pe care a pornit demult, în tinerețe: să-și cunoască semenii.
