Imposibil

Întrebare: Reluăm interogatoriul. E de față avocatul apărării. Încă nu avem rezultatele de laborator, dar consider oportun să mai fac o încercare. Ați făcut parte multă vreme dintr-o mișcare de protest al tinerilor.

Răspuns: Era vorba despre o mișcare revoluționară, nu despre un protest studențesc.

Î: Corectați-mă dacă greșesc, vă rog. Ați fost militant cu normă întreagă, cum se obișnuia pe-atunci să fie definit un aderent care se dedica în totalitate activismului politic. Așa e?

R: Da, eram militant cu normă întreagă, întreținut de organizație.

Î: V-ați consumat toată tinerețea în experiența asta.

R: Toți anii vârstei de la nouăsprezece la treizeci.

Î: E clar că un asemenea devotament comportă o adeziune ideală și materială care face ca anii aceia să devină cei mai importanți din viața dumneavoastră.

R: Cu siguranță cei mai aglomerați și colectivi, dar n-aș putea să stabilesc cât de importanți au fost.

Î: Spre deosebire de alți militanți, dumneavoastră ați păstrat un sentiment de fidelitate și de atașament față de perioada aceea, la adăpost de îndoieli. Alții s-au disociat pe față, dezavuându-și acțiunile, chiar și fără să aibă vreun alt scop de tip judiciar precum obținerea unui avantaj.

R: S-au disociat de ei înșiși.

Î: Corectați-mă dacă greșesc, vă rog. Conform termenilor pe care îi folosiți, sentimentele dumneavoastră față de cei care s-au disociat sunt de dispreț.

R: Pentru mine, ei sunt nefrecventabili, dar mă încearcă, în privința lor, sentimentul penibil de dispreț.

Î: Cu atât mai mult sentimentele dumneavoastră față de unul care colaborează cu Statul pe care îl combăteați, care denunță și face să fie arestați tovarășii săi, sunt de totală aversiune, ură, ranchiună, dorință de răzbunare. Exagerez?

R: Nu exagerați, însă vă înșelați. Totuși, înainte de a continua, rog să se renunțe la prezența fizică a avocatului din oficiu. Nu e o chestiune personală. Pur și simplu prefer să vorbim între patru ochi.

Î: Nu se poate da curs cererii dumneavoastră. Absența avocatului apărării în faza interogatoriului luat inculpatului e de neconceput, e neconstituțională.

R: Nu voi putea continua. Nu reușesc să depășesc obstacolul unei prezențe pe care o consider superfluă și deci stânjenitoare.

Avocatul Apărării: Nu pot ieși din camera asta, aș putea însă evita să stau lângă dumneavoastră. M-aș putea așeza în spate, mutând scaunul către ușă.

R: Vă mulțumesc pentru disponibilitate. În aceste condiții, pot continua.

Î: E împotriva uzanțelor, dar pot fi de acord.

