Scriitor, poet, dramaturg și traducător, Péter Demény nu se teme să își disece sufletul în fața cititorilor, în pagini de o sinceritate tulburătoare. La Curtea Veche Publishing i-au apărut poemul în proză Splendidul mistreț (2020) și romanul Vârtej în reluare (2023), în traducerea lui Kocsis Francisko, urmate de Ieșirea din vârtej (2025). Cele mai recente volume formează un diptic, primul fiind scris în maghiară, iar cel de-al doilea, în română.
Dacă Vârtej în reluare te poartă prin meandrele memoriei și totuși păstrează cadența unei confesiuni alerte, mizând pe virtuțile terapeutice ale spovedaniei în formă literară, pe crearea unei iluzii a dialogului cu cititorul –, Ieșirea din vârtej închide cercul. După ce își retrăiește reflexiv propria biografie și drama revoltatului existențial, a celui care se lovește de zidul de beton al limitărilor, oscilând între libertate și determinism, naratorul încearcă să scape de viața pe care nu și-o dorește, să se salveze din vârtejul emoțional ce îl absoarbe, să înoate împotriva curentului, să se împotrivească, să se ridice deasupra unui destin aparent imuabil. O face într-un discurs scris dintr-o răsuflare narativă, numai ca să realizeze imposibilitatea ieșirii din reperele impuse de părinți, educație, societate, a disfuncționalităților familiale ce îl marcaseră în copilărie. Toate îi circumscriu eșecurile și frustrările la vârsta adultă, condamnându-l să repete greșelile lui și pe ale altora, într-o existență subsumată efectului de spirală.
„Romanul acesta este al unui Nostradamus nesigur, care ar fi dorit să știe viitorul și chiar are elemente cu ajutorul cărora să-l ghicească. Are și o voință să-l îndeplinească, pentru că crede că a suferit destul urmându-și personalitatea. Pe de altă parte, e cât se poate de melancolic-conștient că nu va putea să-și învingă mereu și ușor sufletul și pornirile, dar la fel de melancolic și de conștient de faptul că poate nici nu va dori asta. Orbecăie în trecutul lui, în timp ce trăiește din prezent spre viitor, și are o încăpățânare legată de dragostea lui. Se roagă la bunul Dumnezeu, în care nu crede așa cum ar trebui, să-l salveze de el însuși. A ieșit din vârtej pentru că are mai multe înclinații să se înțeleagă și nu mai are atât de multe tendințe să se amăgească, și o iubește foarte mult pe cea cu care împarte totul, dar așternuturile pot fi oceane în care să te-afunzi.“ (p. 123)
Nu doar destinul protagonistului pare un vârtej, ci însăși frazarea și desfășurarea confesiunii urmărește acest efect de buclă, care pare dificil de susținut până la capăt, dar în același timp oferă o experiență de lectură cu totul specială, dând senzația unei prime audiții, a unui torent emoțional neretușat, al unui narator ce gândește simultan cu două minți: mintea celui care a trăit și mintea celui care integrează experiențele. Personalitatea îi apare astfel scindată între luciditatea cu care își inventariază eșecurile și bilanțurile negative și tentația periculoasă de a oscila între totul și nimic.
„Nici Faust n-am fost, pentru că nu sunt atât de înverșunat intelectual cum a fost personajul lui Goethe, iar pentru Don Quijote îmi lipsesc curajul și nebunia. Hamlet este singurul cu care mă pot, eventual, identifica: prințul șovăitor, care își maschează temerile prin agresivitate, care e măcinat de conștiință și care vrea să-i ucidă pe toți și, în primul rând, pe el însuși.“ (p. 64)
Maria, Melly, primele partenere de viață și ipostaze ale eternului feminin, sunt simboluri ale aspirației spre o fericire iluzorie ce devine reală, tangibilă, numai o dată cu Mikuna, cea care se dovedește alegerea potrivită, căci „fiecare iubește în felul lui, unii mai romantic, alții mai realist, unii folosind gesturi teatrale și cuvinte mari, alții mai puritan, unii uitându-se spre răsărit, alții spre apus, unii ascultându-l pe Strauss, alții pe Mahler.“ (p. 65)
Aventura cunoașterii de sine se desfășoară pe parcursul întregii cărți, așa cum se întâmplă și în viața reală. „Neobservându-mă, sau observând doar ce voiam eu să observ, nici nu m-am explorat destul ca să-mi dau seama că sapă în mine o nefericire netratată și o singurătate feroce.“ (p. 80)
Cheia fericirii o are fiecare în buzunarul de la piept, doar că nu îndrăznește să o folosească sau nu găsește ușa potrivită. „Suntem ușor de întinat și greu de vindecat. Avem talent, dar avem și orgoliu; avem empatie, dar avem și interese; avem umor, dar și ironie; avem dragoste, dar și instincte.“ (p. 122)
Nu e ușor să răscolești prin cufărul subconștientului, nici să fii nemilos cu tine însuți. Péter Demény izbutește asta în pagini emoționante prin lipsa de artificiu a discursului narativ, ce devine un studiu psihologic al sincerității, dovedind că nimic din ce e omenesc nu-i este străin.
