Yukio Mishima (1925-1970), pe numele său adevărat Kimitaka Hiraoka, este unul dintre marii scriitori japonezi ai secolului XX (poet, prozator și dramaturg), numele său fiind des invocat atunci când se numără cei pe care Nobelul i-a ocolit pe nedrept. A publicat peste patruzeci de volume (romane, povestiri, piese de teatru, eseuri) și a oferit, astfel, una dintre cele mai complexe și fidele imagini ale unei Japonii aflate în plin proces de modernizare. Japonia, recompusă discret în scrierile sale, este surprinsă în momentele controversate, când tradițiile se văd asediate și amenințate de tehnologia și de modul de viață occidental, oferind imaginea unor oameni aflați în derută, lipsiți de repere valorice, rătăcind în amestecul deseori grotesc de forme ale unor civilizații total diferite. Consecințele sunt, nu de puține ori, caricaturale.
Mare admirator al clasicilor japonezi, dar și al lui Oscar Wilde și al lui Rilke, Mishima a devenit celebru la 24 de ani, odată cu publicarea romanului Confesiunile unei măști, fiind de-a lungul anilor nominalizat de trei ori la Premiul Nobel, pe care l-a primit însă protectorul și admiratorul său, Kawabata Yasunari. Cea mai mare realizare literară ce poartă marca numelui său este tetralogia Marea fertilității la care Mishima a scris până în ultima zi a vieții. Toate cele patru romane scrise între 1968 și 1970 – Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul zorilor și Îngerul decăzut – au fost traduse la Editura Humanitas Fiction.
De curând a apărut tot la Humanitas Fiction și romanul Culorile interzise, în traducerea Andreei Sion. Scrisă în 1951 și publicată în volum în 1953, cartea a fost extrem de șocantă și controversată la acea vreme, căci punea în prim-plan tema homosexualității din Japonia postbelică, homofobia, confuzia morală, misoginismul, narcisismul, estetica legată de trup și de tinerețe, precum și explorarea sexualității ca subiect tabu. Relațiile între personaje sunt pline de ambiguitate și de durere, iar autorul subliniază adesea complexitatea și conflictul psihologic ce decurge dintr-o astfel de experiență. Romanul conține teme dezvoltate în opera ulterioară a lui Mishima, cum ar fi incompatibilitatea dintre perfecțiune și existența efemeră sau opoziția dintre etic și estetic.
Titlul se referă la culorile care erau interzise a fi purtate de persoane de diferite ranguri la curtea japoneză, dar este folosit și ca eufemism pentru dragostea între persoane de același sex. Lectură complexă, romanul surprinde funcționarea subculturii gay în Tokyo, după cel de-al Doilea Război Mondial, dar și corupția economică și socială postbelică. Mishima pune în discuție tabuurile legate de dorințele sexuale și conștientizarea acestora în contextul unei societăți tradiționale și conservatoare, explorând complexitatea sexualității umane.
Un scriitor celebru, trecut de 60 de ani, singur, cinic, cu conștiința propriei urâțenii și dezamăgit de cele trei căsătorii pe care le avusese, și, prin urmare, de femei, transformă un tânăr extrem de frumos, homosexual, în propria-i armă împotriva femeilor. Cartea este construită în contrapunct, fundamentală fiind lupta contrariilor: frumusețe-urâțenie (și aici mintea lui Mishima a străbătut spații diverse, cu substrat filosofic și estetic, conceptul de frumusețe negativă fiind extrem de provocator pentru cititor), tinerețe-bătrânețe, femei-bărbați, heterosexualitate-homosexualitate, viață-literatură, fizic-spiritual.
Yukio Mishima a avut o viziune complexă și adânc filosofică despre frumusețe. Pentru Mishima, frumusețea era intim legată de moarte, de onorarea tradițiilor și de natura efemeră a vieții. În viziunea sa, frumusețea nu era doar estetică, ci un concept moral și spiritual, adesea însoțit de sacrificiu și de o căutare a sensului într-o lume în continuă schimbare. El considera că frumusețea era ceva idealizat, asociată fiind cu tinerețea. În Culorile interzise, Mishima explorează contrastul dintre iraționalul frumuseții fizice și raționalul frumuseții spirituale, moartea având un rol esențial în această dialectică ce pare iremediabilă.
Intriga romanului se învârte în jurul mentoratului cinic pe care scriitorul în vârstă îl oferă tânărului și frumosului Yūichi. Misogin, Shunsuke îl vede pe mult mai tânărul Yūichi ca fiind arma perfectă cu care să se răzbune pe femei. Nu numai că Yūichi este irezistibil din punct de vedere fizic, dar, după cum remarcă Shunsuke, ca bărbat gay este incapabil de romantism heterosexual, exact ceea ce detestă bătrânul scriitor. El încheie o înțelegere cu tânărul, oferindu-se să-l facă singurul moștenitor al averii sale considerabile. Apoi îl îndrumă pe bărbatul mai tânăr în arta trădării emoționale, încurajându-l să intre într-o căsnicie fără dragoste și să-și priveze soția de orice plăcere, în timp ce continuă relațiile cu femei și bărbați de vârste și din medii sociale diferite.
Această căsătorie devine un fel de laborator în care atât Yūichi, cât și Shunsuke experimentează diverse forme de suferință feminină. Shunsuke gestionează afacerile pentru Yūichi cu două dintre fostele sale iubite, frumoasa și sofisticata Kyoko și cu doamna Kaburagi. În culise, el regizează avansurile lui Yūichi și aranjează întâlniri accidentale nesfârșite între rivali, acțiuni care au drept scop nefericirea și umilirea feminină.
Dar între lecțiile de maniere sociale, Shunsuke le oferă tinerilor prelegeri despre literatura occidentală clasică și poezia tradițională japoneză. De fapt, după ce Shunsuke își încheie opera literară, tânărul devine cel mai mare proiect estetic al bătrânului scriitor, șansa lui de a atinge frumusețea totală. El vrea ca trupul superb al lui Yūichi să fie o întruchipare a spiritului său, iar tânărul devine astfel o placă de rezonanță pentru teoriile estetice ale lui Shunsuke, precum și un exemplu al cruzimii frumuseții perfecte din inima filosofiei sale.
Shunsuke vede în Yūichi propria sa operă de artă, cea mai importantă, căci presupunea concretizarea idealului său de o viață: integrarea frumuseții spirituale și a frumuseții corporale. Doar că Yūichi vrea să scape de statutul de marionetă, să taie corzile urzite de Shunsuke, să fie liber, să însemne ceva în realitate și astfel proiectul artistic al lui Shunsuke pare eșuat. Finalul este ambiguu, cititorul se va întreba care dintre cei doi se eliberează cu adevărat dacă adevărul suprem al frumuseții absolute poate fi atins de un om viu.