R: Continui. Cine a trădat s-a trădat și pe sine. Oricât s-ar convinge că a făcut ce era necesar să facă, tot a smuls o parte din el, din tinerețea lui. Am aflat despre un trădător foarte implicat, care-i însoțea pe carabinieri în locurile unde puteau să-i aresteze pe tovarășii lui. Îi ruga să se poarte bine cu ei atunci când îi prindeau, pentru că aceia erau cei mai buni oameni pe care-i cunoscuse el. Știa că urma să fie torturați, dar chiar trădându-i, el continua să-i stimeze.
Asemenea persoane știu că s-au degradat. Duc cu ele povara unei infamii. Nu simt pentru ele ură, ranchiună, dorință de răzbunare. Au trecut decenii, au murit câțiva papi, au fost olimpiade, lumea s-a-ntors pe dos ca o mănușă. Acel 1900 e un timp atât de trecut, încât a devenit de neînțeles pentru cei veniți mai târziu. Aș fi un om bolnav dacă aș încerca sentimentele pe care mi le atribuiți.
Îmi atribuiți ură. Vreau să vă povestesc ceva. Sunteți la curent cu capetele de acuzare care m-au făcut să colind ani la rând pușcăriile din insule mai mici sau mai mari. Am fost condamnat și pentru jafuri în beneficiul organizației. Cel care m-a denunțat pe mine și pe alții a admis că a participat și el. A povestit că în niciunul nu s-a tras vreun foc de armă.
În unul dintre jafuri, în banca respectivă, era un copil cu mama lui. Când au năvălit hoții, copilul s-a speriat și-a început să plângă. Unul dintre bandiți s-a dus la el și i-a spus că e o joacă, o glumă. I-a arătat pistolul și-a apăsat pe trăgaciul care-a păcănit în gol. Îi scosese cartușul de pe țeavă și încărcătorul. Copilul s-a liniștit, a zâmbit. Jaful se termină, bandiții pleacă cu ce au putut aduna din case.
Ați înțeles cine era banditul care a liniștit copilul: bărbatul de pe Brână.
Altădată, ne urmărea, fugiserăm pe jos. Deodată, el se oprește, iar eu continui să fug. Se oprește și amenință șoferul poliției că-i aruncă o grenadă pe mașină. Șoferul întoarce și pleacă. Nu avea o grenadă în mână, ci un ananas bine copt. Bomba nu era adevărată, el da. Mă întrebați dacă-l urăsc. Când ai petrecut alături de cineva ani de felul ăsta, nu-ți schimbi sentimentele ca hainele de vară cu cele de iarnă. Îți rămân înfipte în adâncul inimii.

Î: Mai aveți și alte amintiri despre omul acela? Din vremea în care erați împreună?

R: Citea Jack London, nu textele politice obișnuite printre noi, militanții. Spunea că ăla era un revoluționar, care scrie povești din perspectiva corectă. Spusese încă de la începutul lui 1900 că revoluția începuse.
Dintre cărțile lui Jack London, prefera Rătăcitor printre stele. Într-o noapte, eram pe-afară și mi-a zis că pentru el numele lor, „stele“, era greșit. El le numea pământuri. Zi-le cum vrei, ce ne doare pe noi? Noi trebuie să ne ocupăm de lumea asta, de stele au grijă astronomii, i-am răspuns. Pe mine, sclipirile alea mă adormeau.
Una peste alta, era un tip special. Fiecare dintre noi era special, dar încercam o uniformizare lăuntrică, în nenumărate rânduri. Chiar și invizibilă, cum era, el tot și-o dădea jos. Se plictisea la discuțiile politice. Însă atunci când era cazul, făcea ce trebuie.
N-aveam cum să m-aștept ca el să trădeze, nu el.

Î: Parcursul dumneavoastră se poate reconstitui din actele procesului împotriva organizației voastre. Ați aderat la formațiunea armată în același timp cu omul acela?

R: Nu doar noi doi, am fost câțiva, un grup, care ne-am apropiat în același timp.

Î: Vă cunoșteați dinainte?

R: Din timpul școlii, eram în același colectiv de elevi.

Î: Crescuserăți împreună, vă cunoșteați bine.

R: Atât cât poți cunoaște pe cineva profesând aceleași idei și punându-le consecvent în practică. Mă refer la punerea în comun a banilor, a locuințelor, a mâncării, curățenia făcută de fiecare pe rând. Egalitatea își avea locul chiar și în chestiunile casnice. Ne cunoșteam unii altora felul de a fi, dar nu intram aproape deloc în intimitatea celuilalt.
Aveam totuși cu el ceva comun, e amuzant: ne plăcea tenisul și nu fotbalul. El îl practicase, eu nu. Reușea să facă rost de bilete pentru turneul internațional de la Roma, locuri de lux, în tribună. Ne-mbrăcam elegant. Mie-mi plăceau partidele de dublu, lui cele de simplu.
Cât urmăream eu meciurile, el profita de atenția oamenilor la joc și extrăgea câteva portofele din buzunare. Nu fura pentru el, punea totul în pușculița comună. Spre deosebire de mine, care eram fascinat de loviturile campionilor, el nu se lăsa dus de val și nu-și uita scopul. Până și turneul de tenis trebuia pus în slujba cauzei.
Avea mâna ușoară, îmi scotea portofelul fără să-l simt. O făcea ca să se antreneze, îmi spunea că sunt prea ușor de abordat. Eu n-am fost în stare să fur nici măcar o carte de pe raft.