Iar savoarea volumului stă și în inserțiile fantastice, prin care cititorul este convins – dacă nu era deja – de un adevăr dureros: rădăcina tuturor traumelor ce își pun stigmatul pe existența noastră se află în copilărie, momentul în care suntem cel mai vulnerabili și orice impuls venit din afară ne poate ajuta să ne întindem aripile sau, dimpotrivă, să ne închidem în cochilia neîncrederii față de semenii noștri. Este vorba de șapte istorisiri, frumoase și triste ca o dimineață de iarnă.
În prima, „Inimă caldă“, aflăm povestea lui Bouillon Blanche, omul de zăpadă iubit de toți copii, în afara unui puști care, în ciuda vârstei, suferă de convenționalismul oamenilor bătrâni și acriți de viață și detestă orice iese din normal, fiindcă vizuinea lui asupra lumii nu lasă loc pentru minuni sau lucruri extraordinare.
În „Oliver“, un băiețel de pe malul Mării Miraculose, melancolic și visător, se întâlnește cu Singuratica, caracatița de care se tem toate făpturile din adâncuri. Însă chiar și o creatură teribilă poate fi înțeleaptă, iar băiatul se întoarce în lumea uscatului cu o lecție prețioasă: cea a sincerității față de sine însuși.
Lana, din„Fata cu nori“, a treia povestire inserată în narațiunea principală, clarificând-o și îmbogățind-o, adună nori în ochi. Dacă ochii altora sunt oglinzile sufletului, ai ei sunt ale cerului nesfârșit. Întâlnirea cu Lana și norii magnifici din privirea ei rămâne o amintire de neuitat pentru un puști de șapte ani, deși mai târziu se îndoiește c-ar fi fost aievea. Dar are cu adevărat importanță? Suntem făcuți din experiențe și vise, realități și dorințe, care se succed și se întrepătrund aleatoriu în țesătura destinului.
Ivanușka este un băiețel pe care toți din satul lui îl îndrăgesc, oameni, câini, pisici, bivoli, ba chiar și lupii. Numai părinții nu, mama îl tratează cu indiferență, tatăl cu bătăi. Într-una dintre incursiunile care-l duceau departe de casă, este surprins de o furtună teribilă în pădure, iar spaima prin care trece îi albește părul. Cum nu prețuim pe cineva decât în clipa în care am fost gata să-l pierdem, mama și tatăl lui își amintesc ce n-ar fi trebuit să uite: sunt părinți și își iubesc copilul.
Cuplul fericit este format din doi oameni fără vârstă, doamna și domnul Catty. El seamănă cu Chaplin, un omuleț cu inima de aur, ea te duce cu gândul la o buburuză. De câte ori găsesc copii triști sau supărați, soții Catty izbutesc să-i împace. Până în ziua în care pleacă împreună într-o lume mai bună. O fac ca într-un basm, într-o birjă elegantă, cu un greier și o albină mânând caii. O poveste a zilelor noastre, în care copiii au nevoie de dragostea adulților mai mult ca niciodată.
Beth și Brian sunt două berze protectoare, care îi ocrotesc pe copiii neiubiți de familia lor. Îi cuprind cu aripile, îi îmbrățișează și îi dezmiardă, sunt părinții perfecți, cum nimeni n-a avut, ar fi salvat-o până și pe fetița cu chibrituri. Unii oameni, chiar dacă iubesc, nu se pricep să o arate, însă berzele acelea știu cum, iar mamele și tații ar trebui să învețe de la ele.
În „Noaptea vie“, ursulețul Eduard este o fire veselă și în același timp melancolică. Mâhnirea lui e cu atât mai adâncă cu cât n-ar avea motive să se lase copleșit de gânduri negre. Într-un asemenea moment de tristețe se duce în Gara de Alune și cere un bilet de tren până la capătul liniei, doar pentru a se întoarce din drum când află adevărul: sfârșitul lumii e, de fapt, începutul ei, locul de unde plecase. Deprimat, intră în marele lac din pădure, valurile îl mângâie ca niște șerpi tandri, iar el se lasă luat în brațe de apa care-l va purta spre un loc unde nu vor mai fi dorințe, nici melancolie, doar o fericire adâncă, profundă ca o noapte vie.
Chiar dacă ultima poveste a copilăriei aduce o umbră de tristețe, naratorul vrea să continue lupta cu demonii trecutului și provocările prezentului. Nu ceea ce suntem ne definește, ci ceea ce facem, iar pentru a merge mai departe trebuie întâi să ieșim din vâltoarea incertitudinilor. Din vârtejul care ne poate trage la fund sau scoate la liman.
Depinde numai de noi.