Î: Ați fost totuși condamnat și pentru jaf.

R: Pentru finanțarea organizației. Dac-ar fi fost s-o fac pentru mine, aș fi renunțat. Să iau ceva ce nu-i al meu e imposibil pentru mine. Însă programul era pe dos: să iau ca să dau fiecăruia partea care i se cuvine.
Îi spuneam că e un hoț și că nu respecta nici măcar tenisul care ne plăcea amândurora.
„E un joc de bogătani“, răspundea. „Îmi place, dar e o concesie pe care o fac originilor mele burgheze. Așa că-l mai diluez cu contragreutatea unei acțiuni utile cauzei“.
Zicea: „E vorba de impozitarea unor contribuabili restanțieri. Nu sunt hoț, sunt perceptor.“

Voia să scape din chingile clasei avute.
Eu n-aveam asemenea scrupule de familie, taică-meu era vatman, mama făcea curat cu ora, locuiam într-o mahala, n-am știut ce-i ăla confort.
Apoi însă burghezia i-a folosit, l-a apărat un avocat celebru, iar el s-a pocăit ciripind tot ce știa.

Î: În relația dintre voi contează deci și diferența de origine socială: complicat ghem de admirație, provocări, demonstrații.

R: Dumneavoastră, oricât ați asculta, tot nu puteți înțelege. Simțiți nevoia să emiteți sentințe, verdicte. Ce puteți ști dumneavoastră despre cât am pus noi în comun, despre lucrurile împărtășite de noi?

Î: La comun intrau și relațiile cu femei?

R: În primul rând, eram tovarăși de luptă. În al doilea rând, nu răspund la bârfe. Ocupați-vă de crime, nu de fapte diverse.

Î: Nu e vorba despre bârfe, despre cine era cu cine. Încerc să aflu dacă între voi existau neînțelegeri în plan sentimental.

R: Căutarea mobilului se mută spre crimă pasională? Să nu cădem în ridicol.

Î: Îmi retrag întrebarea. Rămâne faptul că nu erați călugări, femei existau, vreau să zic, tovarășe, în organizație. Trebuie să fi fost legături afective care apăreau și dispăreau.

R: Peste toate prevala motivul pentru care ne aflam împreună și care ne hotăra tuturor direcția ultimă în care avea s-o ia viața noastră.

Î: Și viețile celorlalți, și de data asta nu mă refer la cei uciși. Viețile părinților voștri, ale fraților, surorilor, chiar ale copiilor: i-ați obligat să vă urmeze prin pușcăriile din toată Italia ca să vă fie aproape.

R: Nu vă permit să vă referiți la ei.

Î: Îmi retrag aceste considerații.
Vă mulțumesc pentru detaliile astea. Îmi complică tabloul, mobilul devine mai complex. Ca să rămân în limitele ipotezei de capcană pe care i-ați întins-o lui Brână, am nevoie să revăd dinamica. Pentru dumneavoastră, nu e vorba despre un simplu trădător. Avem de-a face cu un bărbat cu care ați împărtășit trăirile intense ale celor care se încredințează cu totul unul altuia. Avem de-a face cu un bărbat pe care chiar l-ați admirat. Intră în joc și recunoștința pentru inițiativa cu care v-a făcut scăpat de-o arestare.
Trebuie să înțeleg că pentru dumneavoastră răzbunarea e un act mai sfâșietor decât o reglare de conturi violentă după trecerea multor ani. A trebuit să vă smulgeți sentimente profunde, pe care le păstrați în adâncul inimii, cum tocmai ați spus. A fost nevoie de ani de carceră pentru a smulge afecțiunea dintre sentimentele astea. Și tocmai când bărbatul acela era, pentru dumneavoastră, mort și îngropat, iată-l că vă iese-n cale. E momentul în care iese iar la lumină trecutul care nu a trecut, din moment ce e de-ajuns o întâlnire accidentală pentru a-l simți pulsând prin nervi.
Dacă v-ați rugat vreodată, în viața dumneavoastră, trebuie să vă fi rugat să nu cumva să-l mai întâlniți. Dacă ați adresat cerului o asemenea rugăminte, nu v-a fost satisfăcută.
Încerc să mă pun în locul dumneavoastră, așa cum cred eu că sunteți, ca să umplu spațiile pe care le lăsați libere. De la dumneavoastră îmi vin fragmente din poveste mai peste tot, pe care trebuie să le reconstruiesc. Un delict trebuie să aibă un mobil, dar din câte mobiluri precedente e alcătuit mobilul ăsta?
Cunoașteți legenda lui Tezeu în labirint? Pentru ancheta mea, nu e important să ajung la Minotaur, ci să rezolv trecerile de pe traseu. La final, Minotaurul e o formalitate.

R: Ca un vârf la capătul unui urcuș.

Î: Exact.
Dumneavoastră vă simțiți izolat azi, în vremea asta și în societatea asta. Mergeți pe munte ca să adânciți golul și distanța. Azi, sunteți un fel de ascet laic, vă retrageți într-un spațiu pustiu ca să nu fiți părtaș la prezent.
Dar trecutul dumneavoastră e neatins și nimic nu-l împiedică pe un ascet să comită un delict. Fie cum spuneți, nu simțiți ură. Asta înseamnă că ați fi putut acționa în lipsa acelui impuls, cu sânge rece. Cine știe ce întâmplare v-a făcut să vă întâlniți în aceeași zonă de vilegiatură și astfel s-a prezentat și ocazia răzbunării.

R: Vă înșelați în privința trecutului, nu rămâne intact. Timpul e o lepră care-l face să cadă bucățele.
Cu sânge rece vă pot spune că divagați și că ipotezele dumneavoastră au nevoie urgentă de probe.

Î: Posibil, dar în anchetele mele divagațiile sunt utile. Ajută la cunoașterea caracterelor, scot la lumină amănunte interesante și asta doar prin simpla folosire a vocabularului. M-ați corectat mai devreme folosind termenii disociere, renegare. Admițând că nu exprimă ură, exprimă sigur disprețul.
Trebuie să mă lămuresc dacă dumneavoastră sunteți la înălțimea crimei pe care cred că ați comis-o. Aș putea conchide că nu sunteți deloc la înălțimea ei. Dumneavoastră vreți să-mi demonstrați că sunteți superior, că nu ați coborât până la acel nivel. Dar ați putea fi inferior acelui nivel și-atunci n-ați fi în stare să comiteți delictul. Caz în care acuzația mea ar fi o laudă, un compliment.
În afara acestui cerc închis al anchetei, dumneavoastră vă bucurați de sprijinul și considerația cercului din care ați făcut parte în trecut, care urmărește cazul cu comentarii aprobatoare.

R: Zău? Aprobă ceva ce eu neg că aș fi făcut? Abia aștept să vă ascult. Îmi face o deosebită plăcere interesul cuiva față de mine. Să mă aflu, ca acum, în centrul atenției unui necunoscut, chiar dacă din motive profesionale, îmi măgulește amorul propriu. Mă face să mă simt important.
Sunt oare incapabil, sunt superior? N-aș putea răspunde. Mi se pare însă că v-ați asumat o sarcină peste puterile dumneavoastră, menținând sub acuzare o persoană mai în vârstă și mai expertă decât sunteți. Cunosc procesele, și nu din postura de spectator al serialelor polițiste de televiziune, ci pentru că aparțin generației celei mai târâte prin procese din toată istoria Italiei.
O să vă pară bizar, dar cred că prin condiția mea de inferioritate, în arest, am un avantaj față de dumneavoastră. Capacitatea mea de a respinge acuzațiile e mai mare decât capacitatea dumneavoastră de a le demonstra.
Spuneți că această punere sub acuzare îmi aduce în exterior o anume considerație în cercurile militante din trecut. De ce nu și în lumea criminală? Moartea unui trădător e conformă codului lor de comportament.
Sunt o reputație ieșirea din anonimat, numele în ziare? E hârtie igienică, durează doar cât o folosești.
Celebritatea care ne face memorabili pe noi, anonimii, e înregistrarea pe viață în arhivele poliției. Acolo abia suntem de neșters și veșnici. Eu sunt așa de zeci de ani. Am deja această celebritate, suntem mulți care-o avem.
Leonardo Sciascia, scriitorul sicilian, a participat la comisia parlamentară de anchetă asupra răpirii lui Aldo Moro. Rezultatul a fost un sentiment de dezolare față de vinovați și de motivațiile lor. Nu putea sau nu voia să le ridice la rang de rațiuni. A ajuns însă la un punct de vedere literar pe care l-am dezbătut îndelung cu mine însumi.
Mă opresc aici. Vă interesează ce povestesc? Urmez un vechi șir de reflecții, o clarificare cu mine însumi. Nu e de folos anchetei dumneavoastră.

Î: Mă interesează. Ascult un punct de vedere asupra istoriei, expus în marja scopului acestei conversații între anchetator și anchetat.

R: Atunci continui. Sciascia spune că până și un act politic criminal ca răpirea aceea în care escorta a fost măcelărită îi privește numai pe cei care l-au comis. Crima, executată în numele unei colectivități, rămâne o responsabilitate individuală. Ești și rămâi ceea ce ai comis în nume personal. Din punct de vedere uman și literar, e adevărat. Participanții nu încetează să simtă în mână reculul focurilor de armă trase în timpul acelor acțiuni.
Dar există și alte contexte care privesc infracțiunea de participare la o bandă armată. Statul pretinde că aplică circumstanța agravantă de asociere fiecărui membru al organizației. Nu trebuie să vă explic ce înseamnă asta. Ca participant la o organizație armată, am fost condamnat ca responsabil pentru fiecare acțiune, inclusiv pentru cele la care nu am fost prezent.
În anii acelor procese, a plouat cu condamnări pe viață și peste cei care doar găzduiseră în apartamentele lor pe cineva din organizație. Gata cu responsabilitatea individuală și adio, Sciascia, parlamentar al Statului italian. Când aparții unei legi care condamnă în bloc până și pe cine nu a comis crima respectivă, atunci nu poți fi arbitru de conștiință pentru altcineva.
Jurnalismul din epoca aceea copiază titlul unui film german și îngrămădește întreaga perioadă dintre anii ’70 și ’80 sub numele „ani de plumb“. Acel jurnalism asociază cu plumbul o mare parte dintre militanții revoluționari care nu se înrolaseră în bande armate. Încă o lespede pe cavoul responsabilității individuale.
În sfârșit, eu însumi mă consider responsabil pentru ce s-a comis în acei ani publici. Nu doar infracțiunile intră în bilanțul pe care mi-l fac pentru acea perioadă colectivă, intră și rezultatele bune obținute în luptele de stradă.
Atunci, despre ce vorbește Sciascia? Despre reacția emoțională pe care o declanșează acțiunea armată în cel care o execută. Motivația politică nu protejează nervii participantului de consecințele pe termen lung. Și ajungi să te gândești că acțiunea aceea, care atunci părea urgentă și necesară, azi pare absurdă. Timpul scurs dă la o parte învelișul de rațiune politică, izolează participantul. Focurile acelea de armă continuă să răsune în adâncul lui.
În plan uman, Sciascia are dreptate că responsabilitatea e individuală. Avea deja dreptate în plan literar, lucru stabilit odată pentru totdeauna de Crimă și pedeapsă.
Se înșală însă în planul legii și al politicii. Ca parlamentar, făcând parte dintr-o comisie de anchetă, se afla în poziția greșită pentru a-și formula concluziile. Ales pe listele Partidului radical, el a crezut în acel tip de angajament al unui scriitor. Se înșela pentru că-și nega individualitatea, ireconciliabilă cu apartenența la un partid și la un organ al Statului. În acea poziție, de anchetator public, el nu mai era scriitor. Nu mai putea fi neutru.
Îmi dau seama că și eu divaghez pe niște subiecte care mă însoțesc de multă vreme. Nu mi se întâmplă să vorbesc despre ele, așa că acum am profitat de ocazie.
Ca și cum aș fi singur într-o seară, așezat la o masă dintr-o cârciumă, și mi-aș deșerta gândurile într-un monolog. Deschid ochii și văd în fața mea un magistrat. Ce fac? Colaborez? Nu așa cum e folosit acest verb în actele judiciare.
Vă împărtășesc păreri personale, vă dezvălui aspecte ale caracterului meu. Dar pe cine poate interesa caracterul meu? Cine are chef să-și piardă timpul cu unul care s-a împotmolit în 1900?
Vă interesează caracterul meu? Vi-l ofer. Nu-l veți putea folosi împotriva mea.
Nu e vorba despre personalitate, nu am una proprie. Am una multiplă, a noastră, a acelora din epocă aia zguduită care-i arunca din șa pe călăreți.

Î: Dumneavoastră repetați, odată cu Sciascia, că fiecare acțiune apasă asupra celui care a executat-o. Orice motivație în numele unei cauze publice îl lasă pe cel vinovat să se descurce singur cu sine însuși. Faptul că admiteți acest lucru spune ceva important despre caracterul dumneavoastră. Vă declarați responsabil pentru ce ați comis personal și pentru ceea ce a realizat generația dumneavoastră. Asumarea acestor responsabilități vă apasă, probabil, de multă vreme, într-atât încât împrejurarea în care sunteți acum implicat vi se pare derizorie.
Pentru dumneavoastră, această acuzație de omor nu cântărește aproape nimic față de ansamblul a ceea ce deja ați acceptat să vă asumați. Un delir de responsabilitate totală vă face invulnerabil față de acuzație. Izolarea în carceră nu are niciun efect de presiune asupra dumneavoastră. Ispășiți apartenența la o epocă pe care o definiți drept zguduită. Mi-ați lămurit caracterul și, de asemenea, personalitatea exprimată de generația dumneavoastră. Înțeleg că detenția nu e, în niciun chip, un chin, o tortură pentru dumneavoastră.

R: Chin? Să vă povestesc ceva. În ajunul Crăciunului ne duceam să primim cadourile acasă la unchii mei. Eram mulți. Așa erau timpurile… Un adult se deghiza în Moș Crăciun și ne împărțea pe rând darurile. Cei care mergeam deja la școală trebuia să-i aducem o scrisoare cu lista faptelor bune pe care ni le propuneam pentru noul an și ni se cerea să recităm o poezie. Pe vremea aia se cerea să le învățăm pe de rost. În fiecare lună de decembrie aveam de învățat o poezie de Crăciun.
Era neplăcut să fii nevoit să te produci în tăcerea condescendentă a celor mari, dar asta era taxa de participare la serbare.
Odată a trebuit să spună poezia un copil care nu voia. Se justifica spunând că nu l-au pus s-o învețe. Au tot insistat să spună măcar câteva versuri. Și-așa, în obișnuita tăcere condescendentă, copilul a izbucnit: „E Paștele, e Paștele!“. Doar pe-aia o știa.
A fost întrerupt de un hohot general care a continuat în pofida lacrimilor și suspinelor lui.
Văd că și dumneavoastră zâmbiți.
Nu-mi vine-n minte o umilință, un chin mai mare decât al unui copil care dă tot ce poate și căruia în schimb adulții îi râd în față.
Încurajați de ei, au râs și copiii. Aș vrea să-mi spună cel care eram atunci dacă și eu am râs.
Încă știu numele și prenumele acelui copil mai mic decât mine. Mi-a rămas întipărită-n minte umilirea lui, de neuitat.
Aici, la masa asta, nu e niciun chin, nicio tortură. Dau tot ce pot și nimeni nu-și permite să-mi râdă-n față.

Î: Nimeni nu l-a mângâiat pe băiețelul ăla?

R: Maică-sa, pe vremea aia existau mame.

Î: Există și azi.

R: A acelui copil și a mea nu.
Î: O curiozitate: știți pe de rost poezii?

R: O mulțime, mi le spun în celulă.

Î: Să revenim la cazul nostru. Eu cred că încă plătiți pentru apartenența dumneavoastră.

R: Apartenența, da, am practicat-o. A fost integrală, până la punctul în care oricare alta era exclusă. Sunt dintr-un oraș din sud, unul din acelea în care țipetele transformă sistemul nervos într-un instrument cu corzi de ciupit. Si provin dintr-o familie care mi-a oferit o educație serioasă și necesară.
Apartenențele acestea s-au văzut suspendate, eu n-am mai fost dintr-un anume loc, n-am mai avut o istorie personală. Am aparținut unei epoci publice.
În cursul acestor conversații uit că sunt acuzat de omor. Mai devreme, mi-am imaginat că sunt singur într-o cârciumă și monologhez, acum mi se pare că mă aflu în fața unei adunări mute, o mulțime de absenți în fața cărora îmi dezvolt pledoaria. Îmi dau seama din nou că am în față un magistrat și nu-mi pasă că a ascultat și el împreună cu ceilalți.
Oți fi având dumneavoastră puteri de șaman și induceți stări în care conștiința se suspendă. Ori poate că mă simt invulnerabil la acuzațiile dumneavoastră și mă las luat de val, îmi dau drumul dincolo de răspunsurile necesare.
Nu mă tem de consecințele evenimentelor din zilele astea. Nu mă apasă timpul petrecut în detenție, pentru că și în celulă tot al meu rămâne. Sunt destul de bătrân ca să nu tropăi de nerăbdare să țopăi pe-afară.

Î: Dacă nu mai aveți nimic de adăugat, consider încheiată această fază a instrucției. Vă pot asigura că nu am înzestrări șamanice și că de obicei nu accept să ascult acuzații povestind atât de mult. Nu consider această deschidere a dumneavoastră o colaborare. Sunteți dincolo de așa ceva.
Mi-ați oferit o lecție de istorie politică din punctul dumneavoastră de vedere, unul care nu e acela al unui martor. Martorul se nimerește în locul respectiv, la timpul potrivit. Dumneavoastră, în schimb, sunteți parte componentă a unei epoci înfrânte și depășite. Pentru mine, punctul dumneavoastră de vedere asupra faptelor e nou și limpede. Motiv pentru care vă sunt recunoscător pentru divagații.

R: Profit de recunoștința dumneavoastră pentru a vă adresa o rugăminte. Lăsați-mă la izolare. Nu am nevoie să socializez cu alți deținuți și nici de mai multe ore în aer liber.
Pe de altă parte, aș vrea să vă dau un sfat: nu vă duceți singur pe Brâna Bandiarac. Mergeți cu singurul om în stare să vă poată garanta siguranța. Îl cheamă Diego Z, ghid montan. Cu el am fost prima dată. Duceți-vă să vedeți și să simțiți sub tălpi ce-i acolo. Faceți-o pentru dumneavoastră, nu pentru anchetă.
În sfârșit, îl rog pe avocatul din spatele meu să nu înainteze cererea de eliberare provizorie. Prefer să ies în urma retragerii acuzației, nu pentru că stă în puterea unui avocat să mă trimită mai repede acasă.

Imagine: Abandoned Farm in the Dustbowl, Coldwater District, near Dalhart, Texas, June, Dorothea Lange, 1938